Patriarhi și Profeți | Capitolul 63 (bazat pe textele din 1 Samuel 16, 14-23; 17)
Când și-a dat seama că fusese lepădat de Dumnezeu și a simțit puterea cuvintelor de condamnare pe care i le adresase profetul, împăratul Saul s-a umplut de o furioasă revoltă și de deznădejde. Capul mândru al împăratului nu s-a plecat ca urmare a unei adevărate pocăințe. El nu-și dădea bine seama de adevăratul caracter al păcatului și nu și-a venit în fire pentru a începe o viață mai bună, ci a continuat să cugete la ceea ce el numea o nedreptate a lui Dumnezeu care-i răpea tronul și-i jefuia pe urmașii săi de moștenire. Mintea lui nu mai vedea altceva decât nenorocirea care se abătuse asupra casei lui. El se gândea că vitejia pe care o dovedise în înfrângerea dușmanilor putea să acopere păcatul neascultării. N-a primit cu blândețe mustrarea lui Dumnezeu, ci duhul lui trufaș l-a împins la deznădejde până acolo, încât a ajuns pe pragul nebuniei. Sfetnicii l-au îndemnat să-și ia în slujbă un cântăreț iscusit, nădăjduind că sunetele alinătoare ale unui instrument plăcut îi vor liniști duhul chinuit. Providența divină a condus lucrurile, așa ca David să fie adus la împărat ca un cântăreț iscusit la harpă. Acordurile sale alese, inspirate de Cer, au avut influența dorită. Melancolia care-l urmărea pe Saul și care se lăsase ca un nor întunecos asupra sufletului lui a fost îndepărtată.
Când serviciile lui la curtea lui Saul nu mai erau dorite, David se înapoia la turmele lui, printre coline, și își păstra mai departe simplitatea inimii și a purtării. De câte ori era nevoie, era chemat pentru a sluji înaintea împăratului și pentru a liniști duhul tulburat al monarhului, până ce duhul cel rău se îndepărta. Dar, cu toate că Saul arăta mare plăcere pentru David și cântecele lui, tânărul păstor se înapoia cu un simțământ de ușurare și de bucurie de la casa împăratului, pentru a se duce pe câmpiile și colinele vieții lui de păstor.
David creștea în bunăvoință înaintea Domnului și a oamenilor. I se dăduseră învățături cu privire la căile lui Dumnezeu și acum își pusese pe inimă să împlinească voia lui Dumnezeu pe deplin. Avea noi subiecte la care să mediteze. Fusese la curtea împăratului și văzuse răspunderile demnității imperiale, descoperise câteva dintre ispitele care cuprinseseră inima lui Saul și pătrunsese în câteva dintre tainele caracterului și purtării primului împărat al lui Israel. El a văzut că mărirea demnității imperiale era întunecată de un nor de griji și a recunoscut că familia lui Saul, în viața sa particulară, era departe de a fi fericită. Toate acestea făceau ca, în mintea celui care fusese uns ca viitor împărat peste Israel, să se ridice gânduri tulburi. Dar, când se pierdea în meditație adâncă și era chinuit de închipuiri tulburătoare, punea mâna pe harpă și făcea ca melodiile ei plăcute să-i înalțe gândurile la Autorul a tot ce este bun, iar norii întunecoși care păreau să acopere viitorul se împrăștiau.
-644-
Dumnezeu îl învățase pe David lecții de credință. După cum fusese educat Moise pentru lucrarea sa, tot astfel l-a pregătit Domnul și pe fiul lui Isai pentru a deveni conducătorul poporului Său ales. Prin lucrarea de priveghere asupra turmei, el a ajuns să înțeleagă grija pe care Marele Păstor o are pentru oile pășunii Sale. Colinele singuratice și prăpăstiile sălbatice pe unde pribegea David cu oile sale erau ascunzători ale animalelor de pradă. Nu rareori, din desișurile Iordanului venea leul sau ursul din ascunzătorile lui de pe dealuri, furios de foame, gata ca să atace turmele. După obiceiurile de atunci, David nu era înarmat decât cu praștia și cu toiagul de păstor; cu toate acestea, de timpuriu a dat dovadă de putere și curaj în apărarea bunurilor încredințate lui. În descrierea de mai târziu a acestor întâmplări, el zicea: “Când un leu sau un urs venea să ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam și-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam și-l omoram”. (1 Samuel 17, 34.35.) Experiența în lucrurile acestea a pus la încercare inima lui David și a dezvoltat în el curaj, putere și credință.
Chiar înainte de a fi chemat la curtea lui Saul, David se distinsese prin fapte de bravură. Slujbașul care îi atrăsese atenția împăratului asupra lui a spus despre el că este “un om tare și voinic, vorbește bine, este frumos la chip”, apoi a adăugat: “Domnul este cu el”. (1 Samuel 16, 18.)
Când izraeliții au declarat război filistenilor, trei dintre fiii lui Isai s-au alăturat oștirii lui Saul; dar David rămăsese acasă. Totuși, după un timp, el s-a dus să viziteze tabăra lui Saul. Trimis de tatăl său, el trebuia să le ducă fraților săi mai mari o solie și un dar și să afle dacă sunt încă sănătoși și în siguranță. Dar, fără ca Isai să știe lucrul acesta, tânărul păstor avea o însărcinare mai mare. Oștile lui Israel erau în primejdie și David fusese condus de un înger pentru a-și salva poporul.
-645-
Apropiindu-se de oștire, David auzi zgomotul unei mari mișcări, ca la începutul unei încăierări. “Oștirea pornise să se așeze în rânduri de bătaie și scotea strigăte de război”. Israel și filistenii se înșiraseră oștire către oștire. David fugi spre locul unde era oastea și îi salută pe frații săi. În timp ce vorbea cu ei, apăru Goliat, apărătorul filistenilor, îi batjocori pe izraeliți și-i provocă să scoată din rândurile lor un om care să se lupte cu el. Își repetă provocarea și, când văzu că întregul Israel e cuprins de teamă și înțelese că provocarea filisteanului le fusese aruncată zi după zi, fără să se ridice vreun luptător pentru a-l aduce la tăcere pe lăudăros, David se aprinse de mânie. Ardea de zel să apere onoarea viului Dumnezeu și a poporului Său.
Oștirea lui Dumnezeu era descurajată. Tot avântul îi pierise. Fiecare zicea: “Ați văzut pe omul acesta înaintând? A înaintat ca să arunce ocară asupra lui Israel.” Plin de rușine și supărare, David strigă: “Cine este filisteanul acesta, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oștirea Dumnezeului celui viu?”
Eliab, fratele cel mare al lui David, cunoștea bine sentimentele care-l însuflețeau pe tânărul bărbat când a auzit aceste vorbe. Deși păstor, David dovedise o dârzenie, un curaj și o putere cum rar se vedeau; iar vizita tainică a lui Samuel în casa tatălui lor și tăcuta sa dispariție trezise în inima fraților lui bănuieli cu privire la adevăratul scop al vizitei. Gelozia lor a fost stârnită când au văzut că David este onorat mai mult decât ei și nu l-au mai privit cu respectul și iubirea pe care le merita datorită integrității și iubirii sale frățești. Nu vedeau în el decât un mic păstor, iar Eliab vedea în întrebarea pusă de el numai o mustrare pentru propria lui lașitate, pentru că el nu făcea nici o încercare pentru a-l aduce la tăcere pe uriașul filistenilor. Mânios, fratele mai vârstnic zise: “Pentru ce te-ai pogorât tu, și cui ai lăsat acele puține oi în pustie? Îți cunosc eu mândria și răutatea inimii. Te-ai pogorât să vezi lupta”. Plin de respect, dar hotărât, David răspunse: “Ce-am făcut oare? Nu pot să vorbesc astfel?”
-646-
Cuvintele lui David au fost raportate împăratului care a cerut ca tânărul să fie adus înaintea lui. Saul ascultă uimit cuvintele păstorului care spuse: “Nimeni să nu-și piardă nădejdea din cauza filisteanului acestuia! Robul tău va merge să se bată cu el”. Saul se străduia să-l oprească pe David de la hotărârea lui, dar tânărul nu s-a lăsat clintit. El răspunse în cuvinte nepretențioase, simple, povestind ce i se întâmplase în timp ce păzea oile tatălui său. El zise: “Domnul care m-a izbăvit din gheara leului, și din laba ursului, mă va izbăvi și din mâna acestui filistean”. Și Saul i-a zis lui David: “Du-te și Domnul să fie cu tine!”
Timp de patruzeci de zile, oastea lui Israel tremurase în fața provocărilor îngâmfate ale acestui filistean uriaș. Inima li se înmuia când vedeau ființa aceea uriașă care avea o înălțime de șase coți și o palmă. Pe cap avea un coif de aramă și purta niște zale de solzi care cântăreau cinci mii de sicli și avea niște turetci de aramă peste fluierele picioarelor și o pavăză de aramă între umeri. Îmbrăcămintea lui era din plăci de aramă care cădeau unele peste altele ca solzii de pește și se îmbinau așa de strâns, încât nu era cu putință să pătrundă prin platoșă vreo săgeată sau vreun vârf de lance. “Coada suliței lui era ca un sul de țesut și fierul suliței cântărea șase sute de sicli de fier. Cel ce-i purta scutul mergea înaintea lui”.
Dimineața și seara, Goliat se apropia de tabăra israeliților strigând: “Pentru ce ieșiți și vă așezați în șiruri de bătaie? Nu sunt eu filistean și nu sunteți voi slujitorii lui Saul? Alegeți un om care să se pogoare împotriva mea! Dacă va putea să se bată cu mine și să mă omoare, noi vom fi robii voștri; dar dacă-l voi birui, și-l voi omorî eu, voi ne veți fi robi nouă și ne veți sluji.” Filisteanul a mai zis: “Arunc astăzi o ocară asupra oștirii lui Israel! Dați-mi un om, ca să mă lupt cu el”.
Cu toate că îi dăduse lui David aprobarea să primească provocarea lui Goliat, împăratul avea totuși puțină speranță că David va izbuti în inițiativa aceasta plină de îndrăzneală. S-a dat ordin ca tânărul să fie îmbrăcat cu armura personală a împăratului. Coiful greu de aramă a fost pus pe capul lui, iar corpul i-a fost îmbrăcat cu platoșa de metal; la mijloc i-a fost legată sabia împăratului. Echipat astfel, porni la drum, dar curând veni înapoi. Primul gând în inima privitorilor îngrijorați a fost că David se hotărâse să nu-și pună viața în primejdie, înfruntând un adversar atât de inegal. Dar lucrul acesta era departe de mintea viteazului tânăr. După ce se înapoie la Saul, ceru învoirea să scoată armura cea grea, zicând: “Nu pot să merg cu armătura aceasta căci nu sunt obișnuit cu ea”. Scoase armura împărătească și, în schimb, luă în mână numai toiagul lui de păstor, traista și praștia lui simplă. După ce alese cinci pietre netede din pârâu, le așeză în traistă și, cu praștia în mână, se apropie de filistean. Uriașul se înfățișă plin de dârzenie, așteptându-se să-l întâmpine pe cel mai tare dintre luptătorii lui Israel. Purtătorul de arme mergea înaintea sa și înfățișarea lui era astfel, încât părea că nimic nu-i va putea sta împotrivă. Apropiindu-se de David, văzu doar un tinerel care mai curând putea fi numit un copil. Fața lui David era rumenă de sănătate, iar trupul lui bine legat, neapărat de platoșă, se prezenta bine; dar între silueta lui tinerească și trupul voluminos al uriașului era un contrast izbitor.
-647-
Goliat s-a umplut de uimire și s-a mâniat. “Ce!” a strigat el, “sunt câine, de vii la mine cu toiege?” Apoi l-a împroșcat pe David cu cele mai grozave înjurături de toți dumnezeii pe care-i cunoștea. Batjocoritor, strigă apoi: “Vino la mine, și-ți voi da carnea ta la păsările cerului și fiarele câmpului”.
David nu se înspăimântă de uriașul apărător al filistenilor. Trecând înainte, i-a spus adversarului său: “Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliță și cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oștirilor, în Numele Dumnezeului oștirii lui Israel pe care ai ocărât-o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî, și-ți voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului și fiarelor pământului. Și tot pământul va ști că Israel are un Dumnezeu. Și toată mulțimea aceasta va ști că Domnul nu mântuiește nici prin sabie și nici prin suliță. Căci biruința este a Domnului. Și el vă dă în mâinile noastre”.
-648-
Glasul său era lipsit de teamă, iar pe fața lui bălaie strălucea biruința și bucuria. Cuvântarea aceasta rostită cu glas limpede, melodios, străbătu lămurit prin aer până la miile de oameni care ascultau gata să pornească la luptă. Mânia lui Goliat ajunsese la culme. În furia lui, trânti pe spate viziera coifului care-i apăra fruntea și se năpusti asupra potrivnicului său pentru a se răzbuna pe el. Fiul lui Isai se pregăti să-și întâmpine vrăjmașul. “Îndată ce filisteanul a pornit să meargă înaintea lui, David a alergat pe câmpul de bătaie înaintea filisteanului. Și-a vârât mâna în traistă, a luat o piatră și a aruncat-o cu praștia; a lovit pe filistean în frunte și piatra a intrat în fruntea filisteanului care a căzut cu fața la pământ.”
Mare uimire s-a produs în rândurile ambelor oștiri. Toți crezuseră că David va fi omorât; dar când piatra, șuierând prin aer, ajunse la țintă, l-au văzut pe uriașul luptător cum tremură și își întinde brațele ca și cum ar fi fost lovit deodată de orbire. Uriașul se cutremură, se clătină și apoi căzu la pământ ca un stejar tăiat. David nu mai așteptă nici o clipă. Alergă spre trupul căzut al filisteanului și apucă cu mâinile sabia grea a lui Goliat. Cu o clipă mai înainte, uriașul se lăudase că, folosind sabia aceea, va despărți capul acestui tânăr de trup și că va da carnea sa păsărilor cerului. Iat-o acum cum se înalță prin aer și apoi capul tăiat al lăudărosului se rostogoli în nisip. Un strigăt de biruință se înălță din tabăra lui Israel.
Filistenii au fost apucați de groază, iar dezordinea care a urmat a dus la retragerea lor grăbită. Ecoul strigătului de biruință al evreilor răsună pe dealuri ca și cum s-ar fi prăbușit asupra vrăjmașilor puși pe fugă. “Și au pornit în urmărirea filistenilor până în vale și până la porțile Ecronului. Filistenii, răniți de moarte, au căzut pe drumul care ducea la Șaaraim până la Gat și până la Ecron. Și copiii lui Israel s-au întors de la urmărirea filistenilor, și le-au jefuit tabăra. David a luat capul filisteanului și l-a dus la Ierusalim și a pus armele filisteanului în cortul său”.