Patriarhi și Profeți | Capitolul 68 (bazat pe textele din 1 Samuel 29; 30; 2 Samuel 1)
David și oamenii lui nu luaseră parte la lupta dintre Saul și filisteni, cu toate că au mers cu filistenii până pe câmpul de bătălie. Pe când cele două oștiri se pregăteau de luptă, fiul lui Isai se afla într-o mare încurcătură. Era de așteptat ca el să lupte de partea filistenilor. Dacă în timpul ciocnirii și-ar fi părăsit locul încredințat și s-ar fi retras din luptă, singur s-ar fi înfierat ca fiind nu numai laș, ci și nerecunoscător și trădător față de Achiș, care-l protejase și avusese încredere în el. Un astfel de comportament i-ar fi acoperit numele de rușine și l-ar fi expus mâniei vrăjmașilor lui, care erau mai de temut decât Saul. Cu toate acestea, nici pentru un moment nu putea consimți să lupte împotriva lui Israel. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi devenit un trădător față de țara sa — vrăjmaș al lui Dumnezeu și al poporului Său. Aceasta i-ar fi închis pentru veșnicie drumul spre tronul lui Israel; iar dacă Saul ar fi fost ucis în luptă, moartea lui ar fi fost pusă în seama lui David.
David a fost nevoit să recunoască faptul că greșise. Mult mai bine ar fi fost să-și caute adăpost în puternica fortăreață a lui Dumnezeu din munți decât la vrăjmașii declarați ai Domnului și ai poporului Său. Dar Domnul, în marea Lui îndurare, n-a pedepsit greșeala servului Său, lăsându-l singur pradă necazului și încurcăturilor; căci, cu toate că David, pierzându-și încrederea în puterea divină, se clătinase și se depărtase de calea strictei sincerități, totuși ținta inimii sale era să fie credincios față de Dumnezeu. În timp ce Satana și oastea lui erau preocupați să-l ajute pe vrăjmașul lui Dumnezeu și al lui Israel să plănuiască împotriva unui împărat care Îl părăsise pe Dumnezeu, îngeri ai Domnului lucrau la eliberarea lui David din primejdia în care căzuse. Soli cerești i-au influențat pe domnitorii filistenilor făcându-i să protesteze împotriva prezenței lui David și a oștirii lui în mijlocul armatei, în lupta care le stătea înainte.
-691-
“Ce caută evreii aceștia aici?” au strigat domnitorii filistenilor, punându-l în încurcătură pe Achiș. Acesta, nedorind să se despartă de un aliat atât de important, a răspuns: “Acesta este David, slujitorul lui Saul, împăratul lui Israel. De mult este cu mine și n-am găsit nici cel mai mic lucru de care să-l învinuiesc, de la venirea lui și până în ziua de azi”.
Dar domnitorii au cerut plini de mânie să se facă așa cum cereau ei: “Trimite înapoi pe omul acesta, ca să se întoarcă la locul unde l-ai așezat; să nu se pogoare cu noi pe câmpul de bătaie, ca să nu ne fie vrăjmaș în timpul luptei. Și cum ar putea să se facă omul acesta plăcut stăpânului său decât cu capetele oamenilor noștri? Nu este acesta David pentru care cântau jucând: ‘Saul și-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii?’” Omorârea vestitului lor apărător și biruința lui Israel cu acel prilej erau încă proaspete în memoria domnitorilor filistenilor. Ei nu credeau că David va lupta împotriva propriului său popor; iar dacă, în focul bătăliei, ar fi fost alături de ei, ar fi putut să le facă un rău mai mare filistenilor decât toată oștirea lui Saul.
În felul acesta, Achiș a fost silit să cedeze și, chemându-l pe David, îi spuse: “Viu este Domnul, că ești un om curat la suflet, și-mi place să te văd mergând și venind cu mine în tabără, căci n-am găsit nimic rău în tine, de la venirea ta la mine până în ziua de azi; dar nu ești pe placul domnitorilor. Întoarce-te dar și mergi în pace, ca să nu faci nimic neplăcut înaintea domnitorilor filistenilor”.
De teamă să nu-și dezvăluie propriile sentimente, David a răspuns: “Dar ce am făcut și ce ai găsit în robul tău, de când sunt la tine până în ziua de azi, ca să nu merg să lupt împotriva domnului meu, împăratul?”
Răspunsul lui Achiș probabil că a produs un fior de rușine în inima lui David, când s-a gândit cât de nevrednice de un serv al Domnului erau înșelăciunile prin care se înjosise. “Știu că ești plăcut înaintea mea, ca un înger al lui Dumnezeu”, zise împăratul; “dar domnitorii filistenilor au zis: ‘Să nu se suie cu noi la luptă’. Astfel, scoală-te dis-de-dimineață, tu și slujitorii stăpânului tău, care au venit cu tine; sculați-vă dis-de-dimineață și plecați de îndată ce se va lumina”. În felul acesta, cursa în care căzuse David a fost distrusă și el a fost liber.
-692-
După trei zile de drum, David și ai lui, în număr de șase sute de bărbați, au ajuns la Țiclag, casa lor filisteană. Dar în fața ochilor lor s-a înfățișat o priveliște a pustiirii. Amaleciții, profitând de absența lui David și a oastei lui, s-au răzbunat pentru incursiunile acestora pe pământul lor. Ei surprinseseră cetatea neapărată și, după ce au jefuit-o și au ars-o, au plecat luând ca robi femeile și copiii, împreună cu multă pradă.
Amuțiți de groază și uimire, David și oamenii lui au privit uluiți un timp în tăcere la ruinele înnegrite și fumegânde. Apoi, pe măsură ce simțeau pustiirea grozavă ce avusese loc, ostașii aceia deprinși cu războaiele “au ridicat glasul și au plâns până n-au mai putut plânge”.
Și, cu prilejul acesta, David a primit mustrarea pentru lipsa de credință care-l îndemnase să se stabilească în mijlocul filistenilor. Acum avea prilejul să-și dea seama câtă siguranță se poate găsi printre vrăjmașii lui Dumnezeu și ai poporului Său. Tovarășii lui David s-au întors împotriva lui, socotindu-l cauza nenorocirii. El provocase răzbunarea amaleciților, pentru că-i atacase; totuși, simțindu-se în prea mare siguranță în mijlocul vrăjmașilor, lăsase cetatea nepăzită. Înnebuniți de durere și furie, soldații săi erau acum gata să ia măsuri disperate și chiar l-au amenințat pe comandantul lor că-l omoară cu pietre.
David părea lipsit de orice ajutor pământesc. Tot ce-i era mai scump pe pământ îi fusese luat. Saul îl alungase din țară; filistenii îl alungaseră din tabără; Amaleciții îi jefuiseră cetatea; soțiile și copiii lui fuseseră făcuți prizonieri și propriii săi prieteni de încredere se uniseră împotriva lui și-l amenințau cu moartea. În ceasul acesta de mare strâmtorare, David, în loc să stăruiască în gândurile sale asupra acestor situații dureroase, a privit cu toată dragostea la Dumnezeu, căutând ajutor. El “s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul”. El și-a reamintit viața sa din trecut. Când îl părăsise Domnul? Sufletul lui a fost înviorat, amintindu-și multele dovezi ale milei lui Dumnezeu. Tovarășii lui, prin nemulțumirea și nerăbdarea lor, au făcut ca necazurile să fie de două ori mai dureroase; dar omul lui Dumnezeu, având motive de întristare mai mari, s-a purtat bărbătește. “Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine”, glăsuia inima lui. (Psalmii 56, 3.) Cu toate că nici el nu putea să vadă vreo cale de a ieși din necaz, Dumnezeu putea să vadă o astfel de cale și urma să-i spună ce are de făcut.
-693-
Trimițând după preotul Abiatar, fiul lui Ahimelec, “David a întrebat pe Domnul: ‘Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?’ Domnul i-a răspuns: ‘Urmărește-o, căci o vei ajunge și vei izbăvi totul’”. (1 Samuel 30, 8.)
La cuvintele acestea, a încetat agitația durerii și a mâniei. David și oștenii lui s-au ridicat îndată pentru a-l urmări pe vrăjmașul care se îndepărta. Marșul lor a fost atât de rapid, încât, aproape de Gaza, două sute de oameni au fost nevoiți să rămână din cauza oboselii excesive. Dar David și ceilalți patru sute au alergat mai departe, fără să se sperie de ceva.
Înaintând, au dat peste un sclav egiptean, care părea că este pe moarte din cauza oboselii și a foamei. După ce i s-a dat de mâncare și de băut, și-a venit iarăși în fire și au aflat că stăpânul lui amalecit, care făcea parte din oastea invadatoare, îl lăsase să moară. El a povestit cum se desfășuraseră incursiunea și jefuirea; apoi, primind asigurarea că nu va fi omorât și că nu va fi dat în mâna stăpânului său, s-a învoit să călăuzească ceata lui David la tabăra vrăjmașă.
Când au ajuns la locul de unde se putea vedea tabăra, li s-a înfățișat înaintea ochilor o scenă de chef și beție. Oastea biruitoare avea o mare petrecere. Amaleciții erau risipiți în tot ținutul, mâncând, bând și jucând în cinstea prăzii celei mari pe care o luaseră din țara filistenilor și din țara lui Iuda. Și s-a ordonat un atac imediat, urmăritorii aruncându-se cu furie asupra prăzii. Amaleciții au fost surprinși și au intrat în panică. Lupta a durat toată noaptea aceea și ziua următoare, până când aproape toată oastea vrăjmașă a fost ucisă. Numai o ceată de patru sute de oameni, călărind pe cămile, a izbutit să scape. Cuvântul Domnului se împlinise. “David a scăpat astfel tot ce luaseră Amaleciții și a scăpat și pe cele două neveste ale lui. Nu le-a lipsit nimeni, de la mic până la mare, nici fiu, nici fiică, nici un lucru din pradă, nimic din ce li se luase: David a adus înapoi totul.”
Când năvălise pe teritoriul amaleciților, David ucisese cu sabia pe toți locuitorii pe care-i întâlnise. Fără intervenția lui Dumnezeu, Amaleciții s-ar fi răzbunat, ucigându-i pe toți cei luați din Țiclag. Ei s-au hotărât însă să cruțe viața prizonierilor, în dorința de a-și spori onoarea triumfului, aducând acasă un mare număr de prizonieri, și pentru a-i vinde ca sclavi. În felul acesta, ei împliniseră involuntar și inconștient planul lui Dumnezeu, păstrându-i pe prizonieri nevătămați, pentru a fi înapoiați soților și părinților lor. Toate puterile de pe pământ sunt sub controlul Celui Veșnic. Cârmuitorului celui mai puternic, ca și persecutorului celui mai sălbatic, El le spune: “Până aici să vii, să nu treci mai departe”. (Iov 38, 11.) Puterea lui Dumnezeu este continuu folosită pentru a acționa împotriva slujitorilor răului. El lucrează fără încetare în mijlocul oamenilor, nu pentru nimicirea lor, ci pentru îndreptarea și susținerea lor.
-694-
Biruitorii au pornit foarte bucuroși spre casă. Ajungând la tovarășii lor care rămăseseră în urmă, cei mai egoiști și mai nesupuși dintre cei patru sute stăruiau ca aceia care nu luaseră parte la luptă să nu aibă nici o parte din pradă; că ar fi fost de ajuns pentru ei ca fiecare să-și ia înapoi soția și copiii. Dar David n-a îngăduit un astfel de aranjament. “Să nu faceți așa, fraților”, a zis el, “cu ce ne-a dat Domnul…. Partea trebuie să fie aceeași atât pentru cel ce s-a coborât pe câmpul de bătaie, cât și pentru cel ce a rămas la calabalâcuri: s-o împărțim deopotrivă”. Așa s-a și făcut și, de atunci, a rămas o lege în Israel, ca toți aceia care au luat parte în chip vrednic de cinste la o campanie militară să primească aceeași măsură din pradă ca cei care au luptat efectiv.
În afară de reintrarea în posesia bunurilor luate de la Țiclag, David și ai săi au capturat mari turme și cirezi ale amaleciților. Acestea au fost numite “prada lui David”; iar după revenirea în Țiclag, el a trimis din prada acestor daruri bătrânilor din seminția sa, Iuda, ținând cont de toți aceia care fuseseră buni față de el și de tovarășii săi pe vremea când fuseseră constrânși să fugă din loc în loc pentru a-și scăpa viața. Bunătatea și simpatia lor, atât de scumpe pentru fugarul urmărit, au fost astfel recunoscute cu mulțumire.
Era a treia zi de când David și luptătorii săi se întorseseră la țiclag. În timp ce lucrau pentru a-și reface casele distruse, așteptau cu inima îngrijorată vești despre lupta care știau că se dăduse între Israel și filisteni. Deodată un sol intră în cetate, “cu hainele sfâșiate și cu capul presărat cu țărână”. (Vezi 2 Samuel 1, 2-16.) El a fost imediat dus înaintea lui David, în fața căruia s-a plecat cu respect, ca înaintea unui domn puternic, a cărui bunăvoință o cerea. Nerăbdător, David a întrebat despre felul în care a decurs lupta. Fugarul a început să povestească cum fusese înfrânt și ucis Saul și cum murise Ionatan. Dar el a mers mai departe și a relatat mai mult decât simpla desfășurare a faptelor. Închipuindu-și că David nutrea vrăjmășie față de persecutorul lui neobosit, desigur că străinul nădăjduia să câștige onoare dacă s-ar fi înfățișat ca fiind cel care-l omorâse pe împărat. Ca o laudă de sine, omul a povestit în continuare că, în decursul luptei, el a dat peste împăratul lui Israel care era rănit și încolțit de vrăjmașii lui și că, la cererea acestuia, l-a omorât. Coroana de pe capul lui și brățările de aur de la mâini i le adusese lui David. Fără îndoială că aștepta ca veștile acestea să fie primite cu explozii de bucurie și să i se dea o răsplată bogată pentru partea pe care o săvârșise.
-695-
Dar “David și-a apucat hainele și le-a sfâșiat, și toți oamenii care erau lângă el au făcut același lucru. Au jelit, au plâns și au postit până seara de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă fuseseră tăiați cu sabia”.
După ce a trecut prima impresie zguduitoare, produsă de vestea îngrozitoare, gândurile lui David s-au întors la solul străin și la crima de care era vinovat, potrivit propriilor cuvinte: “De unde ești?” Iar el a răspuns: “Sunt fiul unui străin, al unui amalecit”. David a zis: “Cum nu ți-a fost frică să pui mâna pe unsul Domnului și să-l omori?” De două ori îl avusese David pe Saul în mâna sa; dar, de câte ori fusese îndemnat să-l ucidă, el refuzase să ridice mâna împotriva aceluia care fusese consacrat, după porunca lui Dumnezeu, să cârmuiască peste Israel. Cu toate acestea, amalecitul nu se temea să se laude că îl ucisese pe împăratul lui Israel. El se acuzase de o crimă vrednică de moarte și pedeapsa a fost dată fără întârziere. David a spus: “Sângele tău să cadă asupra capului tău, căci gura ta a mărturisit împotriva ta, fiindcă ai zis: ‘Am omorât pe unsul Domnului!’”
Durerea lui David pricinuită de moartea lui Saul era sinceră și adâncă, făcând dovada generozității unei naturi nobile. El n-a tresăltat din cauza căderii inamicului său. Piedica ce-i oprea urcarea pe tronul lui Israel fusese înlăturată, dar el nu se bucura de faptul acesta. Moartea făcuse să se șteargă amintirea neîncrederii și cruzimii lui Saul și acum nimic nu-i mai venea în minte din viața lui decât ce era nobil și impunător. Numele lui Saul era legat de acela al lui Ionatan, a cărui prietenie fusese atât de sinceră și neegoistă.
-696-
Cântarea prin care David și-a exprimat sentimentele inimii a ajuns o comoară a națiunii sale și a poporului lui Dumnezeu din toate veacurile următoare:
“Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale!Cum au căzut vitejii!Nu spuneți lucrul acesta în Gat,Nu răspândiți vestea aceastaÎn ulițele Ascalonului,Ca să nu se bucure fetele filistenilor,Ca să nu se laude fetele celor netăiați împrejur.Munți din Ghilboa!Nici rouă, nici ploaie să nu cadă peste voi!Să nu fie pe voi nici câmpii care să dea pârgăPentru darurile de mâncare!Căci acolo au fost aruncate scuturile vitejilor,Scutul lui Saul, ca și cândN-ar fi fost uns cu untdelemn.De la sângele celor răniți,De la grăsimea celor mai voinici,Arcul lui Ionatan nu da înapoi niciodată,Și sabia lui Saul nu se învârtea niciodată în vânt.Saul și Ionatan, care s-au plăcutȘi s-au iubit în timpul vieții lorN-au fost despărțiți nici la moarte;Erau mai ușori decât vulturii.Mai tari decât leii.Fiicele lui Israel! plângeți pe Saul,Care vă îmbrăca cu stacojiu și alte podoabe,Care vă punea găteli de aur pe hainele voastre!Cum au căzut vitejii în mijlocul luptei!Cum a murit Ionatan pe dealurile tale!Mă doare după tine, frate Ionatane!Tu erai plăcerea mea;Dragostea ta pentru mine era minunată:Mai presus de dragostea femeiască.Cum au căzut vitejii!Cum li s-au pierdut armele!” (2 Samuel 1, 19-27.)