Patriarhi și Profeți | Capitolul 65 (bazat pe textele din 1 Samuel 22, 20-23; 23-27)
După uciderea îngrozitoare a preoților Domnului de către Saul, “un fiu al lui Ahimelec, fiul lui Ahitub, a scăpat. Numele lui era Abiatar. A fugit la David și i-a spus că Saul a ucis pe preoții Domnului. David a zis lui Abiatar: ‘M-am gândit chiar în ziua aceea că Doeg, edomitul, fiind acolo, nu se putea să nu spună lui Saul. Eu sunt pricina morții tuturor sufletelor din casa tatălui tău. Rămâi cu mine, nu te teme de nimic, căci cel ce caută să ia viața mea, caută s-o ia și pe a ta; lângă mine vei fi bine păzit.’
Urmărit fără încetare de împărat, David nu-și afla nici un loc de liniște sau de siguranță. La Cheila, vitejii săi tovarăși scăpaseră cetatea din mâna filistenilor, dar nici între oamenii pe care-i salvaseră nu erau în siguranță. De la Cheila s-au retras în pustia Zif.
În timpul când erau foarte puține momente liniștite în viața lui, David a avut o plăcută surpriză, pricinuită de vizita neașteptată a lui Ionatan, care aflase de ascunzătoarea lui. Scumpe au fost clipele pe care le-au petrecut împreună acești doi prieteni! Ei și-au povestit diferitele lor experiențe, iar Ionatan i-a întărit inima lui David, spunând: ‘Nu te teme de nimic, căci mâna tatălui meu nu te va ajunge. Tu vei domni peste Israel, și eu voi fi al doilea după tine; tatăl meu Saul știe și el foarte bine lucrul acesta’. Vorbind despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu față de David, fugarul persecutat a fost foarte mult întărit. ‘Au făcut iarăși legământ înaintea Domnului, și David a rămas în pădure, iar Ionatan s-a dus acasă.’
După vizita lui Ionatan, David și-a întărit sufletul cu imnuri de laudă și-și însoțea glasul cu harpa, cântând:
-661-
‘La Domnul găsesc scăpare!Cum puteți să-mi spuneți:“Fugi în munții voștri, ca o pasăre?”Căci iată că cei răi își încordează arcul.Își potrivesc săgeata pe coardă,Ca să tragă pe ascuns împotriva celor cu inima curată.Și când se surpă temeliile,Ce ar putea să mai facă cel neprihănit?Domnul este în Templul Lui cel sfânt,Domnul Își are scaunul de domnie în ceruri,Ochii Lui privesc și pleoapele lui cercetează pe fiii oamenilor.Domnul cearcă pe cel neprihănit,Dar urăște pe cel rău și pe cel ce iubește silnicia.’ (Psalmii 11, 1-5.)
Zifiții, în ale căror regiuni sălbatice fugise David de la Cheila, i-au trimis vorbă lui Saul, la Ghibea, că știu unde se află David și că vor să-l conducă pe împărat la ascunzătoarea lui. Dar David, care fusese înștiințat cu privire la uneltirile lor, și-a schimbat reședința și a căutat adăpost în munții dintre Maon și Marea Moartă.
Iarăși a fost înștiințat Saul: ‘“Iată că David este în pustia En — Ghedi.” Saul a luat trei mii de oameni aleși din tot Israelul, și s-a dus să caute pe David și pe oamenii lui până pe stâncile țapilor sălbatici.’ David nu avea decât șase sute de oameni, în timp ce Saul îl urmărea cu o oaste de trei mii de oameni. Într-o peșteră singuratică, fiul lui Isai și oamenii lui așteptau călăuzire dumnezeiască pentru a ști ce au de făcut. În timp ce Saul înainta prin munți, s-a retras și a intrat singur chiar în peștera în care se ascunsese David cu oamenii lui. Văzând lucrul acesta, oamenii lui David stăruiau să-l omoare pe Saul. Împăratul era acum în puterea lor, iar ei considerau că Dumnezeu Însuși îl dăduse pe dușman în mâinile lor, pentru a-l omorî. David era ispitit să privească lucrurile din acest punct de vedere; dar glasul conștiinței s-a trezit în el și a zis: ‘Nu te atinge de unsul Domnului.’
Oamenii lui David nu erau mulțumiți să-l lase în pace pe Saul și i-au amintit comandantului lor cuvintele lui Dumnezeu: ‘Dau pe vrăjmașul tău în mâinile tale; fă-i ce-ți va plăcea.’ David s-a ridicat și a tăiat încet colțul hainei lui Saul. Dar conștiința l-a chinuit după aceea chiar și pentru că stricase haina împăratului.
-662-
Saul s-a sculat după aceea și a ieșit din peșteră ca să-și continue cercetările când, spre surprinderea sa, un glas îi ajunse la ureche, zicând: ‘Împărate, domnul meu!’ Se întoarse să vadă cine-l chema și iată că era fiul lui Isai, omul pe care de atâta timp dorea să-l aibă în puterea sa pentru a-l omorî. David se aplecă înaintea lui, recunoscându-l drept comandant al său. Apoi i se adresă lui Saul cu următoarele cuvinte: ‘David îți vrea răul? Vezi acum cu ochii tăi că Domnul te dăduse astăzi în mâinile mele, în peșteră. Oamenii mei mă îndemnau să te omor; dar te-am cruțat și am zis: “Nu voi pune mâna pe Domnul meu căci este unsul Domnului.” Uite, părintele meu, uite colțul hainei tale în mâna mea. Fiindcă ți-am tăiat colțul hainei și nu te-am ucis, să știi și să vezi că în purtarea mea nu este nici o răutate, nici răzvrătire și că n-am păcătuit împotriva ta. Totuși tu îmi întinzi curse ca să-mi iei viața.’
Când a auzit Saul cuvintele lui David, s-a rușinat și a trebuit să recunoască adevărul lor. Inima lui a fost adânc zguduită, recunoscând că a fost cu totul în puterea omului a cărui viață o ura. David stătea înaintea lui, conștient de nevinovăția sa. Înduioșat, Saul exclamă: ‘“Glasul tău este, fiule David?” Și Saul a ridicat glasul și a plâns.’ Atunci i-a zis lui David: ‘Tu ești mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ți-am făcut rău’. Dacă întâlnește cineva pe vrăjmașul lui, îl lasă oare să-și urmeze drumul liniștit? Domnul să-ți răsplătească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta. Acum iată, știu că tu vei domni și că împărăția lui Israel va rămâne în mâinile tale”. Și David a făcut un legământ cu Saul, ca el să se poarte milostiv cu casa lui Saul și să nu-i șteargă numele când va domni peste Israel.
După aceea, întrucât David cunoștea purtarea lui Saul din trecut, nu putea să arate multă încredere în asigurările împăratului, nici să nădăjduiască în durabilitatea stării lui de căință. De aceea, când Saul s-a întors acasă, David a rămas în întăriturile prăpăstioase ale munților.
Dușmănia pe care o arată față de servii lui Dumnezeu aceia care s-au predat puterii lui Satana se transformă uneori într-un simțământ de împăcare și bunăvoință, dar schimbarea aceasta nu se dovedește totdeauna a fi dăinuitoare. După ce oameni rău intenționați au spus cuvinte și au făcut fapte rele împotriva servilor lui Dumnezeu, ei sunt uneori impresionați de o convingere profundă că au făcut răul. Duhul Domnului se luptă cu ei și ei își umilesc inima înaintea lui Dumnezeu și înaintea acelora a căror influență căutau să o nimicească și se poate ca ei să-și schimbe purtarea față de aceștia. Dar, îndată ce deschid din nou ușa pentru șoptirile celui rău, vechile îndoieli se trezesc, vechea dușmănie reînvie și pornesc la aceeași lucrare de care se căiseră și pe care o părăsiseră pentru un moment. Ei vorbesc iarăși de rău, acuzându-i și condamnându-i într-un mod aspru tocmai pe aceia cărora li s-au mărturisit cu multă umilință. După ce au pornit pe o astfel de cale, Satana se poate folosi de sufletul acestora cu și mai mare putere decât înainte, pentru că au păcătuit împotriva unei lumini mai mari.
-663-
Samuel a murit. Tot Israelul s-a adunat și l-a plâns și l-au îngropat în locuința lui, la Rama. Moartea lui Samuel a fost considerată de tot Israelul ca o pierdere ireparabilă. Moartea îl lovise pe un mare și bun profet, un judecător eminent, iar durerea națiunii era profundă și sinceră. Din tinerețe Samuel umblase înaintea lui Israel în curăție de inimă; cu toate că Saul fusese împăratul recunoscut, Samuel avea o influență mai puternică decât a lui, deoarece viața sa se deosebea prin sinceritate, ascultare și devotament. Citim că l-a judecat pe Israel în toate zilele vieții sale.
Când făceau comparație între purtarea lui Saul și a lui Samuel, izraeliții își dădeau seama ce greșeală au săvârșit când au dorit un împărat, ca să nu se deosebească de națiunile înconjurătoare. Mulți priveau cu îngrijorare la starea poporului care era tot mai mult infectat de nelegiuire și nereligiozitate. Exemplul conducătorului lor suprem exercita o influență cuprinzătoare; pe bună dreptate putea să plângă poporul, pentru că Samuel, profetul Domnului, murise.
Națiunea îl pierduse pe întemeietorul și conducătorul școlilor sfinte; dar aceasta nu era totul; îl pierduseră pe acela la care oamenii erau obișnuiți să meargă cu marile lor dureri, acela care continuu mijlocea la Dumnezeu pentru tot ce era mai bine pentru interesele lor. Rugăciunile de mijlocire ale lui Samuel oferiseră un simțământ de siguranță deoarece “mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”. (Iacov 5, 16.) Poporul simțea acum că Dumnezeu îl părăsește. Se părea că împăratul era aproape nebun. Dreptatea era sucită, ordinea era schimbată în haos.
-664-
Chiar în timpul când națiunea era frământată de lupte interne, când sfatul pașnic și temător de Dumnezeu al lui Samuel era mai necesar decât oricând, Dumnezeu i-a dat odihnă servului Său înaintat în vârstă. Amare erau gândurile israeliților când priveau îndelung la locul acela liniștit unde se odihnea el și când se gândeau la nebunia pe care o săvârșiseră când l-au lepădat de a mai fi cârmuitor; căci el stătuse într-o legătură atât de strânsă cu Cerul, încât părea că legase întregul Israel de tronul Domnului. Samuel îi învățase să-L iubească pe Dumnezeu și să asculte de El; dar acum, când era mort, își dădeau seama că fuseseră lăsați la bunul plac al unui împărat care se unise cu Satana și care urma să despartă poporul de Dumnezeu și de cer.
David n-a putut să fie prezent la înmormântarea lui Samuel; dar el a simțit durerea atât de adânc și atât de jalnic, cum numai un fiu sincer poate să simtă pentru tatăl său iubit. El știa că moartea lui Samuel mai rupsese o legătură care frâna oarecum purtarea lui Saul și el se simțea și mai puțin în siguranță decât pe vremea când trăia profetul. În timp ce atenția lui Saul era reținută de doliul pentru moartea lui Samuel, David a folosit ocazia pentru a căuta un loc de adăpost mai sigur și de aceea s-a mutat în pustia Paran. Aici a alcătuit Psalmii 120 și 121. În timp ce, în pustietatea aceasta, cugeta la faptul că profetul murise, iar împăratul era dușmanul său, el cânta:
“Ajutorul îmi vine de la Domnul, Care a făcut cerurile și pământul.Da, El nu va îngădui să ți se clatine piciorul;Cel ce te păzește nu va dormita.Iată că nu dormitează, nici nu doarmeCel ce păzește pe Israel.Domnul este păzitorul tău.Domnul este umbra ta, pe mâna ta cea dreaptă.De aceea nu te va bate soarele ziua,Nici luna noaptea.Domnul te va păzi de orice rău,Îți va păzi sufletul.Domnul te va păzi la plecare și la venire,De acum și până în veac.” (Psalmii 121, 2-8.)
În timp ce se aflau în pustia Paran, David și oamenii lui au apărat de jafurile tâlharilor oile și boii unui om bogat, cu numele Nabal, care avea acolo domenii întinse. Nabal era un descendent al lui Caleb, dar era un om grosolan și zgârcit.
Era pe timpul tunsului oilor, un timp de ospitalitate. David și oamenii lui erau în mare nevoie de hrană și, potrivit cu obiceiurile timpului, fiul lui Isai a trimis zece tineri la Nabal să-i ureze de bine în numele comandantului lor și să-i spună astfel în continuare: “Să trăiești în pace și pacea să fie în casa ta și cu tot ce este al tău. Și acum am auzit că tunzi oile. Păstorii tăi au fost cu noi; nu i-am ocărât și nu li s-a luat nimic în timpul cât au fost cu noi la Carmel. (Aici nu este vorba de muntele Carmel, ci de o localitate în ținutul lui Iuda, în apropiere de cetatea Maon.) Întreabă pe slujitorii tăi, și-ți vor spune. Să capete deci trecere tinerii aceștia înaintea ta, fiindcă venim într-o zi de bucurie. Dă dar, te rog, robilor tăi și fiului tău David, ce te lasă inima.”
-665-
David și oamenii lui fuseseră ca un zid de apărare pentru turmele lui Nabal, și acum acest om înstărit era rugat să dea ceva din belșugul lui, pentru a acoperi lipsurile acelora care-i făcuseră servicii atât de însemnate. David și oamenii lui ar fi putut să-și ia singuri din turmă și cirezi ce ar fi vrut, dar n-au făcut lucrul acesta. S-au purtat în mod onorabil. Cu toate acestea, bunătatea lor față de Nabal a fost zadarnică. Răspunsul pe care i l-a trimis lui David îl caracteriza: “Cine este David, și cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulți slujitori care fug de la stăpâni. Și să-mi iau eu pâinea, apa și vitele mele pe care le-am tăiat pentru tunzătorii mei și să le dau unor oameni care sunt de nu știu unde?”
Când tinerii s-au întors cu mâinile goale și i-au povestit lucrurile acestea, David s-a umplut de indignare. El le-a poruncit oamenilor săi să se pregătească de luptă; căci era hotărât să-l pedepsească pe omul care-i refuzase ceea ce pe bună dreptate i se cuvenea și care la nedreptate adăuga și batjocura. Hotărârea aceasta nejudecată era mai mult în conformitate cu caracterul lui Saul decât cu al lui David; dar fiul lui Isai mai avea de învățat lecții de răbdare în școala suferinței.
După ce Nabal i-a trimis de la el pe tinerii lui David, unul dintre slujitori a dat fuga la Abigail, soția lui Nabal, și i-a povestit ce se întâmplase. “Iată”, a zis el, “David a trimis din pustie niște soli să întrebe de sănătate pe stăpânul nostru și el s-a purtat rău cu ei. Și totuși oamenii aceștia au fost foarte buni cu noi; nu ne-au ocărât și nu ni s-a luat nimic în tot timpul cât am fost cu ei în câmp. Ne-au fost zid zi și noapte, în tot timpul cât am fost cu ei la păscutul turmelor. Să știi acum și vezi ce ai de făcut, căci pierderea stăpânului nostru și a întregii lui case este hotărâtă.”
-666-
Fără să se mai sfătuiască cu soțul ei sau să-i spună ce are de gând, Abigail a pregătit o mare cantitate de alimente, a poruncit să fie puse pe măgari și le-a trimis înainte prin slujitori, în timp ce ea însăși a plecat să-i întâmpine pe oamenii lui David. Ea i-a întâlnit într-un loc retras, de pe coasta dealului. “Când a zărit Abigail pe David, s-a dat repede jos de pe măgar, a căzut cu fața la pământ înaintea lui David și s-a închinat până la pământ. Apoi, aruncându-se la picioarele lui, a zis: ‘Eu sunt vinovată, domnul meu! Îngăduie roabei tale să-ți vorbească la urechi, și ascultă cuvintele roabei tale.’” Abigail i se adresă lui David cu tot respectul cu care s-ar fi adresat unui împărat încoronat. Nabal strigase batjocoritor: “Cine este David?” Dar Abigail îl numea: “Domnul meu”. Prin cuvinte blânde a căutat să liniștească sentimentele lui iritate și a pledat pe lângă el în favoarea soțului ei. Fără multe vorbe sau mândrie, ci plină de înțelepciune și iubire față de Dumnezeu, Abigail a dovedit puterea devotamentului ei față de familie, lămurindu-l pe David că purtarea neprietenoasă a soțului ei nu era o ofensă intenționată adusă persoanei lui, ci mai mult o simplă izbucnire a nefericitei sale naturi egoiste.
“Acum, domnul meu, viu este Domnul, și viu este sufletul tău, că Domnul te-a oprit să verși sânge și să te ajuți cu mâna ta. Vrăjmașii tăi, cei ce vor răul domnului meu, să fie ca Nabal!” Abigail nu-și însușea planul prin care căuta să-l abată pe David de la intențiile sale, ci a atribuit cinstea și onoarea lui Dumnezeu. Apoi, le-a oferit oamenilor lui David proviziile bogate ca jertfă de împăcare, stăruind mereu, ca și cum ea însăși ar fi fost aceea care ar fi stârnit atât de mult mânia comandantului:
“Iartă, te rog, vina roabei tale”, zicea ea, “căci Domnul va face domnului meu o casă trainică; iartă, căci domnul meu poartă războaiele Domnului, și niciodată nu va fi răutate în tine.” Abigail, indirect, l-a lăsat pe David să înțeleagă ce are de făcut. El trebuia să ducă războaiele Domnului. El nu trebuia să caute să se răzbune din cauza unor ofense personale, chiar dacă era urmărit ca trădător. Ea continuă: “Dacă se va ridica cineva ca să te urmărească și să vrea să-ți ia viața, sufletul domnului meu va fi legat în mănunchiul celor vii la Domnul, Dumnezeul tău; ‘Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ți l-a făgăduit și te va pune mai mare peste Israel, atunci nu va mai avea domnul meu nici mustrări de cuget și nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba și că s-a răzbunat singur. Și când va face Domnul bine domnului meu, adu-ți aminte de roaba ta’. (1 Samuel 25, 29-31.)
-667-
Cuvintele acestea nu puteau veni decât de pe buzele cuiva care le primise din înțelepciunea venită de sus. Evlavia Abigailei se arăta, ca și parfumul unei flori, cu totul inconștient, pe trăsăturile feței ei, în cuvintele și în purtarea ei. Duhul Fiului lui Dumnezeu sălășluia în inima ei. Vorbirea ei dreasă cu har, plină de amabilitate și pace, răspândea o influență cerească. David a fost cuprins de sentimente mai bune și s-a cutremurat, gândindu-se la urmările pe care le-ar fi putut avea planurile lui nechibzuite. ‘Ferice de cei împăciuitori căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!’. (Matei 5, 9.) O, de ar fi cât mai mulți ca femeia aceasta israelită, care a domolit sentimentele iritate, a evitat porniri nechibzuite și, prin cuvinte liniștite și potrivite, a împiedicat săvârșirea unor mari rele.
O viață creștină sfințită răspândește totdeauna lumină, mângâiere și pace. Ea este caracterizată prin curăție, tact, simplitate și utilitate. Este stăpânită de iubirea aceea dezinteresată care sfințește influența. Este plină de Hristos și lasă o influență luminoasă în orice loc pe unde ar merge cel care o posedă. Abigail a fost un înțelept dojenitor și sfătuitor. Izbucnirea de mânie a lui David a fost nimicită de puterea influenței și raționamentului ei. El a fost convins că nu procedase cu înțelepciune și că își pierduse stăpânirea de sine.
A primit mustrarea cu inima umilită, după cum propriile-i cuvinte mărturiseau: ‘Lovească-mă cel neprihănit, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu’. (Psalmii 141, 5.) El a mulțumit și a rostit binecuvântări pentru că ea l-a sfătuit după dreptate. Sunt mulți care, atunci când sunt mustrați, consideră ca vrednic de laudă faptul că primesc mustrarea fără să se supere; dar cât de puțini sunt aceia care primesc mustrarea cu inimă recunoscătoare și îi binecuvântează pe aceia care caută să-i ferească de purtări rele!
Când s-a întors acasă, Abigail l-a găsit pe Nabal și pe oaspeții lui în bucuria unei mari petreceri care-i adusese într-o stare de beție. Doar a doua zi i-a povestit soțului ei ce se întâmplase cu prilejul întâlnirii ei cu David. Nabal avea o inimă lașă; și, atunci când și-a dat seama cât de aproape îl adusese nebunia lui de moarte, arăta ca lovit de paralizie. De teamă că David tot va căuta să-și satisfacă setea de răzbunare, a fost apucat de groază și a căzut într-o stare de inconștiență. După zece zile a murit. Viața pe care i-o dăduse Domnul fusese numai un blestem pentru lume. În mijlocul veseliei și semeției sale, Dumnezeu îi spusese ca și bogatului din pildă: ‘Chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul înapoi’. (Luca 12, 20.)
-668-
Mai târziu, David a luat-o pe Abigail de soție. El era deja căsătorit cu o femeie, dar morala națiunilor din vremea sa i-a întunecat mintea și i-a influențat purtarea. Chiar oameni mari și buni au greșit, urmând obiceiurile lumii. Rezultatele nenorocite ale faptului că a luat mai multe soții s-au făcut simțite în toată viața lui David.
După moartea lui Samuel, David a fost lăsat în pace câteva luni. S-a înapoiat din nou în pustia zifiților; dar, trăgând nădejde că vor câștiga bunăvoința împăratului, vrăjmașii aceștia i-au destăinuit lui Saul ascunzătoarea lui David. Vestea aceasta a trezit din nou demonul patimii care dormitase în inima lui Saul. Din nou și-a adunat ostașii și a pornit împreună cu ei pentru a-l urmări pe David. Dar spionii prieteni i-au adus fiului lui Isai vestea că Saul este din nou pe urmele lui; cu un mic număr de oameni dintre cei ai lui, David s-a sculat pentru a cerceta locul unde se afla inamicul. Era noapte când, în înaintarea lor precaută, s-au lovit de tabără și au văzut înaintea lor corturile împăratului și ale însoțitorilor lui. Ei au rămas neobservați deoarece tabăra era cufundată în somn. David i-a invitat pe prietenii săi să aibă îndrăzneala de a merge cu el chiar în mijlocul vrăjmașilor săi. Ca răspuns la întrebarea: ‘Cine vrea să se pogoare cu mine în tabăra lui Saul?’, Abișai a răspuns: ‘Eu mă voi pogorî cu tine.’
Ascunși de umbrele întunecoase ale dealurilor, David și însoțitorul său au pătruns în tabăra vrăjmașului. Tot căutând să se asigure de numărul exact al vrăjmașilor, l-au descoperit pe Saul care dormea; sulița era înfiptă în pământ și un ulcior de apă se afla la capul lui. Lângă el era culcat Abner, căpetenia oștirii lui, și de jur împrejur erau culcați soldații care dormeau un somn adânc. Abișai a ridicat sulița și i-a spus lui David: ‘Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmașul tău în mâinile tale; lasă-mă te rog să-l lovesc cu sulița mea și să-l pironesc dintr-o lovitură în pământ, ca să n-am nevoie să-i mai dau alta.’ El aștepta permisiunea, dar a auzit șoaptele: ‘“Nu-l omorî! Căci cine ar putea să pună mâna pe unsul Domnului și să rămână nepedepsit? ‘Viu este Domnul că numai Domnul îl poate lovi; fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va pogorî într-un câmp de bătaie și va pieri. Să mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai sulița de la căpătâiul lui, cu ulciorul cu apă și să plecăm.’ David a luat sulița și ulciorul cu apă de la căpătâiul lui Saul și au plecat. Nimeni nu i-a văzut, nici n-a băgat de seamă nimic, și nimeni nu s-a sculat, căci Domnul îi cufundase pe toți într-un somn adânc.” Cât de ușor poate Domnul să-l facă slab chiar și pe cel mai tare, să îndepărteze prudența chiar și a celui mai înțelept și să nimicească priceperea celui mai veghetor!
-671-
Când David a ajuns la o depărtare destul de mare de tabără, pentru a fi în afara pericolului, s-a urcat pe un vârf de munte și a strigat poporului și lui Abner: “‘Oare nu ești tu bărbat? Și cine este ca tine în Israel? Pentru ce atunci n-ai păzit pe împăratul, stăpânul tău? Ce ai făcut nu este bine. Viu este Domnul că sunteți vrednici de moarte, căci n-ați vegheat asupra stăpânului vostru, asupra unsului Domnului. Uită-te acum unde este sulița împăratului și ulciorul cu apă de la căpătâiul lui.’ Saul a recunoscut glasul lui David și a zis: ‘Glasul tău este, fiul meu David?’ Și David a răspuns: ‘Glasul meu împărate, domnul meu!’ Și a zis: ‘Pentru ce urmărește domnul meu pe robul tău? Ce-am făcut și cu ce sunt vinovat? Să binevoiască acum împăratul, domnul meu, să asculte cuvintele robului său.’” Și din nou mărturisi împăratul: “Am păcătuit, întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ți voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viața mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun, și am făcut o mare greșeală.” David a răspuns: “Iată sulița împăratului; să vină unul din oamenii tăi s-o ia.” Cu toate că Saul făgăduise: “Nu-ți voi mai face rău”, totuși David nu s-a dus să i se predea.
Faptul că David îi cruțase pentru a doua oară viața, a făcut o impresie și mai profundă asupra inimii lui Saul și l-a determinat la o mărturisire și mai umilă a greșelilor sale. Era uimit și umilit de o astfel de manifestare de bunăvoință. La despărțirea lui de David, Saul a strigat: “Fii binecuvântat, fiul meu David! Tu vei face lucruri mari și vei birui!” Dar fiul lui Isai nu avea nici o nădejde că împăratul va rămâne mult timp în această stare de spirit.
-672-
David se îndoia de o împăcare cu Saul. I se părea inevitabil ca în cele din urmă să cadă pradă răutății împăratului și se hotărî din nou să caute adăpost în ținutul filistenilor. Cu cei șase sute de oameni de sub comanda sa, a trecut la Achiș, împăratul din Gat.
David, fără sfat de la Domnul, a tras concluzia că Saul își va îndeplini cu siguranță planurile ucigașe. Chiar și atunci când Saul îl urmărea și căuta să-l nimicească, Domnul intervenise pentru a-i asigura lui David împărăția. Se poate ca oamenii să nu înțeleagă căile lui Dumnezeu și, privind numai la înfățișare, ei consideră necazurile și încercările pe care Dumnezeu le îngăduie drept lucruri care sunt împotriva lor și urmăresc nimicirea lor. La fel și David privea la cele văzute, și nu la făgăduințele lui Dumnezeu. Se îndoia că va mai ajunge vreodată la tron. Încercările îndelungate îi obosiseră credința și-i istoviseră răbdarea.
Domnul nu-l trimitea pe David la filisteni pentru a căuta adăpost la cei mai înverșunați dușmani ai lui Israel. Tocmai națiunea aceasta trebuia, în cele din urmă, să fie considerată ca cel mai rău vrăjmaș al lui și totuși el alergase acolo pentru a afla ajutor la vreme de nevoie. După ce își pierduse încrederea în Saul și în cei care îi slujeau, s-a încrezut în mila vrăjmașilor poporului său. David era un comandant viteaz și se dovedise un războinic înțelept și biruitor; dar, când a trecut la filisteni, el a lucrat direct împotriva propriilor interese. Domnul îi poruncise să-și așeze stindardul în țara lui Iuda; dar lipsa de credință l-a determinat să părăsească locul unde îl așezase datoria.
Dumnezeu a fost dezonorat de lipsa de credință a lui David. Filistenii se temuseră de David mai mult decât se temeau de Saul și oștirea lui; și, prin faptul că s-a așezat sub protecția filistenilor, David le-a trădat acestora slăbiciunea propriului său popor. În felul acesta, el îi încuraja pe acești dușmani neobosiți să apese asupra lui Israel. David fusese uns ca să-l apere pe poporul lui Dumnezeu și Dumnezeu nu dorea ca servii Săi să-i încurajeze pe nelegiuiți, trădând slăbiciunile poporului Său, sau să le dea impresia că nu L-ar interesa bunul mers al acestuia. În afară de aceasta, David a trezit în frații săi impresia că trecuse la păgâni pentru a sluji dumnezeilor lor. Prin acest procedeu, a dat ocazia ca motivele lui să fie greșit interpretate și mulți au fost determinați să aibă prejudecăți în privința lui. El a fost călăuzit să facă exact ce dorea Satana, deoarece, atunci când a căutat adăpost la filisteni, a adus o mare bucurie în rândurile vrăjmașilor lui Dumnezeu și ai poporului Său. David nu a renunțat să I se închine lui Dumnezeu și nici nu a încetat să fie devotat cauzei Lui; dar și-a sacrificat încrederea în El în ceea ce privește siguranța personală și, în felul acesta a întinat caracterul sincer și credincios pe care Dumnezeu îl cere de la servii săi.
-673-
David a fost primit cordial de împăratul filistenilor. Căldura cu care a fost salutat se datora în parte faptului că împăratul îl admira și în parte faptului că vanitatea lui era flatată, văzând un evreu care îi căuta protecția. Pe moșiile lui Achiș, David era la adăpost de trădare. El își adusese familia, gospodăria și bunurile și tot așa făcuseră și oamenii săi; după toate aparențele, el venise să se stabilească definitiv în țara filistenilor. Toate acestea îl lingușeau pe Achiș și el făgădui să-i apere pe izraeliții fugari.
La cererea lui David de a i se da o locuință la țară, departe de cetatea împărătească, împăratul i-a dat bucuros cetatea Țiclag ca domeniu al său. David și-a dat seama că ar fi fost primejdios pentru el și pentru oamenii săi să fie sub influența închinătorilor la idoli. Într-o cetate cu totul separată, care le fusese dată cu totul lor, puteau să se închine lui Dumnezeu cu mai multă libertate decât dacă ar fi rămas în Gat, unde obiceiurile păgânești s-ar fi dovedit numai un izvor de rele și de tulburări.
Pe când locuia în această cetate izolată, David a luptat cu gheșuriții și Amaleciții, dar nu a lăsat pe nici unul dintre ei cu viață, pentru a aduce vestea la Gat. Când se înapoia de la luptă, îl lăsa pe Achiș să înțeleagă că se luptase cu cei din propria sa națiune, cu oamenii din Iuda. Prin prefăcătoria aceasta, el era mijlocul de întărire a mâinii filistenilor, deoarece împăratul zicea: “S-a făcut urât poporului său Israel, și el va rămâne în slujba mea pe vecie”. David știa că este voia lui Dumnezeu ca triburile acelea păgâne să fie cu totul nimicite și mai știa că el este rânduit pentru a face această lucrare; dar nu umbla în sfatul Domnului când practica înșelăciunea.
-674-
“Pe vremea aceea filistenii și-au strâns taberele și au făcut o oștire ca să pornească cu război împotriva lui Israel. Achiș a zis lui David: ‘Să știi că vei veni cu mine la oștire, tu și oamenii tăi.’” David nu avea intenția de a ridica mâna sa împotriva poporului său; dar nu era lămurit pe ce drum să apuce, până când împrejurările aveau să-i arate datoria. El i-a răspuns evaziv împăratului și i-a zis: “Vei vedea ce va face robul tău”. Achiș a înțeles cuvintele acestea ca pe o asigurare de sprijin în războiul ce se apropia și a făgăduit să-i dea multă cinste lui David și chiar un loc de frunte la curtea filistenilor.
Dar, deși credința lui se cam abătuse de la făgăduințele lui Dumnezeu, David tot își mai amintea că Samuel îl unsese ca împărat al lui Israel. El și-a amintit de biruințele pe care i le dăduse Dumnezeu asupra vrăjmașilor săi în trecut. El a privit din nou la îndurarea cea mare a lui Dumnezeu, care-l scăpase din mâna lui Saul, și s-a hotărât să nu trădeze sfânta sa însărcinare. Chiar dacă împăratul lui Israel căutase să-i ia viața, el nu dorea ca oastea sa să se unească cu cea a vrăjmașilor.