Patriarhi și Profeți | Capitolul 60 (bazat pe textele din 1 Samuel 13; 1 Samuel 14)
După adunarea de la Ghilgal, Saul a lăsat oastea la vatră, oaste care se strânsese la chemarea lui pentru a-i înfrânge pe amoniți, și din care a păstrat numai două mii de oameni care să fie cu el la Micmaș, iar o mie de oameni să rămână cu fiul său Ionatan, la Ghibea. Prin aceasta, a săvârșit o mare greșeală. Oastea lui era plină de curaj și nădejde din pricina biruinței de curând câștigate și, dacă ar fi pornit îndată împotriva altor vrăjmași ai lui Israel, s-ar fi dat o lovitură hotărâtoare pentru eliberarea națiunii.
Între timp, vecinii lor războinici, filistenii, n-au rămas cu mâinile în sân. După înfrângerea de la Eben-Ezer, tot mai păstraseră în stăpânire câteva dintre cetățile din munte, în ținuturile lui Israel, și acum s-au așezat chiar în inima țării. Filistenii erau mult mai dotați decât izraeliții în ce privește resursele, armele și echipamentul. În timpul anilor îndelungați ai stăpânirii lor apăsătoare, ei au căutat să-și întărească puterea, interzicându-le israeliților să se ocupe cu fierăria, pentru a nu putea să-și făurească arme. După încheierea păcii, evreii, când aveau nevoie, încă se mai duceau la garnizoanele filistenilor pentru a li se face lucrări de acest gen. Conduși de iubirea lor pentru o viață tihnită și de un spirit de lașitate pe care l-au cultivat în timpul lungii lor oprimări, bărbații lui Israel au neglijat aproape cu totul să-și procure unelte de război. Se foloseau arcuri și praștii de război, pe care izraeliții și le puteau face; dar în afară de Saul și fiul său Ionatan, nu era nici unul între ei care să fi avut o suliță sau o sabie. (1 Samuel 13, 22.)
Doar în al doilea an al domniei lui Saul s-a făcut o încercare de a-i supune pe filisteni. Prima bătălie a fost condusă de Ionatan, fiul împăratului, care a atacat garnizoana lor din Ghibea și a înfrânt-o. Iritați din cauza acestei înfrângeri, filistenii s-au pregătit să dea un atac fulgerător contra israeliților. Saul a proclamat cu sunet de trâmbițe războiul în toată țara, chemându-i pe toți bărbații în stare să poarte armele, inclusiv din triburile de dincolo de Iordan, să se adune la Ghilgal. Chemarea a fost ascultată.
-617-
Filistenii adunaseră la Micmaș o oștire imensă: “treizeci de mii de care, șase mii de călăreți și poporul acesta era fără număr, ca nisipul de pe țărmul mării”. (1 Samuel 13, 5.) Când vestea a sosit la Saul și oștirea lui, la Ghilgal, poporul s-a descurajat, gândindu-se la oastea cea puternică cu care trebuia să se măsoare în luptă. Nu erau pregătiți să dea piept cu vrăjmașul și mulți erau atât de îngroziți, încât nu mai îndrăzneau să aștepte să se confrunte cu inamicul. Unii s-au refugiat dincolo de Iordan, în timp ce alții s-au ascuns prin peșteri, prin gropi și printre stâncile care erau în mare număr prin locurile acelea. Pe măsură ce se apropia timpul luptei, numărul dezertorilor sporea cu mare iuțeală, iar cei care nu se retrăgeau din rândurile armatei erau cuprinși de spaimă și de prevestiri rele.
La data când fusese uns pentru prima dată ca rege al lui Israel, Saul a primit de la Samuel îndrumări clare despre felul cum să se poarte cu această ocazie. “Să te pogori înaintea mea la Ghilgal”, spusese profetul; “și eu mă voi pogorî la tine, ca să aduc arderi de tot și jertfe de mulțumire. Să mă aștepți șapte zile acolo, până voi ajunge eu la tine și-ți voi spune ce ai să faci”. (1 Samuel 10, 8.)
Saul a așteptat zi după zi, fără a face totuși eforturi hotărâte pentru a încuraja poporul și a-i insufla încredere în Dumnezeu. Înainte de a fi trecut pe deplin timpul hotărât de profet, el a ajuns nerăbdător din cauza întârzierii, lăsându-se pradă descurajării pe care o aduceau împrejurările grele în care se afla. În loc să pregătească poporul în chip conștiincios pentru serviciul divin pe care urma să-l săvârșească Samuel, Saul s-a lăsat pradă necredinței și presimțirilor îngrijorătoare. Înfățișarea înaintea lui Dumnezeu și căutarea Lui prin jertfă era ceva deosebit de solemn și însemnat și Dumnezeu cerea ca poporul să-și cerceteze inima și să se pocăiască de păcate, pentru ca jertfa să fie bine primită înaintea Lui și binecuvântarea Sa să-i poată însoți în străduințele lor de a-l birui pe vrăjmaș. Dar Saul ajunsese să fie neliniștit și, în loc să se încreadă în ajutorul lui Dumnezeu, poporul privea la împăratul pe care-l alesese pentru ca să-l poarte și să-l conducă.
-618-
Dar Domnul Se îngrijea și mai departe de ei și nu i-a lăsat pradă nenorocirii care ar fi dat peste ei dacă brațul omenesc slab ar fi fost unicul lor sprijin. El îi aduse la strâmtorare pentru ca să-și dea seama ce nebunie este să te încrezi în oameni și, astfel, să se îndrepte spre El, unicul lor ajutor. Venise timpul ca Saul să fie încercat. El trebuia acum să arate dacă se încrede în Dumnezeu și așteaptă răbdător să primească porunci de la El, dovedind că este un bărbat în care Dumnezeu Se poate încrede în zile grele ca într-un conducător al poporului Său, sau dacă se clatină, demonstrând că este nevrednic de răspunderea sfântă pe care o avea. Va asculta oare împăratul pe care l-a ales Israel de Împăratul tuturor împăraților? Va îndruma el gândul războinicilor săi descurajați spre Acela la care este eliberarea și puterea veșnică?
Cu o nerăbdare mereu crescândă, Saul aștepta sosirea lui Samuel și a pus pe seama lipsei dintre ei a profetului confuzia, descurajarea și dezertarea oștirii sale. Timpul hotărât a sosit, dar omul lui Dumnezeu nu a venit îndată. Providența lui Dumnezeu îl reținuse pe servul Său. Duhul neliniștit și nestăpânit al lui Saul n-a mai reușit să se înfrâneze. Văzând că trebuie făcut ceva, și pentru a aduce la tăcere temerile poporului, s-a hotărât să convoace o adunare pentru serviciul divin și să ceară ajutor prin jertfă. Dumnezeu dăduse îndrumări și numai aceia care fuseseră consacrați pentru această slujbă aveau voie să aducă jertfe înaintea Lui. Dar Saul porunci: “Aduceți-mi arderea de tot și jertfele de mulțumire”; și, așa cum se găsea, îmbrăcat cu platoșa și uneltele de război, se înfățișă înaintea altarului și aduse jertfa înaintea lui Dumnezeu.
“Pe când sfârșea de adus arderea de tot, a venit Samuel, și Saul i-a ieșit înainte să-i ureze de bine”. Samuel a văzut îndată că Saul procedase contrar ordinelor precise ce i se dăduseră. Domnul a spus prin profetul Său că va descoperi în timpul acela ce trebuia să facă Israel în acea criză. Dacă Saul ar fi îndeplinit condițiile pe temeiul cărora se făgăduise ajutorul divin, Domnul l-ar fi salvat în chip minunat pe Israel prin micul număr care îi rămăsese credincios împăratului. Dar Saul era așa de mulțumit de sine însuși și de fapta sa, încât l-a întâmpinat pe profet ca unul care ar fi meritat laudă, nu mustrare.
-621-
Înfățișarea lui Samuel trăda îngrijorarea și neliniștea; iar la întrebarea lui: “Ce ai făcut?”, Saul a adus scuze pentru fapta sa plină de încumetare. El zise: “Când am văzut că poporul se împrăștie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, și că filistenii sunt strânși la Micmaș, mi-am zis: ‘Filistenii se vor pogorî împotriva mea la Ghilgal, și eu nu m-am rugat Domnului!’ Atunci am îndrăznit și am adus arderea de tot.”
“Samuel a zis lui Saul: ‘Ai lucrat ca un nebun și n-ai păzit porunca pe care ți-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul și-a ales un om după inima Lui, și Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său….’ Apoi Samuel s-a sculat și s-au suit din Ghilgal la Ghibea lui Beniamin”.
Sau Israel înceta să mai fie poporul lui Dumnezeu, sau, dacă nu, trebuia ca principiile pe care se întemeiase împărăția să fie menținute, iar poporul să fie cârmuit de puterea dumnezeiască. Dacă Israel se preda cu totul lui Dumnezeu, dacă voința omenească și pământească rămâneau în totul supuse voinței lui Dumnezeu, El era gata să fie și mai departe Conducătorul lui Israel. Atâta timp cât împăratul și poporul dovedeau prin purtarea lor că erau supuși lui Dumnezeu, El putea să fie scutul și adăpostul lor. Dar în Israel nu putea să se mențină o monarhie care nu recunoștea în totul autoritatea supremă a lui Dumnezeu.
Dacă în timpul acesta de încercare Saul ar fi manifestat ascultare față de poruncile lui Dumnezeu, Domnul și-ar fi putut realiza voința Sa prin el. Gestul lui greșit arăta însă că el nu era capabil de a fi locțiitorul lui Dumnezeu pentru poporul Lui. El l-ar fi condus pe Israel în rătăcire. Puterea conducătoare nu ar fi fost voința lui Dumnezeu, ci voința sa. Dacă Saul ar fi fost credincios, împărăția lui ar fi fost întărită pentru veșnicie; dar, pentru că greșise, planurile lui Dumnezeu urmau să fie realizate printr-un altul. Conducerea lui Israel trebuia să fie încredințată altcuiva, care să domnească asupra poporului, potrivit cu voința Creatorului.
Noi nu cunoaștem ce interese sunt în joc atunci când Domnul ne pune la încercare. Nu există siguranță decât în ascultarea cea mai strictă a Cuvântului lui Dumnezeu. Toate făgăduințele Sale sunt date cu condiția credinței și ascultării, iar acela care nu ascultă anulează pentru sine împlinirea binecuvântărilor bogate ale Sfintelor Scripturi. Nu trebuie să urmăm pornirilor noastre sau celor ale oamenilor; trebuie să privim la voința descoperită a lui Dumnezeu și să umblăm așa cum spun poruncile Lui precise, indiferent de situațiile din jurul nostru. Dumnezeu va avea grijă de urmări; prin credincioșia față de Cuvântul Lui, putem mărturisi înaintea îngerilor și oamenilor, în timpuri de ispită, că Domnul ne poate folosi în împrejurările grele ale vieții pentru a îndeplini voința Lui, pentru a proslăvi Numele Lui și a fi o binecuvântare pentru poporul Lui.
-622-
Saul căzuse în dizgrația lui Dumnezeu și, cu toate acestea, nu era dispus să-și umilească inima în pocăință. Ceea ce îi lipsea din adevărata evlavie căuta să înlocuiască prin râvnă pentru formele religiei. Saul nu era în necunoștință despre înfrângerea lui Israel când chivotul lui Dumnezeu fusese adus în tabără de Hofni și Fineas, dar cu toate acestea se hotărî să trimită după chivotul sfânt și preoții care-l aveau în grijă. Dacă prin mijlocul acesta putea să-i insufle poporului încredere, el spera să poată să-și adune din nou oastea risipită și să dea bătălia cu filistenii. Dorea să se scutească de prezența și sprijinul lui Samuel și să scape în felul acesta de mustrările și reproșurile lui nedorite.
Lui Saul îi fusese dat Duhul Sfânt pentru a-i lumina mintea și a-i îmblânzi inima. El primise prin profetul lui Dumnezeu instrucțiuni și mustrări clare. Și, cu toate acestea, cât de mare era abaterea lui! Istoria vieții primului împărat al lui Israel ne înfățișează exemplul dureros al puterii deprinderilor rele cultivate în tinerețe. Saul nu-L iubise pe Dumnezeu și nu se temuse de El în tinerețea sa, iar duhul acela furtunos, pe care nu-l deprinsese din tinerețe cu supunerea, era totdeauna gata să se revolte împotriva autorității divine. Aceia care în tinerețe dovedesc un respect sfânt față de voința lui Dumnezeu și își îndeplinesc cu credincioșie datoriile în locurile lor din viață vor fi pregătiți pentru răspunderi mai mari în viața de mai târziu. Dar nu se poate ca oamenii să abuzeze ani de zile de puterile pe care Dumnezeu li le dă și apoi, când vor să se schimbe, să găsească aceste puteri proaspete și la îndemână pentru a porni pe o cale cu totul opusă.
Străduințele lui Saul de a îmbărbăta poporul s-au dovedit fără efect. Când a văzut că oastea se redusese la șase sute de oameni, a părăsit localitatea Ghilgal și s-a retras în cetatea Ghibea, care fusese de curând luată de la filisteni. Această întăritură se afla pe partea de miazăzi a unei văi de câțiva kilometri — o trecătoare adâncă și prăpăstioasă, la miazănoapte de Ierusalim. Pe partea de miazănoapte a aceleiași văi, la Micmaș, tăbărâse oastea filistenilor, în timp ce diferite cete de ostași cutreierau prin toate părțile după jaf.
-623-
În felul acesta, Dumnezeu lăsase lucrurile să ajungă la o stare de criză, pentru ca să poată mustra abaterile lui Saul și să poată da o lecție poporului, o lecție de umilință și de credință. Din cauza păcatului lui Saul în încumetarea sa de a aduce jertfă, Domnul nu avea să-i dea onoarea de a-i birui pe filisteni. Ionatan, fiul împăratului, un bărbat care se temea de Domnul, a fost ales ca instrument pentru a-l elibera pe Israel. Călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, el i-a făcut purtătorului armelor sale propunerea ca ei să atace tabăra inamicului pe neașteptate. El a zis: “Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedică pe Domnul să dea izbăvirea printr-un mic număr ca și printr-un mare număr”. (1 Samuel 14, 6.)
Purtătorul armelor, care era și el un bărbat al credinței și rugăciunii, a fost de acord cu planul și ei s-au îndepărtat împreună de tabără, pe furiș, pentru ca nimeni să nu le stea împotrivă. După ce au înălțat rugăciuni călduroase Dumnezeului părinților lor, s-au înțeles asupra unui semn după care trebuia să știe ce au de făcut mai departe. Și, după ce au coborât în prăpastia care despărțea cele două oștiri, și-au urmat drumul mai departe, în tăcere, la adăpostul coastei stâncoase și în parte ascunși prin trecătoare și prin colțurile de stâncă ale văii. Când s-au apropiat de întăriturile filistenilor, au fost văzuți de vrăjmașii lor care au spus în batjocură: “Iată că evreii ies din găurile lor în care s-au ascuns” și au fost chemați sus la ei: “Suiți-vă la noi ca să vă arătăm ceva” — cuvinte care doreau să spună că îi vor pedepsi pe cei doi izraeliți pentru îndrăzneala lor. Chemarea aceasta era semnul pe care Ionatan și solul său îl doreau, potrivit cu înțelegerea lor, ca dovadă că Domnul îi sprijine în acțiunea lor. Retrăgându-se din văzul filistenilor și luând drumul ascuns și greu, ostașii au ajuns pe vârful unei stânci considerate de necucerit și care nu prea era supravegheată. În felul acesta, ei au pătruns în tabăra vrăjmașului, omorându-i pe străjerii care, copleșiți de uimire și de teamă, n-au opus nici o rezistență.
Îngeri din cer îi protejau pe Ionatan și pe însoțitorul său, îngeri luptau alături de ei și filistenii au căzut înaintea lor. Pământul se zguduia, ca și cum s-ar fi apropiat o mare mulțime de călăreți și de care. Ionatan a recunoscut semnele ajutorului divin și chiar filistenii au recunoscut că Dumnezeu lucrează la eliberarea lui Israel. O mare groază s-a abătut asupra oștirii de pe podiș și din garnizoană. În zăpăceala lor, socotindu-i vrăjmași pe propriii lor ostași, filistenii au început să se omoare unii pe alții.
-624-
Curând, zgomotul luptei a ajuns până în tabăra lui Israel. Străjerii împăratului au dat de veste că în tabăra filistenilor domnește o mare confuzie și că numărul lor scade. Și, cu toate acestea, nu se știa că cineva din oastea evreilor părăsise tabăra. Făcându-se numărătoarea, s-a văzut că nu lipsea nimeni, afară de Ionatan și purtătorul armelor sale. Însă, când a văzut că filistenii luptă împotriva unei puteri care le stătea împotrivă, Saul scoase oastea la atac, pentru a lupta și ei. Evreii care trecuseră la inamici s-au întors acum împotriva lor; au mai ieșit mulți și din ascunzători, iar filistenii, deplin zdrobiți, au luat-o la fugă, oastea lui Saul făcând un măcel îngrozitor între cei ce fugeau.
Hotărât să-și folosească în cea mai mare măsură avantajele, împăratul, pripit, le interzisese ostașilor săi de a mânca toată ziua aceea, poruncă pe care a întărit-o printr-un jurământ solemn: “Blestemat să fie omul care va mânca pâine până seara, până mă voi răzbuna pe vrăjmașii mei!” Biruința era deja câștigată, fără ca Saul să fi știut de așa ceva sau să fi ajutat cu ceva; dar el nădăjduia să iasă în evidență prin deplina nimicire a oștirii înfrânte. Ordinul de a nu mânca a pornit dintr-o ambiție egoistă și dovedea că nu-l preocupau nevoile poporului, dacă acestea veneau în conflict cu dorința lui de înălțare de sine. Faptul că Saul a întărit interzicerea aceasta printr-un jurământ solemn dovedește că el era și pripit, și profan. Chiar cuvintele blestemului dovedesc că Saul avea zel pentru sine, și nu pentru onoarea lui Dumnezeu. El nu spunea că intenția lui era ca “Domnul să Se răzbune pe vrăjmașii Săi”, ci “eu să mă răzbun pe vrăjmașii mei”.
Interdicția a avut ca urmare faptul că poporul a fost condus la călcarea poruncii lui Dumnezeu. Luptaseră toată ziua și erau istoviți din lipsa hranei; și, îndată ce au trecut orele de înfrânare, s-au aruncat asupra prăzii, mâncând carnea cu sânge, călcând în felul acesta porunca ce interzicea să se mănânce cu sânge.
În timpul luptei din ziua aceea, Ionatan, care nu știa de porunca tatălui său, o călcase fără să vrea, mâncând dintr-un fagure de miere, pe când trecea printr-o pădure. Seara, Saul a aflat de întâmplarea aceasta. El declarase că, cine va călca porunca sa va fi pedepsit cu moartea; și, cu toate că Ionatan nu se făcuse vinovat de un păcat săvârșit cu voia, cu toate că Dumnezeu îi salvase viața în chip minunat și prin el înfăptuise eliberarea, totuși, împăratul declară că sentința trebuie să fie executată. Cruțarea vieții fiului său ar fi însemnat din partea lui Saul o recunoaștere a faptului că păcătuise când făcuse un jurământ pripit. Lucrul acesta ar fi fost umilitor pentru mândria sa. “Dumnezeu să Se poarte cu mine cu toată asprimea”, a sunat sentința înspăimântătoare, “dacă nu vei muri, Ionatane!”
-625-
Saul nu putea să pună pe seama sa onoarea biruinței, dar nădăjduia să fie onorat pentru râvna dovedită în păstrarea sfințeniei jurământului său. Chiar dacă însuși fiul său trebuia să moară, el dorea să-i sperie pe supușii săi menținând cu orice preț autoritatea împărătească. Doar cu puțin timp înainte, Saul se încumetase la Ghilgal, contrar poruncii lui Dumnezeu, să facă slujba de preot. Fiind mustrat de Samuel, se îndreptățise cu încăpățânare. Iar acum, când porunca sa fusese călcată fără să fi fost cunoscută, împăratul și tatăl îl condamnă pe fiul său la moarte.
Poporul nu s-a grăbit să împlinească sentința. Ridicându-se împotriva mâniei împăratului, ei au zis: “Ce! Să moară Ionatan, el, care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul că un păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta”. Mândrul conducător n-a îndrăznit să disprețuiască o astfel de unanimitate și viața lui Ionatan a fost cruțată.
Saul nu putea să se elibereze de simțământul că fiul său era mai iubit decât el atât de popor, cât și de Dumnezeu. Eliberarea lui Ionatan era o aspră mustrare a grabei și lipsei de chibzuință a împăratului. Îi stăruia în inimă presimțirea că blestemele se vor întoarce asupra propriului său cap. N-a mai continuat războiul cu filistenii, ci s-a întors prost dispus și nemulțumit.
Aceia care își scuză și își îndreptățesc păcatul sunt adesea cei dintâi care îl mustră și-l condamnă la alții. Ca și Saul, mulți își atrag dizgrația lui Dumnezeu, dar leapădă sfatul și disprețuiesc mustrarea. Chiar și atunci când sunt convinși că Domnul nu este cu ei, refuză să vadă în ei înșiși cauza necazurilor lor. Ei cultivă un duh de mândrie și de laudă de sine, în timp ce se dedau la judecăți crude și mustrări severe la adresa altora care sunt mai buni decât ei. Ar fi bine dacă acești oameni, care fac pe judecătorii, ar cugeta la următoarele cuvinte ale Domnului Hristos: “Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura”. (Matei 7, 2.)
Aceia care caută să se înalțe pe ei înșiși vor fi aduși adesea în situații, în care să se dovedească adevăratul lor caracter. Așa cum a fost cazul lui Saul: propria lui purtare a convins poporul că faima imperială și onoarea regească îi erau mai scumpe decât dreptatea, bunătatea și îndurarea. În felul acesta, izraeliții și-au dat seama cât de mult au greșit când au lepădat conducerea pe care le-o dăduse Dumnezeu. Ei l-au schimbat pe profetul evlavios, ale cărui rugăciuni le aduceau binecuvântarea, pe un împărat care, în zelul său orb, invoca blestemul asupra lor.
-626-
Dacă nu s-ar fi interpus bărbații lui Israel, eliberatorul lor ar fi fost omorât din porunca împăratului. Cu câtă îndoială trebuie să fi urmat poporul acela conducerea lui Saul! Cât de amar trebuie să fi fost gândul că el fusese așezat pe tron chiar prin intervenția lor! Domnul are îndelungă răbdare cu rătăcirea oamenilor și le oferă prilejul tuturor să-și vadă păcatele și să se lase de ele; dar, deși uneori s-ar părea că îngăduie ca aceia care disprețuiesc voia Sa și refuză avertismentele Lui să prospere, cu siguranță că, la timpul potrivit, El va dovedi nebunia lor.