Patriarhi și Profeți | Capitolul 48 (bazat pe textele din Iosua 10, 40-43; 14-22)
Biruința de la Bet-Horon a fost urmată de o grabnică cucerire a părții de miazăzi a Canaanului. “Iosua a bătut astfel toată țara, muntele, partea de miazăzi, câmpia și costișele și a bătut pe toți împărații; n-a lăsat să scape nimeni și a nimicit cu desăvârșire tot ce avea suflare, cum poruncise Domnul, Dumnezeul lui Israel. Iosua i-a bătut de la Cades-Barnea până la Gaza, a bătut toată țara Gosen până la Gabaon. Iosua a luat în același timp pe toți împărații aceia și țara lor, căci Domnul, Dumnezeul lui Israel, lupta pentru Israel. Și Iosua, și tot Israelul împreună cu el, s-a întors în tabără la Ghilgal”.
Înspăimântate de succesul care însoțise oștirile lui Israel, triburile din părțile de miazănoapte ale Palestinei au încheiat un tratat de alianță împotriva lor. În fruntea acestei coaliții se afla Iabin, împăratul Hațorului, un ținut așezat la apus de lacul Merom. “Au ieșit, ei și toate oștirile lor împreună cu ei”. Oștirile acestea erau mult mai numeroase decât toate celelalte pe care le întâlniseră până aici izraeliții în Canaan — “un popor fără număr, ca nisipul care este pe marginea mării, având cai și care în foarte mare număr. Toți împărații aceștia au hotărât un loc de întâlnire și au venit de au tăbărât împreună la apele Merom, ca să lupte împotriva lui Israel”.
În apropiere de apele Merom, Iosua a năvălit asupra taberei aliaților și le-a măcinat forțele. “Domnul i-a dat în mâinile lui Israel; ei i-au bătut și i-au urmărit … fără să lase să scape vreunul”. Carele și caii care fuseseră mândria și faima canaaniților nu trebuia să fie însușite de izraeliți. După porunca Domnului, carele au fost arse în foc, iar caii au fost făcuți să șchiopăteze, în așa fel încât să nu mai fie buni de luptă. Izraeliții nu trebuia să-și pună încrederea în care și în cai, ci în “Numele Domnului, Dumnezeului lor”.
Una câte una au fost cucerite cetățile, iar Hațorul, capitala aliaților, a fost arsă. Războiul a durat multă vreme, dar sfârșitul lui l-a găsit pe Iosua stăpân peste Canaan. “Apoi țara s-a odihnit de război”.
-511-
Dar, cu toate că puterea canaaniților fusese înfrântă, nu li s-au luat toate posesiunile. În apus, filistenii încă mai stăpâneau un podiș roditor de-a lungul coastei mării, în timp ce spre miazănoapte de ei se întindea ținutul sidonienilor. Chiar și Libanul era în stăpânirea vrăjmașilor lui Israel.
Cu toate acestea, Iosua nu trebuia să continue războiul. Marele conducător avea de îndeplinit o altă însărcinare înainte de a lăsa conducerea lui Israel. Întregul teritoriu — atât partea cucerită, cât și cea necucerită — trebuia să fie împărțit între seminții. Rămânea ca o datorie a fiecărei seminții să-și supună deplin propria moștenire. Dacă poporul se dovedea credincios față de Dumnezeu, El avea să îi izgonească pe vrăjmași de la ei. El le făgăduise să le dea o stăpânire și mai întinsă dacă rămâneau credincioși legământului Său.
Împărțirea pământului le-a fost încredințată lui Iosua și lui Eleazar, marele preot, împreună cu căpeteniile semințiilor, cu care prilej a fost hotărât prin tragere la sorți locul fiecărei seminții. Moise însuși statornicise hotarele Canaanului, așa cum trebuia împărțit între seminții, după cucerirea lui, și a ales câte o căpetenie din fiecare seminție care să ia parte la împărțire. Întrucât seminția lui Levi fusese consacrată slujbei în sanctuar, ea a fost scoasă de la împărțirea prin tragere la sorți; dar i-au fost date ca moștenire patruzeci și opt de cetăți în felurite părți ale țării.
Înainte de a începe împărțirea țării, Caleb, însoțit de conducătorii seminției sale, s-a înfățișat cu o cerere specială. În afară de Iosua, Caleb era acum omul cel mai înaintat în vârstă din Israel. El și Iosua fuseseră singurii dintre iscoade care aduseseră un raport bun despre pământul făgăduit și care îmbărbătaseră poporul să meargă și să-l cucerească în Numele Domnului. Caleb i-a amintit acum lui Iosua făgăduința dată pe vremea aceea cu privire la răsplătirea credincioșiei sale: “Țara în care a călcat piciorul tău va fi moștenirea ta pe vecie, pentru tine și pentru copiii tăi, pentru că ai urmat în totul voia Domnului, Dumnezeului tău”. (Iosua 14, 9-15.) De aceea a prezentat cererea de a i se da Hebronul ca moștenire. Aici fusese vreme îndelungată patria lui Avraam, a lui Isaac și a lui Iacov și tot aici, în peștera Macpela, erau îngropați. Hebronul era reședința temuților anachimi, a căror înfățișare înspăimântătoare le îngrozise atât de mult pe iscoade, încât prin ei fusese nimicit curajul întregului Israel. Acesta era locul pe care, mai presus de oricare altul, încrezându-se în puterea lui Dumnezeu, îl alesese Caleb ca moștenire.
-512-
“Acum, iată că Domnul”, a zis el, “m-a ținut în viață cum a spus. Sunt patruzeci și cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise … și acum sunt în vârstă de optzeci și cinci de ani. Și astăzi sunt tot așa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; am tot atâta putere cât aveam atunci, fie pentru luptă, fie ca să merg în fruntea voastră. Dă-mi dar muntele acesta, despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea; căci ai auzit atunci că acolo sunt anachimi și că sunt cetăți mari și întărite. Domnul va fi poate cu mine și-i voi izgoni, cum a spus Domnul”. Cererea aceasta era susținută de fruntașii lui Iuda. Caleb, ca unul care fusese ales din seminția sa pentru împărțirea pământului, îi luase pe acești bărbați pentru ca împreună cu el să prezinte cererea, ca nu cumva să se trezească părerea că se folosește de autoritatea sa pentru scopuri egoiste.
Cele cerute i-au fost acordate fără întârziere. Nimănui altcuiva nu i se putea încredința cu mai multă siguranță cucerirea acestor cetăți uriașe. “Iosua a binecuvântat pe Caleb, fiul lui Iefune, și i-a dat ca moștenire Hebronul … pentru că urmase în totul calea Domnului”. Îndurase împreună cu poporul său îndelungata călătorie prin pustiu și avusese, în felul acesta, parte de dezamăgirile și durerile celor vinovați. Cu toate acestea nu se plângea, ci preamărea îndurarea lui Dumnezeu care îl ocrotise prin pustie, în timp ce frații lui mureau. În mijlocul oboselilor, primejdiilor și molimelor călătoriei prin pustie și în anii de lupte, de când intrase în Canaan, Domnul îl păstrase în viață și acum, când era în vârstă de peste optzeci de ani, puterea nu îi slăbise…. El n-a cerut pentru sine un ținut gata cucerit, ci pe acela despre care iscoadele spuseseră în mod deosebit să nu poate fi cucerit. Cu ajutorul lui Dumnezeu avea să smulgă cetățile acestea chiar din mâna uriașilor acelora, în fața cărora credința lui Israel se clătinase. Nu dorința după onoare sau mărire a inspirat cucerirea lui Caleb. Bătrânul și viteazul luptător dorea să dea poporului o pildă care să-l onoreze pe Dumnezeu și să încurajeze semințiile să supună pe deplin pământul pe care părinții lor l-au considerat de necucerit.
-513-
Caleb a primit moștenirea după care inima lui tânjise timp de patruzeci de ani și, prin credința că Dumnezeu va fi cu el, “a izgonit de acolo pe fiii lui Anac”. (Iosua 15, 14.) După ce în felul acesta și-a asigurat un pământ pentru sine și casa sa, zelul lui n-a scăzut; el nu s-a așezat pentru a se bucura în tihnă de moștenire, ci a pornit spre noi cuceriri, pentru fericirea națiunii și onoarea lui Dumnezeu.
Lașii și răsculătorii pieriseră în pustie; dar iscoadele neprihănite au mâncat din strugurii din Eșcol. Fiecăruia i s-a dat după credința lui. Necredincioșii au văzut cum li se împlinesc temerile. În pofida făgăduințelor lui Dumnezeu, ei spuseseră că este cu neputință să fie cucerit Canaanul, și nici nu l-au stăpânit. Dar aceia care s-au încrezut în Dumnezeu și nu au privit atât de mult la greutățile de învins, cât la puterea atotbiruitorului lor Ajutor, au intrat în țara cea bună. Prin credință, eroii aceștia de demult “au cucerit împărății viteji în războaie, au pus pe fugă oștirile vrăjmașe”. “Ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră”. (Evrei 11, 33.34; 1 Ioan 5, 4.)
O altă cerere cu privire la împărțirea pământului a trădat o altă stare de spirit, cu totul deosebită de a lui Caleb. Ea a fost prezentată de copiii lui Iosif, de seminția lui Efraim și de jumătate din seminția lui Manase. Văzând numărul lor mare, semințiile acestea au cerut o întindere îndoită de pământ. Teritoriul lor era cel mai bogat din țară și cuprindea podișul roditor al Saronului; dar multe dintre cele mai de seamă cetăți din vale erau încă sub stăpânirea canaaniților, iar semințiile ezitau, din cauza oboselii și primejdiei, să-și cucerească posesiunile și doreau un alt teritoriu, în părțile deja cucerite ale țării. Seminția lui Efraim era chiar pe atunci una dintre cele mai mari din Israel, cum și aceea din care făcea parte chiar și Iosua, și de aceea membrii ei se socoteau îndreptățiți la o atenție deosebită. “Pentru ce”, au zis ei, “ne-ai dat un sorț și numai o parte când noi suntem un popor mare la număr și Domnul ne-a binecuvântat până acum?” (Iosua 17, 14-18.) Dar n-au putut obține nimic de la conducătorul neclintit, căci el nu s-a abătut de la stricta dreptate.
Răspunsul lui a fost: “Dacă sunteți un popor mare la număr, suiți-vă în pădure și tăiați-o, ca să vă faceți loc în țara fereziților și a refaimiților, pentru că muntele lui Efraim este prea strâmt pentru voi”.
-514-
Replica lor a arătat adevărata cauză a plângerii. Le lipseau credința și curajul de a-i izgoni pe canaaniți: “Muntele nu ne va ajunge, și toți canaaniții … care locuiesc în vale … au care de fier”.
Puterea Dumnezeului lui Israel fusese garantată poporului Lui, iar dacă efraimiții ar fi avut curajul și credința lui Caleb, nici un vrăjmaș nu ar fi putut sta înaintea lor…. Iosua a luat hotărât poziție împotriva dorinței lor vădite de a scăpa de oboseală și de primejdie. “Voi sunteți un popor mare la număr și puterea voastră este mare, nu veți avea un singur sorț. Ci veți avea muntele, căci veți tăia pădurea, și ieșirile ei vor fi ale voastre și veți izgoni pe canaaniți cu toate carele lor de fier și cu toată tăria lor”. În felul acesta, argumentele lor au fost îndreptate chiar împotriva lor. Dacă erau un popor atât de numeros, cum susțineau, trebuia să fie în stare să meargă pe propria lor cale, ca și frații lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuia să se teamă de carele de fier ale vrăjmașilor.
Până acum, Ghilgal fusese capitala națiunii și locul unde se afla cortul întâlnirii. De acum, acest cort trebuia să fie mutat în locul hotărât pentru rămânerea lui permanentă. Locul acesta era Silo, un orășel din partea de moștenire a lui Efraim. Se afla aproape în inima țării și se putea ajunge ușor la el din orice direcție. Aici era o parte a țării deja cucerită, așa că închinătorii nu erau tulburați. “Toată adunarea copiilor lui Israel s-a strâns la Silo și au așezat acolo cortul întâlnirii. Țara era supusă înaintea lor.” (Iosua 18, 1-10.) Semințiile care încă se mai aflau în tabără când a plecat cortul întâlnirii din Ghilgal, l-au urmat și și-au întins corturile lângă Silo. Semințiile acestea au rămas aici până când s-au răspândit la pământurile lor.
Chivotul a rămas trei sute de ani în Silo, până când, din pricina păcatelor casei lui Eli, a căzut în mâinile filistenilor, iar Silo a fost nimicit. Chivotul legământului n-a mai fost adus înapoi în cortul întâlnirii de acolo, serviciul din sanctuar a fost mutat în cele din urmă în templul din Ierusalim, iar Silo a ajuns un loc fără însemnătate. Numai ruinele arătau locul unde se aflase pe vremuri. Cu mult timp după aceea, soarta lui a fost folosită pentru a avertiza Ierusalimul. “Duceți-vă dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo”, spunea Domnul prin proorocul Ieremia, “unde pusesem să locuiască odinioară Numele Meu, și vedeți ce i-am făcut din pricina răutății poporului Meu Israel … și acum … voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vă puneți încrederea, și locului pe care l-am dat vouă și părinților voștri, îi voi face întocmai cum am făcut lui Silo”. (Ieremia 7, 12-14.)
-515-
“După ce au isprăvit de împărțit țara” și fiecărei seminții i s-a dat moștenirea ei, și-a prezentat și Iosua cererea. Ca și lui Caleb, i se dăduse o făgăduință deosebită cu privire la moștenire; cu toate acestea, el nu a cerut o provincie întreagă, ci numai o cetate. “După porunca Domnului, i-au dat cetatea pe care o cerea el…. El a zidit cetatea din nou și și-a așezat locuința acolo”. (Iosua 19, 49.50.) Numele dat cetății a fost Tinat-Serah, adică “partea care a rămas” — o mărturie dăinuitoare despre caracterul nobil și starea sufletească plină de lepădare de sine a cuceritorului care, în loc să fie primul care-și lua partea din pradă, a așteptat cu cererea până când și cel mai umil din popor și-a primit partea.
Șase dintre cetățile încredințate leviților — câte trei de fiecare parte a Iordanului — au fost rânduite ca cetăți de scăpare, în care să afle refugiu ucigașul care fugea acolo. Cetățile acestea fuseseră rânduite de Moise ca “cetăți de scăpare, unde să poată scăpa ucigașul care va omorî fără voie. Aceste cetăți să vă slujească drept cetăți de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui, pentru ca ucigașul să nu fie omorât înainte de a se înfățișa în fața adunării ca să fie judecat” (Numeri 35, 11.12), zicea el. Această milostivă întocmire era necesară din cauza vechiului obicei al răzbunării personale, obicei după care obligația de a-l pedepsi pe ucigaș îi revenea celei mai apropiate rude sau celui mai apropiat moștenitor al mortului. În cazurile în care vina era dovedită, judecătorii nu mai aveau nevoie să mai aștepte vreo înfățișare. I se îngăduia răzbunătorului să-l urmărească pe criminal pretutindeni și să-l ucidă oriunde l-ar fi găsit. Domnul nu a socotit că este bine să desființeze atunci acest obicei, dar S-a îngrijit de siguranța acelora care ucideau pe cineva fără voie.
Cetățile de scăpare erau în așa fel împărțite, încât din oricare parte a țării se putea ajunge la ele după un drum de o jumătate de zi. Drumurile care duceau la ele erau totdeauna ținute în bună stare; pretutindeni de-a lungul drumului trebuia să fie tăblițe de semnalizare, pe care stătea scris cu litere mari și ușor de înțeles “Spre adăpost”, pentru ca cel fugărit să nu mai întârzie nici o clipă. Oricine putea să se folosească de această înlesnire, fie evreu, fie străin, fie trecător. Dar, dacă cel nevinovat nu trebuia să fie ucis în chip pripit, nici cel vinovat nu trebuia să rămână nepedepsit. Cazul fugarului trebuia să fie cercetat de autoritățile locului, după dreptate, și numai dacă nu era găsit vinovat de presupusa ucidere urma să fie adăpostit în cetatea de scăpare. Vinovatul era dat pe mâna răzbunătorului. Iar aceia care erau îndreptățiți la adăpostire puteau să aibă parte de ea numai cu condiția de a rămâne în cetatea de scăpare. Dacă părăsea granițele prescrise și era găsit de răzbunătorul sângelui, trebuia să plătească cu viața disprețuirea grijii lui Dumnezeu. La moartea marelui preot, li se dădea totuși libertate acelora care-și aflaseră adăpost în cetatea de scăpare să se înapoieze la posesiunile lor.
-516-
La cercetarea unui caz de moarte, pârâtul nu trebuia să fie condamnat pe temeiul mărturiei unui singur martor, chiar dacă împrejurările ar fi vorbit cu tărie împotriva lui. Porunca Domnului glăsuia astfel: “Dacă un om omoară pe cineva, ucigașul să fie pedepsit pe mărturia martorilor. Un singur martor nu va fi de ajuns ca să fie osândit cineva la moarte”. (Numeri 35, 30.) Domnul Hristos a fost Acela care i-a dat lui Moise instrucțiunile acestea pentru Israel și, atunci când El Se afla personal cu ucenicii Săi pe pământ și-i învăța cum să se poarte cu cel greșit, Marele Învățător a repetat învățătura că mărturia unui singur om nu este îndestulătoare pentru a declara nevinovat sau pentru a osândi pe cineva. Vederile și părerile unui singur om nu trebuie să fie decisive în problemele aflate în discuție. În toate aceste cazuri, trebuie ca doi sau mai mulți să fie uniți și să poarte răspunderea împreună, “pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori”. (Matei 18, 16.)
Dacă cel cercetat pentru omor era găsit vinovat, nu trebuia să fie eliberat pentru vreo plată sau amendă oarecare. “Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om”. “Să nu primiți răscumpărare pentru viața unui ucigaș vinovat de moarte, ci să fie pedepsit cu moartea”, “chiar și de la altarul Meu să-l smulgi, ca să fie omorât”, spunea porunca lui Dumnezeu; “căci sângele celui nevinovat pângărește țara; și ispășirea sângelui vărsat în țară nu se va putea face decât prin sângele celui ce-l va vărsa”. (Geneza 9, 6; Numeri 35, 31.33; Exod 21, 14.) Siguranța și curăția poporului cereau ca păcatul uciderii să fie pedepsit cu asprime. Viața omului, pe care numai Dumnezeu o poate da, trebuie să fie socotită ca ceva sfânt.
Cetățile de scăpare rânduite pentru poporul Său din vechime erau o preînchipuire a refugiului rânduit în Domnul Isus Hristos. Același Mântuitor îndurător care a creat cetățile acestea de scăpare a creat, prin vărsarea propriului Său sânge, un adăpost sigur pentru călcătorul Legii lui Dumnezeu, în care să afle scăpare de moartea a doua. Nici o putere nu este în stare să smulgă din mâinile Sale sufletele care caută la El iertare. “Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus”. “Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi”, pentru ca “să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte”. (Romani 8, 1.34; Evrei 6, 18.)
-517-
Acela care alerga către cetatea de scăpare nu trebuia să zăbovească. Trebuia să-și părăsească familia și treburile. Nu mai avea timp să-și ia rămas bun de la cei iubiți ai săi. Viața lui era în primejdie și oricare alt interes trebuia să fie sacrificat față de acest unic scop — să ajungă la locul de scăpare. Oboseala era uitată, piedicile nu mai erau luate în seamă. Fugarul nu îndrăznea nici o clipă măcar să meargă mai încet până ajungea dincolo de zidurile cetății.
Păcătosul este în primejdie de moarte veșnică atâta timp cât nu caută adăpost la Domnul Hristos; și după cum șovăiala și nepăsarea puteau să-l lipsească pe fugar de unica șansă de a supraviețui, tot astfel amânarea și indiferența se pot dovedi a fi ruina sufletului. Satana, vrăjmașul cel mare, este pe urmele oricărui suflet care a nesocotit Legea sfântă a lui Dumnezeu, iar acela care nu-și dă seama de primejdia în care se află și nu caută cu toată hotărârea scăpare în locul de veșnică adăpostire va cădea pradă pierzătorului.
Prizonierul care părăsea vreodată cetatea de scăpare era lăsat în mâinile răzbunătorului sângelui. În felul acesta, poporul era învățat să umble pe calea prevăzută de înțelepciunea infinită pentru siguranța lui. În același fel, nu e îndeajuns ca păcătosul doar să creadă în Hristos în vederea iertării păcatelor sale, ci trebuie și să rămână în El, prin credință și ascultare. “Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoștința adevărului, nu rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiți”. (Evrei 10, 26.27.)
Două dintre semințiile lui Israel, Gad și Ruben, și o jumătate a seminției lui Manase își primiseră moștenirea înainte de a fi trecut Iordanul. Pentru un popor de păstori, podișurile întinse și pădurile bogate ale Galaadului și Basanului ofereau pășuni cuprinzătoare pentru turmele și cirezile lor, care constituiau o atracție ce nu se afla nici în Canaan. Întrucât cele două seminții și jumătate doreau să se așeze acolo, se îndatoraseră să dea partea lor de oameni înarmați care să-i însoțească pe frații lor de dincolo de Iordan, pentru a le da ajutor în războaie până ce și aceștia vor fi intrat în moștenirea lor. Ei își împliniseră cu credincioșie făgăduința. Când cele zece seminții au pătruns în Canaan, “fiii lui Ruben, fiii lui Gad și jumătate din seminția lui Manase … aproape patruzeci de mii de bărbați, pregătiți de război, au trecut, gata de luptă, înaintea Domnului în câmpia Ierihonului”. (Iosua 4, 12.13.) Ani de-a rândul, ei luptaseră plini de curaj alături de frații lor. Acum venise momentul să se întoarcă la pământurile lor. Și, întrucât se uniseră cu frații lor la luptă, avuseseră parte și de pradă, întorcându-se astfel la corturile lor “cu mari bogății” și “cu foarte multe turme și cu o mare mulțime de argint, de aur, de aramă, de fier și de îmbrăcăminte”, pe care trebuia să le împartă cu aceia care rămăseseră lângă familii și turme.
-518-
Urma ca ei să locuiască la oarecare depărtare de sanctuarul Domnului și Iosua, cu strângere de inimă, s-a uitat cum pleacă, pentru că știa cât de puternice vor fi, în viața lor singuratică și călătoare, ispitele de a cădea în obiceiurile triburilor păgâne care locuiau la hotarele lor.
În timp ce sufletul lui Iosua și al celorlalți conducători încă mai era apăsat de prevestiri îngrijorătoare, zvonuri ciudate au ajuns la ei. Cele două seminții și jumătate înălțaseră un altar mare, asemenea altarului din Silo, lângă Iordan, aproape de locul unde avusese loc trecerea minunată peste râu. Legea lui Dumnezeu oprea sub pedeapsa cu moartea introducerea altui cult decât acela ținut la sanctuar. Dacă acesta era scopul acestui altar și dacă rămânea în picioare, urma să îndepărteze poporul de la adevărata credință.
Reprezentanții poporului s-au adunat la Silo și au propus, în graba și indignarea lor, să pornească îndată un război împotriva celor vinovați. Prin influența celor mai chibzuiți, s-a hotărât însă ca mai întâi să trimită o delegație pentru a avea lămuriri din partea celor două seminții și jumătate cu privire la fapta lor. Au fost aleși zece conducători, din fiecare seminție câte unul. În fruntea lor se afla Fineas, care se deosebise prin zelul său cu privire la fapta lui Por.
Cele două seminții și jumătate greșiseră atunci când, fără explicație, săvârșiseră o faptă care să dea prilej la grave bănuieli. Întrucât socoteau ca ceva fără putință de tăgadă că frații lor erau vinovați, delegații i-au întâmpinat cu reproșuri aspre. I-au învinovățit că s-au răsculat împotriva Domnului și i-au îndemnat să-și aducă aminte cum pedepse de la Domnul l-au lovit pe Israel când s-a dedat la închinarea înaintea lui Baal-Peor. În numele lui Israel, Fineas le-a spus copiilor lui Gad și Ruben că, dacă nu sunt bucuroși să locuiască fără altar în ținutul acela, sunt bineveniți să împartă cu frații lor moșia și privilegiile acestora.
-519-
Ca răspuns, acuzații au explicat că altarul lor nu avea scopul de a servi la aducerea de jertfe, ci trebuia numai să fie o mărturie că, deși erau despărțiți unii de alții prin râu, aveau aceeași credință ca și frații lor din Canaan. Se temuseră că fiii lor ar putea să fie alungați de la sanctuar în viitor, ca neavând parte în Israel. În asemenea împrejurări, altarul acesta, zidit după chipul altarului Domnului de la Silo, urma să fie mărturie că ziditorii lui fuseseră și ei închinători ai viului Dumnezeu.
Delegații au primit cu bucurie explicația aceasta și le-au dus vestea cea bună acelora care îi trimiseseră. Toate planurile de război au fost oprite, iar poporul s-a bucurat foarte mult și a lăudat pe Dumnezeu.
Copiii lui Gad și ai lui Ruben au pus o inscripție pe altarul lor, care arăta scopul pentru care fusese ridicat: “El este martor între noi că Domnul este Dumnezeu”. În felul acesta, au căutat să evite greșite înțelegeri pentru mai târziu și să îndepărteze orice ar fi dus la ispită.
De câte ori se ivesc greutăți mari din simple neînțelegeri chiar între persoane care sunt călăuzite de cele mai demne motive! Și fără exercitarea iubirii și a îngăduinței, ce rezultate serioase și chiar fatale pot urma! Cele zece seminții și-au amintit cum, în cazul lui Acan, Dumnezeu a mustrat neglijența lor de a descoperi păcatul care exista între ei. De astă dată se hotărâseră să procedeze grabnic și hotărât; dar, căutând să fugă de prima greșeală, au căzut în cealaltă extremă. În loc să cerceteze cu blândețe pentru a afla situația adevărată, i-au certat și judecat pe frații lor. Dacă bărbații lui Gad și Ruben ar fi răspuns în același spirit, ar fi urmat un război. Pe de o parte, dacă este de mare însemnătate ca păcatul să fie tratat cu asprime și hotărâre, pe de altă parte este de aceeași însemnătate să se evite judecățile pripite și bănuielile neîntemeiate.
Deși mulți sunt sensibili la cea mai mică mustrare cu privire la propria lor purtare, devin prea aspri în purtarea lor cu aceia pe care îi socotesc greșiți. Până acum nimeni n-a fost întors de la părerile lui greșite prin ceartă și reproșuri, ci dimpotrivă, în felul acesta mulți au fost alungați și mai departe de calea cea dreaptă și au fost făcuți să-și împietrească inima în convingerea lor. O stare de suflet prietenoasă, o purtare răbdătoare și politicoasă îl pot salva pe cel greșit și pot să acopere o mulțime de păcate.
-520-
Înțelepciunea de care au dat dovadă rubeniții și cei ce erau cu ei este vrednică de imitat. În timp ce căutau să susțină cu sinceritate cauza adevăratei religii, ei au fost osândiți pe nedrept și mustrați cu asprime; cu toate acestea, nu au dat pe față resentimente. Cu amabilitate și răbdare au ascultat învinuirile fraților lor, înainte de a căuta să se apere, iar după aceea și-au explicat motivele și și-au arătat nevinovăția. În felul acesta a fost înlăturată amical greutatea care ar fi putut să atragă după sine stări atât de rele.
Aceia care au dreptate pot rămâne liniștiți și cumpăniți chiar și atunci când sunt acuzați pe nedrept. Dumnezeu cunoaște toate câte sunt greșit înțelese de oameni și rău expuse; și putem să încredințăm cu deplină liniște cazul nostru în mâinile Lui. Cauza acelora care se încred în El va fi tot atât de sigur apărată, cum a fost descoperită vinovăția lui Acan…. Aceia care sunt mânați de Duhul lui Hristos vor avea acea iubire care este prietenoasă și îndelung răbdătoare.
Este voia lui Dumnezeu ca în poporul Său să domnească unirea și iubirea frățească. Chiar înainte de crucificare, Domnul Hristos S-a rugat ca ucenicii Lui să fie una, după cum El este una cu Tatăl Său, pentru ca lumea să creadă că Dumnezeu L-a trimis. Această rugăciune, peste măsură de mișcătoare și minunată, este valabilă în toate timpurile, până în zilele noastre; deoarece cuvintele Lui sună astfel: “Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor”. (Ioan 17, 20.) Chiar dacă nu trebuie să sacrificăm nici un principiu al adevărului, totuși, ar trebui ca ținta noastră continuă să fie de a ajunge la această stare de unitate. Aceasta este dovada că suntem ucenici. Domnul Isus spunea: “Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții”. (Ioan 13, 35.) Apostolul Petru îndeamnă biserica prin cuvintele: “Încolo, toți să fiți cu aceleași gânduri, simțind cu alții, iubind ca frații, miloși, smeriți. Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea”. (1 Petru 3, 8.9.)