Patriarhi și Profeți | Capitolul 51
Pentru a încuraja adunarea poporului în vederea serviciului divin și, de asemenea, pentru a se purta de grijă de cei sărmani, se cerea o a doua zecime din toate veniturile. Cu privire la zecimea dintâi, Domnul spusese: “Fiilor lui Levi le dau ca moștenire orice zeciuială în Israel”. (Numeri 18, 21.) Cu privire la a doua, El poruncise așa: “Să mănânci înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege ca să-și așeze Numele acolo, zeciuiala din grâul tău, din mustul tău și din untdelemnul tău și întâii născuți din cireada și turma ta, ca să te înveți să te temi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul tău”. (Deuteronom 14, 23.29; 16, 11-14.) Zecimea aceasta, sau echivalentul ei în bani, trebuia să fie adusă timp de doi ani la locul unde se afla sanctuarul. După ce Îi aduceau lui Dumnezeu un dar de mulțumire și o anumită parte o dădeau preotului, închinătorii trebuia să folosească restul pentru o sărbătoare sfântă la care trebuia să ia parte leviții, străinii, orfanii și văduvele. În felul acesta erau luate măsuri pentru jertfa de mulțumire și mesele de sărbătoare anuale, iar poporul era adus în societatea preoților și leviților, pentru ca să fie învățat de aceștia cele cu privire la serviciul divin și încurajat să ia parte la el.
Totuși, la fiecare al treilea an, această a doua zecime trebuia să fie folosită acasă, pentru întreținerea leviților și a săracilor, așa cum a spus Moise: “Ei să mănânce și să se sature în cetățile tale”. (Deuteronom 26, 12.) Această zecime forma un fond cu scopuri de binefacere și ospitalitate.
Se mai luaseră și alte măsuri pentru săraci. În afară de recunoașterea cerințelor lui Dumnezeu, nimic nu caracteriza mai bine legile date de Moise, decât spiritul plin de dărnicie, duioșie și ospitalitate ce se dovedea față de săraci. Deși Dumnezeu făgăduise să-l binecuvânteze foarte mult pe poporul Său, nu era totuși în planul Lui ca sărăcia să fie ceva cu totul necunoscut între ei. El le-a arătat că nu vor înceta să fie săraci în țară. Totdeauna vor fi în poporul Său persoane care vor avea nevoie de compătimirea, bunătatea și bunăvoința lui. Ca și în zilele noastre, și atunci au fost oameni loviți de nenorociri, de boală și de pierderea agoniselii lor; totuși, atâta vreme cât au ascultat de îndrumările date de Dumnezeu, între ei nu au fost cerșetori și nici oameni care să sufere din lipsă de hrană.
-531-
Legea lui Dumnezeu le dădea săracilor dreptul la o parte a produselor pământului. Dacă cineva era flămând, avea dreptul să intre în ogorul, livada sau via aproapelui său și să ia din cereale sau din fructe pentru a-și potoli foamea. Pe temeiul acestor rânduieli, ucenicii Domnului, când au trecut în Sabat printre lanurile de grâu, au smuls spice și au mâncat.
Tot ce se putea aduna în urma recoltării holdelor, livezilor și viilor era al săracilor. “Când îți vei secera ogorul și vei uita un snop pe câmp”, spunea Moise, “să nu te întorci să-l iei…. Când îți vei scutura măslinii, să nu culegi a doua oară roadele rămase pe ramuri…. Când îți vei culege via, să nu culegi a doua oară ciorchinele care rămân în urma ta; ele să fie ale străinului, ale orfanului și ale văduvei. Adu-ți aminte că ai fost rob în țara Egiptului”. (Deuteronom 24, 19-22; Leviticul 19, 9-10.)
În fiecare al șaptelea an se luau măsuri deosebite pentru îngrijirea celor săraci. Anul sabatic, așa cum era numit, începea după terminarea strângerii recoltei. În timpul semănatului care urma îndată după aceea, poporul nu trebuia să semene; primăvara nu trebuia să aștepte vreo recoltă. Din ceea ce producea pământul de la sine puteau să mănânce cât timp produsele erau proaspete, dar nu trebuia să strângă nimic în hambare. Recolta anului acestuia trebuia să rămână pentru îndestularea străinilor, orfanilor și văduvelor și chiar a păsărilor și animalelor câmpului. (Exod 23, 10-11; Leviticul 25, 5.)
Dar, dacă de obicei pământul producea numai atât cât să acopere nevoile poporului, din ce aveau să trăiască în cursul anului când nu adunau recolta? În privința aceasta se luau măsuri îndestulătoare prin făgăduința Domnului: “Eu vă voi da binecuvântarea Mea în anul al șaselea și pământul va da roadă pentru trei ani. Când veți semăna în anul a optulea, veți mânca tot din vechile roade, până în al nouălea, până la noile roade, veți mânca tot din cele vechi”. (Leviticul 25, 21.22.)
-532-
Ținerea anului sabatic trebuia să fie atât spre binele pământului, cât și spre binele poporului. Dacă un an pământul rămânea nelucrat, aducea apoi rod și mai bogat. Oamenii erau eliberați de munca grea a câmpului și chiar dacă anumite ramuri de lucrare tot mai puteau fi săvârșite în cursul anului acestuia, se bucurau totuși cu toții de mai mult timp liber, se oferea prilej pentru refacerea forțelor corpului și-i făcea mai în stare pentru eforturile anului următor. Aveau mai mult timp pentru meditație și rugăciune, pentru a face cunoștință mai îndeaproape cu învățăturile și cerințele Domnului și pentru a da învățături familiilor lor.
În anul sabatic, sclavii evrei trebuia să fie eliberați, dar nu să fie lăsați să plece cu mâna goală. Porunca Domnului spunea astfel în privința aceasta: “Și, când îi vei da drumul ca să se ducă slobod de la tine, să nu-i dai drumul cu mâna goală; să-i dai daruri din cireada ta, din aria ta, din teascul tău, din ce vei avea, prin binecuvântarea Domnului, Dumnezeului tău”. (Deuteronom 15, 13.14.)
Plata muncitorului trebuia să fie plătită fără întârziere: “Să nu nedreptățești pe simbriașul sărac și nevoiaș, fie că este unul din frații tăi, fie că este unul din străinii care locuiesc în țara ta, în cetățile tale. Să-i dai plata pentru ziua lui înainte de apusul soarelui; căci e sărac și o dorește mult”. (Deuteronom 24, 14.15.)
Se dădeau, de asemenea, îndrumări speciale cu privire la tratarea celor fugiți de la stăpân: “Să nu dai înapoi stăpânului său pe un rob care a fugit la tine după ce l-a părăsit. Să rămână la tine, în mijlocul tău, în locul pe care-l va alege, într-una din cetățile tale, unde îi va plăcea; să nu-l asuprești”. (Deuteronom 23, 15.16.)
Pentru cei săraci, anul al șaptelea era un an de iertare a datoriilor. Era poruncit evreilor să-i sprijine pe frații lor nevoiași în orice timp, împrumutându-le bani fără dobândă. Era cu desăvârșire oprit a lua camătă de la un sărac: “Dacă fratele tău sărăcește și nu mai poate munci la tine, să-l sprijini, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă; să te temi de Dumnezeul tău, și fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuți banii tăi cu dobândă și să nu-i împrumuți merindele tale pe camătă”. (Leviticul 25, 35-37.) Dacă datoria rămânea neplătită până în anul iertării, nici chiar suma inițială nu mai putea fi încasată. Poporului i se atrăgea atenția să nu refuze să dea ajutor fraților pe motivul acesta. “Dacă va fi la tine vreun sărac între frații tăi … să nu-ți împietrești inima și să nu-ți închizi mâna înaintea fratelui tău lipsit…. Vezi să nu fii așa de rău ca să zici în inima ta: ‘Ah! se apropie anul al șaptelea, anul iertării’. Vezi să n-ai un ochi fără milă pentru fratele tău cel lipsit și să nu-i dai. Căci atunci el ar striga către Domnul împotriva ta și te-ai face vinovat de un păcat” … “Totdeauna vor fi săraci în țară; de aceea îți dau porunca aceasta: ‘Să-ți deschizi mâna față de fratele tău, față de sărac și față de cel lipsit din țara ta’” … “Să-ți deschizi mâna și să-l împrumuți cu ce-i trebuie, ca să facă față nevoilor lui”. (Deuteronom 15, 7.9.11.8.)
-533-
Nimeni nu trebuia să se teamă că dărnicia îl va duce la sărăcie. Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu duce în mod sigur la prosperitate. “Așa încât vei da cu împrumut multor neamuri”, spunea El, “dar tu nu vei lua cu împrumut de la ele; tu vei stăpâni peste multe neamuri, dar ele nu vor stăpâni peste tine”. (Deuteronom 15, 6.)
După “șapte ani sabatici”, de șapte ori șapte ani, venea marele an de eliberare — anul veseliei. “În ziua a zecea a lunii a șaptea, să pui să sune cu trâmbița răsunătoare în toată țara voastră. Și să sfințiți astfel anul al cincizecilea, să vestiți slobozenia în țară pentru toți locuitorii ei; acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moșia lui și fiecare din voi să se întoarcă la familia lui.” (Leviticul 25, 9.10.)
“În ziua a zecea a lunii a șaptea, și anume în ziua împăcării”, trebuia să se sune cu trâmbița răsunătoare. În tot locul pe unde locuiau iudeii se auzea trâmbița răsunătoare, îndemnându-i pe toți copiii lui Israel să întâmpine anul jubiliar. În ziua cea mare a ispășirii, se făcea ispășire pentru păcatele lui Israel și poporul putea să întâmpine cu veselie anul jubiliar.
Ca și în anul sabatic, pământul nu trebuia să fie semănat și nici recolta strânsă, iar ceea ce se producea de la sine era socotit ca un venit îndreptățit al săracilor. Anumite categorii de robi evrei — toți aceia care nu-și primiseră libertatea în anul sabatic — erau acum eliberați. Dar ceea ce caracteriza în mod deosebit anul jubiliar era înapoierea tuturor pământurilor către vechii lor stăpâni. Pe temeiul unei porunci speciale a lui Dumnezeu, pământul fusese împărțit prin sorți. După împărțeala aceasta, nimeni nu era liber să-și vândă averea. Și nici nu trebuia să-și vândă pământul, în afara cazului când sărăcia îl obliga s-o facă; și, dacă el sau oricare dintre rudele lui dorea cândva să-l răscumpere, cumpărătorul nu trebuia să ezite să i-l vândă, iar dacă nu era răscumpărat, venea iarăși în stăpânirea primului lui proprietar în anul jubiliar.
-534-
Domnul i-a spus lămurit lui Israel: “Pământurile să nu se vândă pe veci, căci țara este a Mea, iar voi sunteți la Mine ca niște străini și venetici”. (Leviticul 25, 23.) Trebuia să se întipărească în mintea poporului faptul că pământul era al lui Dumnezeu și că ei nu-l puteau folosi decât un anumit timp; că El era proprietarul de drept, Stăpânul cel dintâi, și că voia ca săracul și nenorocitul să fie luați în considerație în chip deosebit. Trebuia să fie clar pentru toată lumea că săracii au tot atâta drept la un loc în lumea lui Dumnezeu ca și cei avuți.
Așa a fost purtarea de grijă pe care a dovedit-o milostivul nostru Creator, pentru a alina suferințele și pentru a aduce în viața celor lipsiți și suferinzi o rază de nădejde și de lumină.
Dumnezeu dorea să pună stavilă iubirii nesățioase după avere și putere. Din acumularea neîncetată de averi realizată de unii și sărăcia și mizeria altora aveau să iasă multe rele. Dacă puterea celor bogați nu ar fi fost stăvilită, ar fi ajuns în cele din urmă așa de mare, încât săracul, cu toate că înaintea lui Dumnezeu este la fel de merituos, ar fi fost privit de frații săi mai bogați ca fiind mai prejos. Simțul acestei apăsări ar fi făcut, pe de altă parte, să izbucnească patimile și resentimentul claselor mai sărace. Ar fi domnit un simțământ de deznădejde, care ar fi demoralizat societatea și ar fi deschis poarta spre crime de tot felul. Rânduielile puse de Dumnezeu aveau ca scop să sprijine egalitatea socială. Instituția anului sabatic, și îndeosebi a anului jubiliar puneau din nou în rânduială, în cea mai mare măsură, ceea ce se întâmplase rău între timp în viața socială și politică a națiunii.
Rânduielile acestea serveau ca o binecuvântare atât pentru bogați, cât și pentru săraci. Ele puneau stavilă avariției și înclinației spre înălțarea de sine și creau un spirit nobil de bunătate, iar faptul că întrețineau în toate clasele bunătatea și încrederea susținea ordinea socială și statornicia conducerii. Noi suntem cuprinși în marea familie a omenirii și ce facem pentru a le fi de folos altora și a-i ridica se înapoiază la noi sub forma binecuvântărilor. Legea dependenței reciproce străbate toate clasele societății. Săracii nu sunt mai dependenți de cei bogați, decât sunt bogații dependenți de cei săraci. În timp ce una din clase cere o parte din binecuvântările pe care Dumnezeu le dăruiește celor mai înstăriți, ceilalți au și ei nevoie de serviciul credincios, de puterea și capacitatea creierului și mușchilor, care sunt capitalul celor săraci.
-535-
Mari binecuvântări i-au fost făgăduite lui Israel, cu condiția ascultării de poruncile Domnului. “Vă voi trimite ploi la vreme”, a spus El, “pământul își va da roadele și pomii de pe câmp își vor da roadele. Abia veți treiera grâul și veți începe culesul viei și culesul viei va ține până la semănătură, veți avea grâu din belșug, veți mânca și vă veți sătura și veți locui fără frică în țara voastră. Voi da pace în țară și nimeni nu vă va tulbura somnul; voi face să piară din țară fiarele sălbatice … voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul Meu…. Dar dacă nu Mă ascultați și nu împliniți toate aceste porunci, așa încât … să rupeți legământul Meu … sămânța voastră o veți semăna în zadar, căci o vor mânca vrăjmașii voștri. Îmi voi întoarce fața împotriva voastră și veți fi bătuți și veți fugi dinaintea vrăjmașilor voștri; cei ce vă urăsc vă vor subjuga și veți fugi fără să fiți urmăriți chiar”. (Leviticul 26, 4-17.)
Sunt mulți aceia care susțin cu multă însuflețire ca toți oamenii să aibă o parte egală din binecuvântările temporare ale lui Dumnezeu. Dar nu acesta a fost planul Creatorului. Diversitatea împrejurărilor exterioare este unul din mijloacele prin care Dumnezeu pune caracterul la încercare și caută să-l dezvolte. Cu toate acestea, El vrea ca aceia care au bunuri pământești să se considere numai administratori ai bunurilor Sale, cărora li s-au încredințat mijloace care să fie folosite spre binele celor suferinzi și nevoiași. Domnul Hristos a spus că îi vom avea pe săraci totdeauna cu noi și El Își unește interesele cu cele ale poporului Său în suferință. Inima Răscumpărătorului nostru simte milă față de cei mai săraci și mai nenorociți dintre copiii Săi pământești. El i-a așezat printre noi pentru a trezi în inima noastră dragostea pe care o simte El față de cei suferinzi și oprimați. El ne spune că noi suntem reprezentanții Săi pe pământ. Mila și bunătatea dovedite față de ei sunt primite de Domnul Hristos ca fiind dovedite față de El. Un fapt de sălbăticie și de neglijență față de ei este socotit ca și cum ar fi săvârșit față de El.
-536-
Cât de deosebite ar fi stările din lume din punct de vedere moral, spiritual și material, dacă ar fi trăită legea dată de Dumnezeu pentru binele celor săraci! Egoismul și înălțarea de sine nu ar fi date pe față, așa cum se întâmplă acum, ci fiecare ar arăta o prietenoasă înclinație pentru a susține fericirea și bunăstarea altora și nu s-ar mai vedea atâta mizerie, câtă există acum în multe țări.
Principiile pe care le-a prescris Dumnezeu ar fi împiedicat stările nenorocite, înspăimântătoare, care au existat în toate veacurile de pe urma oprimării exercitate de bogați asupra săracilor și de pe urma suspiciunilor și urii arătate de săraci față de bogați. În timp ce ar putea împiedica îngrămădirea de averi uriașe și satisfacerea poftei fără frâu de a lua, în același timp ar împiedica și neștiința și mizeria zecilor de mii a căror robie rău plătită este necesară ca să sporească aceste averi colosale. Ele ar aduce o rezolvare pașnică a acelor probleme care acum amenință să umple lumea cu anarhie și vărsare de sânge.