Patriarhi și Profeți | Capitolul 55 (bazat pe textele din 1 Samuel 1; 2, 1-11)
Elcana, un levit din muntele lui Efraim, era un bărbat cu stare și cu influență, care Îl iubea pe Dumnezeu și se temea de El. Ana, soția lui, era o femeie plină de evlavie, blândă și modestă. Caracterul ei se remarca printr-o profundă seriozitate și o credință sinceră.
Binecuvântarea căutată cu atâta râvnă de toți evreii era reținută de la această pereche temătoare de Dumnezeu: în casa lor nu se auzea glas vesel de copil, iar dorința de a-și perpetua numele l-a făcut pe soț — așa cum se întâmplase cu mulți alții — să încheie o a doua căsătorie. Dar pasul acesta, care fusese făcut din lipsă de credință, nu a adus fericire. S-au adăugat la familie băieți și fete; dar bucuria și frumusețea sfintei rânduieli divine a fost întinată, iar pacea familiei nimicită. Penina, noua soție, era geloasă și mărginită și se purta cu îngâmfare și neobrăzare. Pentru Ana părea că pierise orice nădejde, iar viața i se arăta ca o povară; cu toate acestea, ea suporta încercarea cu blândețe și fără să murmure.
Elcana ținea cu credincioșie prescripțiile divine. Serviciul divin la Silo mai funcționa încă, dar, din cauza dezordinii în desfășurarea slujbei, el nu era chemat să-și facă serviciul la templu, așa cum i se cuvenea unui levit. Cu toate acestea, el se suia cu familia lui, pentru ca să ia parte la adunările rânduite, unde să se închine și să aducă jertfe.
Duhul cel rău care pătrunsese în viața lui de familie se furișa chiar și la sărbătorile sfinte, care erau în legătură cu serviciul divin. După ce se aducea jertfa de mulțumire, întreaga familie se aduna după obiceiul tradițional la o serbare solemnă, dar voioasă. Cu acest prilej, Elcana dădea mamei copiilor lui câte o parte pentru ea și pentru fiecare fiu și fiică; iar ca semn al prețuirii lui, Anei îi dădea o parte îndoită, ca să-i arate că iubirea lui față de ea era aceeași ca și când ar fi avut un fiu. Arsă de gelozie, a doua soție cerea atunci, ca una care era privilegiată de Dumnezeu, să-i dea ei întâietate și râdea de Ana din cauză că nu avea copii, socotind că acesta e un semn că Dumnezeu nu are plăcere de ea. Lucrul acesta se repeta de la an la an, până când Ana nu a mai putut să sufere. Nemaiputând să-și ascundă durerea, ea a început să plângă în hohote și a plecat de la masă. În zadar căută soțul ei să o mângâie. “Ana, pentru ce plângi și nu mănânci? Pentru ce ți-e întristată inima?” zicea el. “Oare nu prețuiesc eu pentru tine mai mult decât zece fii?” (1 Samuel 1, 8.)
-570-
Ana nu a rostit nici o mustrare. Ea a lăsat asupra Domnului povara pe care nu o putea împărți cu nici un prieten de pe pământ. Se rugă stăruitor ca El să îndepărteze de la ea ocara și să-i acorde darul scump de a avea un fiu pe care să-l îngrijească și să-l crească pentru El. Ea făcu și un vot solemn, că îl va consacra chiar de la naștere pe fiul ei lui Dumnezeu, dacă i se va asculta cererea. Ana se apropiase de intrarea cortului întrunirii și, în amărăciunea sufletului ei, “se ruga și plângea”. Totuși, în tăcere ea comunica cu Dumnezeu fără a rosti vreun cuvânt. În timpurile acelea rele, rareori se vedea o astfel de rugăciune. Petrecerile nesfinte și chiar bețiile nu erau ceva neobișnuit, chiar la sfintele sărbători; și, când a văzut-o pe Ana, marele preot Eli și-a închipuit că era beată de vin. Crezând că i se cuvine să-i dea o mustrare binemeritată, strigă la ea cu asprime: “Până când vei fi beată? Du-te de te trezește!”
Îndurerată și înspăimântată, Ana îi răspunse cuviincios: “Nu, domnul meu, eu sunt o femeie care suferă în inima ei și n-am băut nici vin, nici băutură amețitoare; ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului. Să nu iei pe roaba ta drept o femeie stricată, căci numai prea multa mea durere și supărare m-a făcut să vorbesc până acum”.
Marele preot a fost adânc impresionat, căci era un om al lui Dumnezeu, și, în loc de mustrare, a rostit o binecuvântare: “Du-te în pace, și Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o”.
Rugăciunea Anei a fost ascultată; ea a primit darul pe care-l ceruse cu atâta ardoare. Privind la copil, ea l-a numit Samuel, “căci de la Domnul l-am cerut”. Îndată ce copilul a fost destul de mare pentru a fi despărțit de mama lui, ea și-a împlinit juruința. Își iubea copilul cu tot devotamentul inimii de mamă; privind la puterile lui ce creșteau și ascultându-i vorbirea copilărească, iubirea ei îl învăluia tot mai mult în fiecare zi. Era unicul ei fiu, darul deosebit al Cerului; dar ea îl primise ca pe o comoară consacrată lui Dumnezeu și nu voia să oprească ce era al Dătătorului.
-571-
Ana a mers din nou cu soțul ei la Silo și i-a adus preotului, în Numele lui Dumnezeu, darul ei scump, zicând: “Domnul meu, iartă-mă! Cât este de adevărat că sufletul meu trăiește, domnul meu, atât este de adevărat că eu sunt femeia care stăteam aici lângă tine și mă rugam Domnului. Pentru copilul acesta mă rugam, și Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea vreau să-l dau Domnului; toată viața lui să fie dat Domnului”. Eli a fost adânc mișcat de credința și evlavia acestei femei din Israel. El însuși era un tată prea îngăduitor și s-a simțit umilit și osândit când a văzut jertfa cea mare a acestei mame care se despărțea de unicul ei fiu pentru a-l consacra în slujba lui Dumnezeu. A trebuit să se acuze pe sine însuși din pricina iubirii sale egoiste și, în umilință și devoțiune, s-a plecat înaintea Domnului și s-a rugat.
Sufletul mamei era plin de iubire și bucurie și dorea din toată inima să-și reverse recunoștința înaintea lui Dumnezeu. Duhul profeției a venit asupra ei, iar Ana s-a rugat și a zis:
“Mi se bucură inima în Domnul; Puterea mea a fost înălțată de Domnul; Mi s-a deschis larg gura Împotriva vrăjmașilor mei, Căci mă bucur de ajutorul Tău. Nimeni nu este sfânt ca Domnul; Nu este alt Dumnezeu decât Tine; Nu este stâncă așa ca Dumnezeul nostru. Nu mai vorbiți cu atâta îngâmfare, Să nu vă mai iasă din gură cuvinte de mândrie; Căci Domnul este un Dumnezeu care știe totul, Și toate faptele sunt cântărite de El…. Domnul omoară și învie, El coboară în locuința morților Și El scoate de acolo. Domnul sărăcește și El îmbogățește, El smerește și El înalță. El ridică din pulbere pe cel sărac, Ridică din gunoi pe cel lipsit, Ca să-i pună să șadă alături cu cei mari. Și le dă de moștenire un scaun de domnie Îmbrăcat în slavă; Căci ai Domnului sunt stâlpii pământului, Și pe ei a așezat El lumea. El va păzi pașii prea iubiților Lui, Dar cei răi vor fi nimiciți în întuneric; Căci omul nu va birui prin putere. Vrăjmașii Domnului vor tremura, Din înălțimea ceruluiEl Își va arunca tunetul asupra lor;Domnul va judeca marginile pământului.El va da Împăratului Său putere,Și El va înălța tăria Unsului Lui.”
-572-
Cuvintele Anei erau profetice și vorbeau atât despre David, care trebuia să domnească peste Israel ca împărat, cât și despre Mesia, Unsul Domnului. Imnul acesta amintea mai întâi despre o femeie neobrăzată și certăreață, trecea apoi la înfrângerea vrăjmașilor lui Dumnezeu, pentru ca apoi să arate biruința finală a poporului celor mântuiți.
De la Silo, Ana s-a înapoiat liniștită acasă, la Rama, și l-a lăsat pe copilul Samuel, pentru a fi educat în vederea slujbei în casa Domnului, sub conducerea marelui preot. De la primele licăriri ale minții ea îl învățase pe copil să-L iubească și să-L onoreze pe Dumnezeu și să se socotească proprietatea Domnului. Prin toate cele cunoscute din jurul lui, ea căutase să-i înalțe gândurile la Creator. Când a fost despărțită de copil, iubirea ei nu a încetat. În fiecare zi, el era obiectul rugăciunilor ei. În fiecare an, îi lucra cu mâna ei o hăinuță și când, împreună cu soțul ei, se urca la Silo ca să se roage, îi dădea copilului această amintire a iubirii ei. Fiecare fir din hăinuță era împletit cu o rugăciune ca el să fie curat, nobil și sincer. Ea nu a cerut în rugăciune mărire lumească pentru fiul ei, dar a stăruit cu toată râvna ca el să ajungă la mărirea aceea pe care o prețuiește Cerul — să-L onoreze pe Dumnezeu și să fie o binecuvântare pentru semenii lui.
Ce răsplătire a avut Ana! și ce încurajare spre credincioșie este exemplul ei! Fiecărei mame i-au fost încredințate prilejuri de o valoare ce nu poate fi măsurată și interese nemărginit de scumpe. Cercul modest de activitate și îndeplinirea unor datorii fără strălucire, pe care multe femei le privesc ca pe o sarcină obositoare, trebuie să fie socotite ca o lucrare nobilă și măreață. Este privilegiul mamei să devină o binecuvântare pentru omenire prin influența ei, iar îndeplinirea acestei îndatoriri va aduce bucurie propriei ei inimi. Ea poate să netezească drumul care, prin soare și umbră, duce spre înălțimi mărețe. Dar numai atunci când ea caută să urmeze în propria ei viață învățăturile Domnului Hristos, numai atunci poate nădăjdui mama să formeze caracterul copiilor ei după chipul divin. Lumea e plină de influențe dăunătoare. Moda și moravurile exercită o mare putere asupra tineretului. Dacă mama este delăsătoare în ce privește datoria ei de a da învățătură, a îndruma și a înfrâna, copiii vor accepta de la sine răul și se vor depărta de bine. Fiecare mamă să se înfățișeze cât mai des înaintea Mântuitorului cu rugăciunea: “Învață-ne ce să păzim cu privire la copil și ce avem de făcut!” Să ia seama la îndrumările date de Dumnezeu în Cuvântul Său și va primi înțelepciune, după cum va avea nevoie.
-573-
“Tânărul Samuel creștea mereu și era plăcut Domnului și oamenilor”. Cu toate că și-a petrecut anii în serviciul Sanctuarului, consacrat lui Dumnezeu, tânărul Samuel nu a fost cruțat de influențe rele și nici de exemple păcătoase. Fiii lui Eli nu se temeau de Dumnezeu și nici nu-l onorau pe tatăl lor; dar Samuel nici nu le căuta tovărășia și nici nu se lua după căile lor rele. Străduința sa continuă era să devină ceea ce Dumnezeu dorea ca el să fie. Orice tânăr are privilegiul acesta. Lui Dumnezeu Îi place foarte mult când copiii, oricât de mici, se consacră în slujba Lui.
Samuel fusese dat în grija lui Eli, iar drăgălășenia caracterului lui a trezit o caldă afecțiune din partea bătrânului preot. Era prietenos, mărinimos, ascultător și respectuos. Eli, amărât de abaterile propriilor săi fii, găsea odihnă, mângâiere și binecuvântare în prezența ucenicului său. Samuel era gata să slujească și era iubitor; niciodată nu și-a iubit un tată mai duios fiul, decât l-a iubit Eli pe acest tânăr. Era ceva neobișnuit ca între înaltul judecător al națiunii și acest copil umil să fie legături atât de strânse. Când slăbiciunile bătrâneții îl prindeau și era copleșit de griji și mustrări de conștiință din pricina purtării stricate a propriilor săi fii, Eli se apropia de Samuel ca să găsească mângâiere.
Era obiceiul ca leviții să nu intre în lucrarea lor înainte de vârsta de douăzeci și cinci de ani, dar Samuel a făcut o excepție de la această regulă. În fiecare an a văzut cum i se încredințau noi slujbe însemnate și, încă de când era copil, i s-a dat să poarte un efod de in, ca semn al consacrării lui în slujba Sanctuarului. Oricât de tânăr a fost Samuel la data aducerii lui pentru a sluji în Sanctuar, i s-au încredințat chiar de atunci lucrări în slujba Domnului, potrivit cu capacitatea lui. Acestea au fost la început foarte modeste și nu întotdeauna plăcute; dar au fost îndeplinite cât se putea mai bine și cu inimă voioasă. Religia lui se extindea asupra tuturor îndatoririlor vieții. El se socotea un serv al lui Dumnezeu, iar lucrarea sa — ca fiind a lui Dumnezeu. Eforturile lui erau primite, pentru că erau generate de iubirea față de Dumnezeu și de o sinceră dorință de a face voia Lui. În felul acesta, Samuel a ajuns un conlucrător al Domnului cerului și al pământului. Iar Dumnezeu l-a învrednicit să îndeplinească o mare lucrare pentru Israel.
-574-
Dacă copiii ar fi învățați să considere șirul neîntrerupt al datoriilor umile de fiecare zi, rânduite lor de Dumnezeu, ca o școală, în care trebuie să se formeze pentru a putea ajunge să facă un serviciu credincios și rodnic, cât de atrăgătoare și onorabilă s-ar dovedi lucrarea lor. Fiecare datorie, privită ca fiind de îndeplinit pentru Domnul, îi dă omului un imbold deosebit să facă până și cea mai modestă lucrare și îi leagă pe lucrătorii de pe pământ de ființele sfinte, care fac voia Domnului din cer.
Succesul în viața aceasta și succesul de a câștiga o viață viitoare depind de o credincioasă și conștiincioasă luare aminte la cele mici. Desăvârșirea se vede în operele cele mai mărunte ale lui Dumnezeu tot atât de bine ca și în cele mai mărețe. Mâna care a așezat în spațiu lumile este aceeași care a creat cu delicată iscusință crinii câmpului. Iar în măsura în care Dumnezeu este desăvârșit în ale Sale, în aceeași măsură trebuie să fim și noi desăvârșiți în ale noastre. Făptura bine cumpănită a unui caracter frumos și puternic se clădește prin îndeplinirea personală a datoriilor. Credincioșia să caracterizeze viața noastră atât în lucrurile cele mai mari, cât și în cele mici. Purtarea cinstită în cele mici, îndeplinirea micilor lucrări de credincioșie și amabilitate vor lumina cărarea vieții, iar atunci când lucrarea noastră pe pământ se va încheia, se va dovedi că fiecare datorie împlinită cu credincioșie a avut o influență spre bine, influență care nu va trece niciodată.
Tinerii zilelor noastre pot ajunge tot atât de scumpi înaintea Domnului ca și Samuel. Prin faptul că își mențin cu credincioșie integritatea creștină, ei pot să exercite o puternică influență în lucrarea de reformațiune. De astfel de oameni este nevoie astăzi. Dumnezeu are pentru fiecare dintre aceștia o lucrare. Niciodată n-au izbutit oamenii să aibă rezultate mai mari pentru Dumnezeu și pentru oameni decât cele ce pot fi realizate chiar în zilele noastre de aceia care vor fi credincioși în cele încredințate lor de Dumnezeu.