Patriarhi și Profeți | Capitolul 47 (bazat pe textele din Iosua 9 și 10)
Din Sihem, izraeliții s-au înapoiat în tabăra lor din Ghilgal. Aici au fost căutați de o delegație specială care dorea să încheie un legământ cu ei. Delegații susțineau că ar veni dintr-o țară îndepărtată, iar lucrul acesta părea să fie confirmat de înfățișarea lor. Hainele lor erau vechi și zdrențuite, încălțămintea peticită, proviziile mucegăite, iar burdufurile pe care le foloseau ca vase pentru vin erau vechi, rupte și legate pe alocuri, ca și cum pe drum ar fi căutat să le peticească în grabă.
În țara lor îndepărtată, pe cât se părea dincolo de hotarele Palestinei, concetățenii lor, după cum spuneau ei, au auzit despre minunile pe care le făcuse Dumnezeu pentru poporul Său și-i trimiseseră pe ei ca să încheie un legământ cu Israel. Evreii fuseseră avertizați în chip hotărât să nu încheie legământ cu locuitorii idolatri din Canaan și, de aceea, în inima conducătorilor s-a născut îndoiala cu privire la faptul că cele spuse de străini ar fi adevărate. “Poate că voi locuiți în mijlocul nostru” — au zis ei. La aceasta, delegații au răspuns doar: “Noi suntem robii tăi”. (Iosua 9, 10.) Dar când Iosua i-a întrebat neocolit: “Cine sunteți voi și de unde veniți?”, ei au repetat cele spuse mai înainte, iar ca dovadă a sincerității au adăugat: “Iată, pâinea noastră era caldă când am luat-o ca merinde de acasă, în ziua când am plecat să venim la voi, și acum s-a uscat și s-a mucegăit. Burdufurile acestea de vin, când le-am umplut erau noi de tot, și iată-le s-au rupt; hainele și încălțămintea noastră s-au învechit de lungimea prea mare a drumului”.
Cuvintele acestea au biruit. Evreii “n-au întrebat pe Domnul”. “Iosua a făcut pace cu ei și a încheiat un legământ prin care trebuia să-i lase cu viață și căpeteniile adunării le-au jurat lucrul acesta”. Așa s-a încheiat acest legământ. După trei zile, s-a descoperit adevărul. “Au aflat că erau vecini cu ei și că locuiau în mijlocul lor”. Gabaoniții, știind că era cu neputință să li se împotrivească evreilor, s-au folosit de vicleșug pentru a-și salva viața.
-506-
Mare a fost consternarea israeliților când au aflat înșelăciunea la care au fost supuși, iar neplăcerea lor a sporit și mai mult când, la trei zile de mers, au dat de cetățile gabaoniților, aproape în mijlocul țării. “Toată adunarea a cârtit împotriva căpeteniilor”, dar acestea din urmă s-au temut să calce legământul, cu toate că fusese câștigat prin înșelăciune, pentru că “le juraseră pe Domnul, Dumnezeul lui Israel”. “Și copii lui Israel nu i-au omorât.” Gabaoniții s-au îndatorat să lepede idolatria și să I se închine lui Iehova, iar păstrarea vieții lor nu era o violare a poruncii lui Dumnezeu de a-i nimici pe canaaniții idolatri. Prin urmare, prin jurământul lor, evreii nu se învoiseră să comită păcat. Și, cu toate că fusese câștigat prin înșelăciune, jurământul nu trebuia să fie desconsiderat. Îndatorirea pentru care cineva s-a legat prin cuvântul său trebuie să fie considerată sfântă, dacă aceasta nu-l obligă să comită o faptă rea. Nici o chibzuință cu privire la foloase, răzbunare sau privilegii personale nu poate să tulbure în vreun fel statornicia unei făgăduințe sau a unui jurământ. “Buzele mincinoase sunt urâte Domnului”. “Când va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt? Cel ce nu-și ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui”. (Proverbe 12, 22; Psalmii 24, 3; 15, 4.)
Gabaoniților li s-a îngăduit să trăiască, dar au fost dați ca robi sanctuarului, făcând diferite munci în tabără. “Iosua le-a făcut așa cum hotărâse … din ziua aceea i-a pus să taie lemne și să scoată apă pentru adunare și pentru altarul Domnului.” Plini de recunoștință, ei au primit condițiile acestea, înțelegând că au greșit și că trebuia să fie bucuroși că-și răscumpărau viața cu orice condiție. “Iată-ne în mâinile tale; fă cu noi ce vei crede că este bine și drept să faci” — i-au spus ei lui Iosua. Sute de ani, urmașii lor au fost legați de serviciul sanctuarului.
Teritoriul gabaoniților cuprindea patru cetăți. Populația nu era sub domnia unui singur rege, ci erau cârmuiți de bătrâni sau senatori. Cea mai însemnată dintre aceste cetăți “era o cetate mare, ca una din cetățile împărătești și toți bărbații ei erau viteji”. E un exemplu izbitor despre groaza pe care izraeliții le-o insuflaseră locuitorilor Canaanului, faptul că locuitorii unei astfel de cetăți au recurs la un mijloc atât de umilitor pentru a-și salva viața.
-507-
Dar le-ar fi fost mai bine gabaoniților dacă s-ar fi purtat cu sinceritate față de Israel. În timp ce supunerea față de Iehova le-a asigurat păstrarea vieții, înșelăciunea le-a adus numai ocară și robie. Dumnezeu luase măsuri pentru ca toți cei care, părăsind păgânismul, doreau să se unească cu Israel să aibă parte de binecuvântările legământului. Ei erau cuprinși în expresia: “străinul care locuiește în mijlocul tău” și, cu câteva excepții, această clasă de oameni trebuia să se bucure de aceleași favoruri și privilegii ca și Israel. Porunca Domnului suna astfel:
“Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în țara voastră, să nu-l asupriți. Să vă purtați cu străinul care locuiește între voi ca și cu băștinașul din mijlocul vostru.” (Leviticul 19, 33.34.) Cu privire la Paște și aducerea de jertfe se dăduse porunca: “Să fie o singură lege pentru toată adunarea, atât pentru voi cât și pentru străinul care locuiește în mijlocul vostru … cu străinul să fie ca și cu voi înaintea Domnului”. (Numeri 15, 15.)
Acestea ar fi fost condițiile pe temeiul cărora ar fi fost primiți gabaoniții dacă n-ar fi recurs la înșelăciunea de care s-au folosit. Nu era o umilință ușor de suportat pentru locuitorii unei “cetăți împărătești”, ai cărei cetățeni erau cu toții “viteji”, ca timp de sute de ani să fie făcuți tăietori de lemne și cărăuși de apă. Dar, pentru ca să poată înșela, au luat haina sărăciei și aceasta a rămas lipită de ei, ca o emblemă a robiei veșnice. În felul acesta starea lor de robie a mărturisit, câtă vreme au trăit ei și urmașii lor, despre ura lui Dumnezeu față de înșelăciune.
Supunerea cetății Gabaon în fața lui Israel i-a umplut de spaimă pe împărații Canaanului. Imediat au luat măsuri pentru a se răzbuna pe aceia care încheiaseră pace cu năvălitorii. Sub conducerea lui Adoni-Țedec, împăratul Ierusalimului, cinci împărați ai Canaanului au încheiat un pact împotriva gabaoniților. Procedeul lor a fost rapid. Gabaoniții nu erau pregătiți să se apere și i-au trimis o solie lui Iosua, la Ghilgal: “Nu părăsi pe robii tăi, suie-te la noi în grabă, izbăvește-ne, dă-ne ajutor; căci toți împărații amoriților care locuiesc pe munte, s-au strâns împotriva noastră”. Primejdia îi amenința nu numai pe gabaoniți, ci și pe izraeliți. Cetatea aceasta domina Trecătorile ce duceau către partea centrală și sudică a țării, iar acestea trebuia să fie păstrate dacă urma să fie cucerită țara.
Iosua s-a pregătit în grabă pentru eliberarea Gabaonului. Locuitorii cetății asediate s-au temut că, din cauza înșelăciunii la care au recurs, el va neglija apelul lor; dar, întrucât ei s-au supus stăpânirii lui Israel și au acceptat să se închine lui Dumnezeu, el s-a simțit îndatorat să-i apere. De astă dată n-a acționat fără sfat divin și Dumnezeu l-a încurajat să pornească la luptă. “Nu te teme de ei” — spunea solia dumnezeiască, “căci îi dau în mâinile tale și nici unul din ei nu va putea să stea împotriva ta”. De aceea “Iosua s-a suit din Ghilgal, el și toți oamenii de război și toți cei viteji”.
-508-
Mărșăluind toată noaptea, oastea a ajuns în fața Gabaonului dimineața. Împărații aliați de-abia își așezaseră oștile în jurul cetății, când Iosua s-a năpustit asupra lor. Atacul a adus înfrângerea desăvârșită a asediatorilor. Mulțimea fără număr a fugit dinaintea lui Iosua prin trecătoare, către Bet-Horon, și, după ce au ajuns pe culmea munților, au coborât pe partea cealaltă a coastei abrupte. Aici s-a abătut asupra lor o grindină grozav de mare. “Domnul a făcut să cadă din cer, peste ei, pietre mari … cei ce au murit de pietrele grindinii au fost mai mulți decât cei uciși cu sabia de copiii lui Israel”.
În timp ce amoriții fugeau de le scăpărau picioarele, cu nădejdea de a găsi un adăpost undeva în munți, Iosua, privind de pe înălțime, a văzut că ziua era prea scurtă pentru a-și termina lucrarea. Dacă vrăjmașii nu erau complet înfrânți, s-ar fi adunat iarăși după un scurt timp și ar fi reînceput lupta. “Atunci Iosua a vorbit Domnului … și a zis în fața lui Israel: ‘Oprește-te, soare, asupra Gabaonului și tu, lună, asupra văii Aialonului!’ Și soarele s-a oprit și luna și-a întrerupt mersul până ce poporul și-a răzbunat pe vrăjmașii lui…. Soarele s-a oprit în mijlocul cerului și nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă”.
Înainte de apusul soarelui se și împlinise făgăduința lui Dumnezeu față de Iosua. Întreaga oștire vrăjmașă fusese dată în mâinile lui. Ziua aceasta urma să rămână mult timp în amintirea israeliților. “N-a mai fost nici o zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel”. “Soarele și luna se opresc în locuința lor, de lumina săgeților Tale care pornesc, de strălucirea suliței Tale, care lucește. Tu cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobești neamurile în mânia Ta. Ieși ca să izbăvești pe poporul Tău”. (Habacuc 3, 11-13.)
-509-
Spiritul lui Dumnezeu a inspirat rugăciunea lui Iosua, pentru ca încă o dată să se demonstreze puterea Dumnezeului lui Israel. Cele cerute nu evidențiau o încumetare din partea marelui conducător. Iosua primise făgăduința că Dumnezeu dorea să îi înfrângă pe acești vrăjmași; cu toate acestea, el s-a trudit tot atât de mult ca și cum victoria ar fi fost câștigată numai de oastea lui Israel. El a făcut tot ce putea face energia omenească și apoi a strigat în credință după ajutorul dumnezeiesc. Taina succesului său stă în unirea puterii dumnezeiești cu străduințele omenești. Aceia care realizează cel mai mult sunt cei care se sprijină mai hotărât pe brațul Celui Atotputernic. Bărbatul care a poruncit: “Oprește-te, soare, asupra Gabaonului și tu, lună, asupra văii Aialonului”, este același care, în tabăra de la Ghilgal, prosternat la pământ, a petrecut ore întregi în rugăciune. Oamenii rugăciunii sunt oamenii puterii.
Această mare minune dă mărturie despre faptul că toată creațiunea stă sub stăpânirea Creatorului. Satana caută să le ascundă oamenilor lucrarea divină în lumea naturală, să țină ascunsă privirilor neostenita muncă creatoare a marii cauze primare. Prin această minune sunt supuși ocării toți aceia care înalță natura mai presus de Dumnezeul naturii. După voința Sa, Dumnezeu a poruncit puterilor naturii să se dezlănțuie asupra oștirii vrăjmașilor: “foc și grindină, zăpadă și ceață, vânturi năpraznice care împlinesc poruncile Lui”. (Psalmii 148, 8.) Atunci când amoriții păgâni și-au propus să se împotrivească planurilor Lui, Dumnezeu a intervenit, aruncând “o grindină mare din cer” asupra vrăjmașilor lui Israel. Ni se vorbește despre o mare bătălie care va avea loc în vremurile de pe urmă ale istoriei pământului, când Domnul va deschide arsenalul Său și va da la iveală uneltele mâniei Sale. (Ieremia 50, 25.) “Ai ajuns tu până la cămările zăpezii?” — întreabă El. “Ai văzut tu cămările grindinii, pe care le păstrez pentru vremurile de strâmtorare, pentru zilele de război și de bătălie?” (Iov 38, 22.23.)
Apocalipsul descrie prăpădul care va avea loc atunci când “din scaunul de domnie va ieși un glas tare, care va zice: ‘S-a isprăvit!’” El spune: “O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni”. (Apocalipsa 16, 17.21.)