Patriarhi și Profeți | Capitolul 50
În economia administrației evreilor, o zecime din toate veniturile lor era rânduită pentru susținerea serviciului divin public. Așa i-a declarat Moise lui Israel: “Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului”. “Orice zeciuială din cirezi și din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului”. (Leviticul 27, 30.32.)
Dar rânduiala zecimii nu a început cu evreii. Din cele mai vechi timpuri Domnul a cerut zecimea pentru Sine, iar cererea aceasta a fost recunoscută și onorată. Avraam i-a plătit zecime lui Melhisedec, preotul Dumnezeului Celui Prea Înalt. (Geneza 14, 20; 28, 22.) Când Iacov era călător și fugar la Betel, I-a făgăduit Domnului: “Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da”. Când izraeliții erau pe punctul de a fi constituiți ca națiune, li s-a reafirmat legea zecimii ca o rânduială poruncită de Dumnezeu, de a cărei ascultare depindea buna lor stare.
Rânduiala zecimii și a darurilor a fost dată pentru a întipări în mintea oamenilor marele adevăr că Dumnezeu este izvorul tuturor binecuvântărilor pentru creaturile Sale și că Lui I se cuvine recunoștința oamenilor pentru darurile bune ale providenței Sale.
“El dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile”. Domnul declară: “Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, fiarele munților cu miile lor”. “Al Meu este aurul și argintul”. Și tot Dumnezeu dă oamenilor puterea de a strânge bunuri. (Faptele Apostolilor 17, 25; Psalmii 50, 10; Hagai 2, 9; Deuteronom 8, 18.) Ca recunoaștere că toate acestea vin de la El, Domnul a poruncit ca o parte din belșugul darurilor Sale să-I fie înapoiată sub formă de daruri și jertfe pentru întreținerea slujbei de preamărire a Sa.
“Orice zeciuială … este a Domnului”. Aici se folosește aceeași expresie ca și în porunca privitoare la Sabat. “Ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău”. (Exod 20, 10.) Domnul a reținut pentru Sine o anumită parte din timp și din veniturile oamenilor și nici un om nu poate, fără a păcătui, să rețină pentru propriul lui interes fie una, fie alta.
-526-
Zecimea trebuia să fie folosită numai pentru leviți, seminția care fusese deosebită pentru slujba aceasta. Cortul întâlnirii, ca și templul de mai târziu, a fost construit în întregime numai din daruri de bună voie, iar pentru ca să se acopere diferitele cheltuieli și reparațiile, Moise rânduise ca, ori de câte ori se făcea numărătoarea poporului, fiecare să contribuie cu o jumătate de siclu pentru slujba sanctuarului. Pe timpul lui Neemia, se aduna în fiecare an o astfel de contribuție pentru același scop. (Vezi Exod 30, 12-16; 2 Împărați 12, 4.5; 2 Cronici 24, 4-13; Neemia 10, 32.33.) Din timp în timp, se aduceau lui Dumnezeu jertfe pentru păcat și jertfe de mulțumire; îndeosebi jertfele aduse la sărbătorile anuale erau numeroase. Și dăruirea cea mai generoasă era făcută pentru săraci.
Chiar înainte de a fi pusă zecimea deoparte avea loc o recunoaștere a cerințelor lui Dumnezeu. Lui I se consacrau cele dintâi roade din produsele țării. Cea dintâi lână, la tunderea oilor, cel dintâi grâu, la treieratul cerealelor, cel dintâi ulei și cel dintâi vin erau puse deoparte pentru Dumnezeu. La fel și cel dintâi născut al tuturor dobitoacelor; iar pentru fiul cel întâi născut se plătea o sumă de răscumpărare. Cele dintâi roade trebuia să fie înfățișate Domnului la sanctuar și apoi erau consacrate preoților pentru folosul lor.
În felul acesta, i se amintea poporului fără încetare că Dumnezeu este adevăratul proprietar al țarinelor, oilor și vitelor; că El a trimis lumina soarelui și ploaie în timpul semănatului și secerișului și că toate câte le aveau erau de la El, iar ei erau rânduiți numai ca administratori ai bunurilor Sale. Când se adunau la cortul întâlnirii, încărcați cu cele dintâi roade din țarini, livezi și vii, bărbații lui Israel recunoșteau public bunătatea lui Dumnezeu. Când preotul primea darurile, dăruitorul, ca și cum ar fi fost în fața lui Dumnezeu, zicea: “Tatăl meu era un arameu pribeag”, și apoi descria rămânerea în Egipt și necazurile din care i-a scos Dumnezeu “cu mână tare și cu braț întins, cu arătări înfricoșătoare, cu semne și minuni”. Și mai zicea: “El ne-a adus în locul acesta și ne-a dat țara aceasta, țară în care curge lapte și miere. Acum iată, aduc cele dintâi roade din rodurile pământului pe care mi l-ai dat Tu, Doamne”. (Deuteronom 26, 5.8.11.)
-527-
Contribuțiile cerute de la evrei pentru scopuri religioase și de binefacere se ridicau aproape la un sfert din veniturile lor. S-ar fi putut aștepta ca o așa grea impunere să aducă poporul la sărăcie, dar sincera ascultare de aceste rânduieli era, din contră, o condiție a bunăstării lor. “Voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă și nu vă va nimici roadele pământului și vița nu va fi neroditoare în câmpiile voastre…. Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veți fi o țară plăcută, zice Domnul oștirilor”. (Maleahi 3, 11.12.)
Urmările reținerii de la lucrarea lui Dumnezeu, chiar și numai a darurilor de bună voie, s-au arătat lămurit în zilele profetului Hagai. După întoarcerea din robia babiloniană, iudeii s-au apucat să rezidească templul și o secetă grozavă, care i-a adus în adevărată lipsă, i-a făcut să creadă că e cu neputință să termine clădirea templului. “N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei Domnului” — ziceau ei. Dar li s-a trimis un cuvânt prin profetul Domnului: “Dar pentru voi a venit oare vremea ca să locuiți în case căptușite cu tavan, când Casa aceasta este dărâmată? Așa vorbește acum Domnul oștirilor: ‘Uitați-vă cu băgare de seamă la căile voastre! Semănați mult și strângeți puțin, mâncați, și tot nu vă săturați, beți și tot nu vă potoliți setea, vă îmbrăcați și tot nu vă este cald; și cine câștigă o simbrie, o pune într-o pungă spartă!’” (vezi Hagai 1), cauza fiind următoarea: “‘Vă așteptați la mult, și iată că ați avut puțin; l-ați adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce?’ zice Domnul oștirilor. ‘Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare dintre voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua și pământul nu și-a dat roadele. Am chemat seceta peste țară, peste munți, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni și peste vite și peste tot bunul mâinilor voastre’”. (Hagai 1, 9-11.) “Atunci când veneau la o grămadă de douăzeci de măsuri, nu erau în ea decât zece; când veneau la teasc să scoată cincizeci de măsuri, nu erau în el decât douăzeci. V-am lovit cu rugină în grâu și cu tăciune și cu grindină; am lovit tot lucrul mâinilor voastre”. (Hagai 2, 16-17.)
-528-
Trezit de avertizările acestea, poporul s-a ridicat să zidească Casa Domnului. Atunci a venit la ei Cuvântul Domnului: “Uitați-vă cu băgare de seamă la cele ce s-au petrecut până în ziua de azi, până în a douăzeci și patra zi a lunii a noua, din ziua când a fost întemeiat Templul Domnului … din ziua aceasta, Îmi voi da binecuvântarea Mea”. (Hagai 2, 18-19.)
Înțeleptul zice: “Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; și altul care economisește prea mult, nu face decât să sărăcească”. (Proverbe 11, 24.) Aceeași învățătură este dată și de apostolul Pavel în Noul Testament: “Cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera”. “Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună”. (2 Corinteni 9, 6.8.)
Dumnezeu dorea ca poporul Său să fie o lumină pentru toți locuitorii pământului. Prin faptul că întrețineau adorarea publică, ei dădeau mărturie despre existența și supremația Dumnezeului cel viu. Era un privilegiu pentru ei de a întreține acest serviciu divin ca o expresie a iubirii și credincioșiei lor față de El. Domnul a rânduit ca lumina și adevărul să fie răspândite pe pământ prin eforturile și jertfele acelora care au avut parte de darurile cerești. El ar fi putut face din îngeri soli ai adevărului Său; ar fi putut să-și facă cunoscută voința prin propriul Său glas, așa cum a vestit Legea pe muntele Sinai; dar, în nemărginita Lui iubire și înțelepciune, El i-a chemat pe oameni ca să fie conlucrători cu El și i-a ales ca să îndeplinească lucrarea aceasta.
În zilele lui Israel era nevoie de zecime și daruri pentru a susține rânduielile serviciului divin. Ar trebui oare ca poporul lui Dumnezeu din zilele noastre să dea mai puțin? Principiul așezat de Domnul Hristos spune că trebuie să ne aducem darurile înaintea lui Dumnezeu, după măsura luminii și privilegiilor de care ne-am bucurat. “Cui i s-a dat mult i se va cere mult”. (Luca 12, 48.) Domnul le-a spus ucenicilor Săi când i-a trimis: “Fără plată ați primit, fără plată să dați”. (Matei 10, 8.) Întrucât binecuvântările și privilegiile noastre sporesc fără măsură și mai ales întrucât avem înaintea noastră jertfa de neasemuit a slăvitului Fiu al lui Dumnezeu, n-ar trebui oare ca recunoștința noastră să se manifeste în daruri tot mai bogate și, în același timp, să le ducem și altora solia mântuirii? Pe măsură ce se întinde lucrarea de evanghelizare, se vor cere pentru întreținerea ei mai multe mijloace decât mai înainte; și aceasta face ca legea zecimilor și darurilor să fie acum o și mai urgentă necesitate decât era în economia ebraică. Dacă poporul ar sprijini lucrarea lui Dumnezeu cu daruri de bunăvoie tot mai bogate, în loc de a alerga la mijloace nesfinte și necreștine pentru a umple vistieria, Dumnezeu ar fi onorat prin aceasta și s-ar câștiga și mai multe suflete pentru Hristos.
-529-
Planul lui Moise de a strânge mijloacele necesare pentru construirea cortului a dat roade bogate. N-a fost nevoie de nici o constrângere. Iarăși, nu s-a folosit nici unul dintre mijloacele la care adesea recurg bisericile din zilele noastre. El n-a făcut o masă mare cu daruri. Nu i-a invitat pe oameni la scene de sărbătoare, la dans și petreceri de tot felul; nici nu a organizat o loterie, pentru a aduna mijloace pentru Dumnezeu în vederea construirii cortului întâlnirii. Domnul i-a poruncit lui Moise să-i invite pe copiii lui Dumnezeu să aducă darurile. El trebuia să primească daruri de bună voie de la toți aceia care făceau aceasta cu inimă bună. Iar darurile au venit în număr așa de mare, încât Moise a fost nevoit să-i poruncească poporului să înceteze să mai aducă daruri, deoarece se dăduse mai mult decât putea fi folosit.
Dumnezeu i-a făcut pe oameni administratori ai Săi. Bunurile pe care li le-a încredințat sunt mijloacele pe care El le-a prevăzut pentru răspândirea Evangheliei. Acelora care se dovedesc administratori credincioși El le va încredința bunuri și mai mari. Domnul zice: “Voi cinsti pe cine Mă cinstește”. (1 Samuel 2, 30.) “Pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu” (2 Corinteni 9, 7), iar atunci când poporul Său își aduce darurile și jertfele cu inimă recunoscătoare, “nu cu părere de rău sau de silă”, binecuvântarea Lui va fi cu ei așa cum a făgăduit: “Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile ca să fie hrană în Casa Mea; puneți-Mă astfel la încercare, zice Domnul oștirilor, și veți vedea dacă nu voi deschide zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare”. (Maleahi 3, 10.)