Patriarhi și Profeți | Capitolul 45 (bazat pe textele din Iosua 5, 13-15; 6; 7)
Evreii intraseră în Canaan, dar nu-l supuseseră; iar după cât se vedea, din punct de vedere omenesc, lupta pentru stăpânirea țării urma să fie lungă și grea. Canaanul era locuit de oameni puternici, gata să se împotrivească invaziei ce le amenința teritoriul. Diferitele neamuri erau unite de teama unei primejdii comune. Caii și puternicele lor care de luptă, cunoașterea ținutului și iscusința lor în luptă — toate constituiau un mare avantaj. În afară de aceasta, țara era apărată de fortificații, “cetăți mari și întărite până la cer”. (Deuteronom 9, 1.) Numai bazându-se pe o putere cu totul deosebită de a vrăjmașilor lor puteau nădăjdui izraeliții să iasă cu bine din lupta ce le stătea în față.
Una dintre cele mai puternice fortărețe din țară — marea și bogata cetate a Ierihonului — se afla chiar în fața lor, la mică distanță de tabăra din Ghilgal. Așezată la marginea unui podiș roditor, plină peste măsură de produsele bogate și diverse ale tropicelor, cetatea aceasta trufașă, cu palatele și templele ei — locuri de desfășurare a luxului și viciilor — Îl înfrunta pe Dumnezeul lui Israel din spatele întăriturilor ei masive. Ierihonul era unul dintre principalele centre ale închinării idolatre, fiind în mod special consacrat Astarteii, zeița Lunii. Aici se concentra tot ce era mai decăzut și mai degradant în religia canaaniților. Poporul lui Israel, în a cărui amintire mai stăruiau încă urmările îngrozitoare ale păcatului său de la Bet-Peor, nu putea să privească decât cu scârbă și cutremur această cetate păgână.
Iosua a înțeles că pasul cel dintâi pentru cucerirea Canaanului era luarea Ierihonului. Înainte de toate însă, el căută să se asigure că Dumnezeu îl călăuzește; și asigurarea aceasta i-a fost dată. Când s-a retras din tabără ca să fie singur și să se roage ca Dumnezeul lui Israel să meargă înaintea poporului Său, a văzut un războinic înarmat, de statură înaltă și cu înfățișare impunătoare, “cu sabia scoasă din teacă”. La somația lui Iosua: “Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noștri?” El a răspuns: “Nu, ci Eu sunt Căpetenia oștirii Domnului și acum am venit”. (Iosua 5, 13-15.) Aceeași poruncă pe care o primise Moise la Horeb: “Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt”, i-a descoperit lui Iosua caracterul Străinului misterios. Cel care stătea înaintea conducătorului lui Israel era Domnul Hristos, Cel Prea Înalt. Copleșit de teamă sfântă, Iosua s-a aruncat cu fața la pământ, s-a rugat și a auzit asigurarea: “Iată dau în mâinile tale Ierihonul și pe împăratul lui, pe vitejii lui ostași”. Apoi a primit instrucțiuni cu privire la cucerirea cetății.
-488-
Ascultând porunca divină, Iosua a pus în mișcare oștirea lui Israel. Nu trebuia să se dea nici un atac. Nu aveau altceva de făcut decât să înconjoare cetatea, având în frunte chivotul legământului, iar trâmbițele trebuia să sune. Întâi veneau luptătorii, un corp de bărbați aleși pentru a cuceri cetatea nu prin iscusința și vitejia lor, ci prin ascultarea de instrucțiunile date de Dumnezeu. Veneau apoi șapte preoți cu trâmbițe. După aceștia urma chivotul legământului, îmbrăcat în lumina măririi divine și purtat de preoți înveșmântați în hainele care arătau sfânta lor slujbă. În sfârșit venea oastea lui Israel, fiecare seminție sub steagul ei. Astfel era alcătuită procesiunea care înconjura cetatea osândită. În afară de zgomotul pașilor acelei mulțimi numeroase și de sunetul solemn al trâmbițelor, care răsuna printre coline și se revărsa pe ulițele Ierihonului, nu se mai auzea nici un sunet. După terminarea înconjurării, oastea se înapoia în tăcere la corturile ei, iar chivotul legământului era așezat din nou la locul lui, în cortul întâlnirii.
Cu uimire și neliniște crescândă, santinelele cetății observau orice mișcare și raportau celor ce purtau răspunderea. Nu înțelegeau nimic din însemnătatea scenei aceleia; dar pe măsură ce oastea aceea numeroasă era văzută în fiecare zi cu chivotul sfânt al legământului și cu preoții însoțitori mărșăluind, scena aceasta plină de mister umplea de groază inima poporului și preoților care se aflau în cetatea asediată. Ei au cercetat din nou fortificațiile cele puternice și s-au asigurat că puteau rezista cu bine și celui mai puternic atac. Mulți râdeau la gândul că procesiunile acestea ciudate le-ar putea face vreun rău. Alții erau cuprinși de frică, privind la mulțimea aceea care înconjura cetatea în fiecare zi. Își aminteau că, pe vremuri, Marea Roșie fusese despicată în două înaintea acestui popor și că pentru el se făcuse drum chiar prin Iordan. Nu știau ce alte minuni ar mai putea face Dumnezeu pentru ei.
Timp de șase zile oastea lui Israel a făcut înconjurul cetății. Când a venit ziua a șaptea, în revărsatul zorilor, Iosua a pus în mișcare armatele Domnului. Li s-au dat instrucțiuni ca de astă dată să înconjoare Ierihonul de șapte ori și, când trâmbițele vor suna, să strige cu putere, căci Domnul le-a dat cetatea în mână.
-491-
Într-o solemnitate adâncă, oștirea cea mare porni să înconjoare zidurile sortite prăbușirii. Nu se auzea nici o șoaptă, afară de sunetul cadențat al pașilor în mare număr și de răsunetul trâmbițelor care, din când în când, rupea liniștea zorilor dimineții. Zidurile masive din piatră rezistentă păreau că sfidează asediul oamenilor. Santinelele de pe ziduri au văzut cu spaimă crescândă că după întâiul înconjur au urmat al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea și al șaselea. Care putea să fie scopul acestor mișcări misterioase? Ce eveniment nemaipomenit le stătea în față? Nu aveau mult de așteptat. În timp ce se încheia cel de-al șaptelea înconjur, lunga procesiune s-a oprit. Trâmbițele, care pentru un moment tăcuseră, făcură deodată un zgomot ca un trăsnet, care a făcut să se cutremure chiar pământul. Zidurile solide de piatră, cu turnurile și crenelurile lor puternice, se clătinară și se zguduiră din temelii și căzură cu trosnet la pământ, în ruine. Locuitorii Ierihonului erau paralizați de groază, iar cetele lui Israel au intrat și au luat cetatea în stăpânire.
Izraeliții nu câștigaseră biruința prin propria lor putere; biruința fusese cu totul a Domnului; de aceea, ca prime roade ale țării, cetatea, cu tot ce era în ea, trebuia consacrată ca jertfă lui Dumnezeu. În mintea israeliților trebuia să se întipărească faptul că la cucerirea Canaanului nu era necesar să lupte pentru ei înșiși, ci, ca unelte, doar să execute voia lui Dumnezeu și să nu urmărească proslăvirea și îmbogățirea lor, ci sporirea onoarei lui Iehova, Împăratul lor. Înainte de cucerire li se dăduse porunca: “Cetatea să fie dată Domnului spre nimicire, ea și tot ce se află în ea”. “Feriți-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire, căci dacă veți lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veți face ca tabăra lui Israel să fie dată spre nimicire și o veți nenoroci.”
Toți locuitorii cetății, cu tot ce era viu acolo, “bărbați și femei, copii și bătrâni, până la oi, boi și măgari”, trebuia să fie trecuți prin ascuțișul săbiei. N-au fost cruțate decât credincioasa Rahav și familia ei, ca urmare a făgăduinței date de iscoade. Cetatea întreagă a fost arsă; palatele și templele ei, clădirile ei mărețe, cu draperii bogate și ziduri frumos sculptate au fost date pradă focului. Tot ce nu putea fi nimicit prin foc, “tot argintul și tot aurul, toate lucrurile de aramă și de fier”, trebuia închinate slujbei de la sanctuar. Până și pământul pe care stătea cetatea a fost blestemat. Ierihonul nu mai trebuia să fie rezidit ca fortăreață; asupra oricui ar fi încercat să clădească din nou zidurile pe care le doborâse la pământ puterea divină s-au rostit judecăți de pedepsire. Înaintea întregului Israel s-a spus cu solemnitate: “Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului. Cu prețul întâiului său născut îi va pune temeliile și cu prețul celui mai tânăr fiu al lui îi va așeza porțile”.
-492-
Nimicirea deplină a celor din Ierihon era numai o împlinire a poruncii date mai înainte prin Moise cu privire la locuitorii Canaanului: “Când … le vei bate, să le nimicești cu desăvârșire”. “Dar în cetățile popoarelor acestora, a căror țară ți-o dă ca moștenire Domnul, Dumnezeul tău, să nu lași cu viață nimic care suflă”. (Deuteronom 7, 2; 20, 16.) Multora li se pare că poruncile acestea sunt potrivnice spiritului de milă și iubire descoperit în alte părți ale Bibliei; dar, în realitate, nu este altceva decât ceea ce cerea dreptatea și înțelepciunea infinită. Dumnezeu Se pregătea să îi așeze pe izraeliți în Canaan și să dezvolte între ei o cârmuire și o națiune care să fie manifestarea împărăției Lui pe pământ. Ei nu trebuia să fie numai moștenitorii adevăratei religii, ci să și răspândească pe întreaga față a pământului principiile acesteia. Canaaniții se dedaseră la păgânismul cel mai depravat și cel mai degradant și era necesar ca pământul să fie curățit de aceia care ar fi împiedicat cu siguranță împlinirea planurilor milostive ale lui Dumnezeu.
Locuitorilor Canaanului li se dăduseră prilejuri suficiente pentru pocăință. Cu patruzeci de ani înainte, trecerea prin Marea Roșie și plăgile care loviseră Egiptul dovediseră puterea Dumnezeului lui Israel. Iar acum, de curând, înfrângerea împăraților din Madian, Galaad și Basan arătase din nou că Iehova este mai presus de toți zeii. Sfințenia caracterului Lui și neplăcerea Sa față de orice întinăciune se arătaseră în pedepsele cu care fusese lovit Israel pentru că luase parte la ceremoniile spurcate ale lui Baal-Peor. Toate întâmplările acestea le erau cunoscute locuitorilor Ierihonului și între ei erau mulți care împărtășeau credința femeii Rahav — că Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul cerului și al pământului — chiar dacă întârziau să-i urmeze pilda. Ca și oamenii dinainte de potop, canaaniții trăiau numai pentru a batjocori Cerul și a întina pământul. De aceea, atât iubirea, cât și dreptatea cereau grabnica executare a acestor răsculați împotriva lui Dumnezeu și vrăjmași ai oamenilor.
Cât de ușor oștirile cerului au doborât la pământ zidurile Ierihonului, cetatea mândră, ale cărei fortificații umpluseră de groază cu patruzeci de ani în urmă pe iscoadele lipsite de credință! Puternicul lui Israel spusese: “Ți-am dat Ierihonul în mâinile tale”. Împotriva cuvântului acestuia puterea omenească n-avea ce face.
-493-
“Prin credință au căzut zidurile Ierihonului”. (Evrei 11, 30.) Comandantul oastei Domnului a vorbit numai cu Iosua; nu S-a descoperit întregii adunări, rămânând ca ea să creadă cuvintele lui Iosua sau să le pună la îndoială, să asculte de poruncile date de el în Numele Domnului sau să le tăgăduiască autoritatea. Poporul nu putea să zărească priveliștea oastei îngerești care îl însoțea sub conducerea Fiului lui Dumnezeu. Ar fi putut spune: “Ce fapte fără rost mai sunt și acestea și cât de vrednic de râs este să înconjurăm zilnic zidurile Ierihonului, să sunăm din trâmbițe de corn de berbec! Lucrul acesta nu va putea nici să clintească fortificațiile puternice ale cetății”. Dar însăși continuarea ceremoniei acesteia timp atât de îndelungat înainte de prăbușirea zidurilor le-a oferit israeliților prilejul de a-și dezvolta credința. Trebuia să li se imprime în suflet faptul că tăria lor nu stătea în înțelepciunea omenească, nici în puterea omenească, ci numai în Dumnezeul mântuirii lor. Trebuia să se deprindă să se încreadă cu totul numai în puterea Conducătorului lor divin.
Dumnezeu vrea să facă lucruri mari pentru aceia care se încred în El. Cauza pentru care poporul Lui nu are o putere mai mare este faptul că se încrede prea mult în propria înțelepciune și nu-I dă prilej Domnului să-și desfășoare puterea în favoarea lui. Dumnezeu îi va ajuta în orice nevoie pe copiii Săi credincioși, dacă aceștia își vor pune deplina încredere în El și-L vor asculta cu credincioșie.
Curând după căderea Ierihonului, Iosua a hotărât să atace cetatea Ai, o cetate mică, în munți, la câțiva kilometri spre apus de valea Iordanului. Iscoadele trimise acolo au adus raportul că numărul locuitorilor este mic și că nu este nevoie decât de puțini luptători pentru a cuceri cetatea.
Marea biruință pe care Dumnezeu o câștigase pentru ei îi făcuse pe izraeliți să fie plini de încredere în ei înșiși. Pentru că li se făgăduise țara Canaanului, se simțeau siguri și nu recunoșteau că numai ajutorul divin putea să le dea izbândă. Însuși Iosua a făcut planurile de cucerire a cetății Ai, fără să caute sfat de la Dumnezeu.
Izraeliții începuseră să-și preamărească propria tărie și să-i privească cu dispreț pe inamicii lor. Se așteptau să aibă o biruință ușoară, iar numărul de trei mii de oameni li se părea suficient pentru a lua cetatea. Fără să aibă asigurarea că Dumnezeu este cu ei, au pornit în grabă atacul. Au înaintat până la porțile cetății, dar numai ca să dea piept cu cea mai puternică și hotărâtă împotrivire. Din cauza numărului și pregătirilor temeinice ale vrăjmașilor, atacatorii au fugit în dezordine spre vale, pe coasta abruptă, cuprinși de panică și groază. Ei au fost urmăriți cu furie de canaaniți, care “i-au urmărit de la poartă … și i-au bătut la vale”. Chiar dacă pierderea a fost mică în ceea ce privește numărul, întrucât numai treizeci și șase de oameni au fost omorâți, înfrângerea a fost totuși descurajatoare pentru întreaga adunare. “Poporul a rămas încremenit și cu inima moale ca apa.” Era pentru prima dată când dădeau piept cu canaaniții în luptă deschisă și ce se va întâmpla în luptele mari care le stăteau înainte, când apărătorii unei cetăți mici îi puseseră pe fugă? Iosua a privit rezultatul acesta rău ca pe un semn de neplăcere din partea lui Dumnezeu și, plin de durere și presimțiri sumbre, “și-a sfâșiat hainele și s-a aruncat cu fața la pământ până seara, înaintea chivotului Domnului, el și bătrânii lui Israel, și și-au presărat capul cu țărână”.
-494-
“Ah! Doamne, Dumnezeule”, striga el, “pentru ce ai trecut poporul acesta Iordanul ca să ne dai în mâinile amoriților și să ne prăpădești?… Dar, Doamne, ce voi zice, după ce Israel a dat dosul înaintea vrăjmașilor lui? Canaaniții și toți locuitorii țării vor afla, ne vor înconjura și ne vor șterge numele de pe pământ. Și ce vei face Tu Numelui Tău celui mare?”
Răspunsul Domnului a fost: “Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe fața ta? Israel a păcătuit; au călcat legământul pe care li l-am dat”. Era timpul să acționeze repede și hotărât și să nu mai stea în disperare și văicăreală. În tabără era un păcat ascuns, care trebuia căutat și îndepărtat înainte ca prezența și binecuvântarea Domnului să fie cu poporul Său. “Eu nu voi mai fi cu voi dacă nu nimiciți ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru.”
Porunca lui Dumnezeu fusese nesocotită de unul dintre cei rânduiți să aducă la îndeplinire judecățile Lui. Iar poporul întreg era făcut răspunzător pentru vinovăția celui ce se abătuse: “Au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat și au mințit și le-au ascuns printre lucrurile lor”. Lui Iosua i s-au dat îndrumări cum să-l descopere și cum să-l pedepsească pe vinovat. Pentru descoperirea vinovatului au folosit sorții. Nu a fost arătat păcătosul pe nume, ci pentru un timp lucrurile au fost lăsate neclare, pentru ca poporul să-și simtă răspunderea pentru păcatele ce domneau în mijlocul lui și, în felul acesta, să fie îndemnat să-și cerceteze inima și să se umilească înaintea lui Dumnezeu.
-495-
Iosua a adunat poporul dis-de-dimineață, “după semințiile lui”, iar scena solemnă și impresionantă a început. Pas cu pas, cercetarea a mers mai departe. Proba îngrozitoare se apropia tot mai mult. Mai întâi a fost atinsă seminția, apoi familia, după aceea casa și în sfârșit bărbatul, și Acan, fiul lui Carmi, din seminția lui Iuda, a fost arătat de degetul lui Dumnezeu ca fiind omul care îl nenorocise pe Israel.
Pentru ca vinovăția lui să fie pe deplin demonstrată, să nu se lase loc pentru acuzația că ar fi fost condamnat pe nedrept, Iosua i-a cerut lui Acan să spună adevărul sub jurământ. Nenorocitul și-a mărturisit complet vinovăția: “Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lui Israel…. Am văzut în pradă o manta frumoasă de Șinear, două sute de sicli de argint și o placă de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit și le-am luat; iată, sunt ascunse în pământ în mijlocul cortului meu”. Îndată au fost trimiși oameni la cortul lui, care au dat la o parte pământul în locul indicat, “și iată că lucrurile erau ascunse în cortul lui Acan și argintul era sub ele. Le-au luat din mijlocul cortului, le-au adus lui Iosua și tuturor copiilor lui Israel și le-au pus înaintea Domnului”.
Sentința a fost rostită și executată imediat. “Pentru că tu ne-ai nenorocit”, zise Iosua, “și pe tine te va nenoroci Domnul azi”. Întrucât tot poporul fusese socotit răspunzător pentru păcatul lui Acan și suferise de pe urma lui, trebuia ca, prin reprezentanții săi, să ia parte și la pedepsire. “Și tot Israelul l-a ucis cu pietre.”
Apoi s-a strâns peste el o mare grămadă de pietre — ca mărturie pentru păcat și pedepsirea lui. “Din pricina acelei întâmplări s-a dat locului aceluia numele de valea Acor”, care înseamnă “tulburare”. În cartea Cronicilor stă scris spre amintirea lui: “Acan, care a tulburat pe Israel”. (1 Cronici 2, 7.)
Păcatul lui Acan a fost săvârșit, sfidând cea mai directă și mai solemnă avertizare și cele mai puternice dovezi ale puterii lui Dumnezeu. “Feriți-vă de ceea ce va fi dat spre nimicire ca să nu fiți dați spre nimicire”, așa i se spusese lui Israel. Porunca fusese dată imediat după trecerea Iordanului și recunoașterea legământului lui Dumnezeu prin circumciderea poporului, după prăznuirea Paștelui și arătarea Îngerului legământului, Căpetenia oștirii Domnului. A urmat apoi luarea Ierihonului, ca dovadă că nimicirea va cădea fără îndoială peste călcătorii Legii lui Dumnezeu. Faptul că numai puterea lui Dumnezeu îi dăduse biruință lui Israel, și că acesta nu cucerise Ierihonul prin propria lui putere, dădea o însemnătate solemnă poruncii care le interzicea să-și însușească ceva din prada Ierihonului. Dumnezeu, prin puterea cuvântului Său, nimicise această fortăreață întărită; era cucerirea Lui și numai Lui trebuia să-I fie consacrată cetatea, cu tot ce cuprindea ea.
-496-
Între milioanele lui Israel s-a găsit un singur bărbat care s-a încumetat să calce porunca lui Dumnezeu în ceasul solemn al biruinței și al judecății. La vederea costumului babilonian scump, lăcomia lui Acan s-a trezit; chiar în clipa când era față în față cu moartea, el îl numea “o manta frumoasă de Șinear”. Un păcat a adus un altul și și-a mai însușit și aurul și argintul consacrat tezaurului Domnului — Îl jefuise pe Dumnezeu de primele roade ale pământului Canaanului.
Păcatul de moarte care a dus la nimicirea lui Acan își avea rădăcina în lăcomie, unul dintre păcatele cele mai obișnuite și privite cu cea mai mare ușurătate. În timp ce alte păcate sunt dezvăluite, și pedepsite, foarte rar călcarea poruncii a zecea atrage o mustrare și aceea ușoară! Urâciunea păcatului acestuia și urmările lui îngrozitoare sunt lecții extrase din relatarea faptei lui Acan.
Lăcomia este un rău care crește treptat. Acan cultivase pornirea spre lăcomie, până când aceasta ajunsese un obicei care-l prinsese în lanțuri aproape cu neputință de sfărâmat. În timp ce hrănea răul acesta, ar fi putut cel puțin să fie umplut de groază la gândul că ar putea aduce nenorocire asupra întregului Israel; dar puterile conștiinței lui fuseseră amorțite prin păcat și, când ispita a venit, el i-a căzut ușor pradă.
Oare nu se săvârșesc și astăzi păcate asemănătoare față de avertismente tot atât de solemne și precise? Și nouă ni se interzice, la fel de hotărât, să ne lăsăm pradă lăcomiei, așa după cum nu i se dăduse voie lui Acan să-și însușească ceva din prada Ierihonului. Dumnezeu consideră lăcomia ca fiind la fel ca vrăjitoria. Ni se dă avertismentul: “Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona”. (Coloseni 3, 5; Matei 6, 24.) “Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie”. (Luca 12, 15.) “Nici să nu fie pomenită între voi”. (Efeseni 5, 3.) Avem în fața noastră soarta grozavă a lui Acan, Iuda, Anania și Safira. Cu mult mai înainte, avem exemplul lui Lucifer, acel “luceafăr al zorilor” care, râvnind după o stare mai înaltă, a pierdut pentru totdeauna mărirea și fericirea cerului. Și, în ciuda tuturor acestor avertismente, pretutindeni domnește lăcomia.
-497-
Pretutindeni se arată urmele ei murdare. Ea aduce în familie nemulțumire și discordie; trezește în săraci invidia și ura împotriva celor bogați; duce la apăsarea istovitoare a săracilor de către bogați. Și acest rău există nu numai în lume, ci și în biserică. Cât de des se întâlnesc aici egoismul, lăcomia, părtinirea, neglijarea binefacerii și jefuirea lui Dumnezeu în zecimi și daruri! Printre membrii comunității care “stau bine și corespund în totul” se află, din nenorocire, mulți Acani. Mulți bărbați care au bunuri câștigate pe căi nedrepte, lucruri pe care Domnul le-a blestemat, vin în mod curent la biserică și se așează la masa Domnului. De dragul unui costum babilonian, mii de oameni continuă să jertfească conștiința lor curată și nădejdea cerului. Mulți își dau cinstea și calitățile lor folositoare în schimbul pungii cu arginți. Strigătul săracului în nevoie rămâne fără răspuns, lumina Evangheliei este oprită să înainteze, batjocura omului din lume este trezită prin purtări care contrazic mărturisirea creștină; și, cu toate acestea, creștinul lacom continuă să-și adune comori. “Se cade să înșele un om pe Dumnezeu?” (Maleahi 3, 8) întreabă Domnul.
Păcatul lui Acan a adus nenorocirea asupra întregii națiuni. Din pricina păcatului unui singur om, neplăcerea lui Dumnezeu va rămâne asupra comunității Sale până când abaterea va fi descoperită și îndepărtată. Influența de care are să se teamă mai mult comunitatea nu este aceea a împotrivitorilor ei fățiși, a necredincioșilor și a batjocoritorilor, ci a urmașilor nesinceri ai lui Hristos. Aceștia fac ca binecuvântarea Dumnezeului lui Israel să fie reținută și poporul Lui să slăbească.
Atunci când comunitatea se află în greutăți, când se dă pe față răceală și decădere spirituală care dau prilej vrăjmașilor lui Dumnezeu să se bucure, membrii ei, în loc să-și încrucișeze brațele pentru a se plânge de starea lor nenorocită, să cerceteze mai bine dacă nu cumva se află un Acan în tabără. Fiecare să caute cu umilință și cercetare a inimii să-și descopere păcatele ascunse care îndepărtează prezența lui Dumnezeu.
Acan și-a recunoscut vinovăția, dar când era prea târziu ca mărturisirea să-i mai fie de vreun folos. Văzuse oastea lui Israel cum se înapoiază înfrântă și descurajată de la Ai. Cu toate acestea, nu se înfățișase pentru a-și mărturisi păcatul. A văzut cum Iosua și bătrânii lui Israel se pleacă la pământ copleșiți de o durere atât de mare, că nu putea fi exprimată în cuvinte. Dacă atunci și-ar fi recunoscut păcatele, ar fi dat oarecum dovadă de o pocăință adevărată, dar a tăcut. El a auzit înștiințarea că se săvârșise un mare păcat, arătându-se hotărât caracterul acestuia. Dar buzele lui au fost pecetluite. A început apoi cercetarea. Cum mai tremura sufletul lui de groază când au fost arătate mai întâi seminția, apoi casa și pe urmă familia lui! Dar tot nu a mărturisit, până când degetul lui Dumnezeu nu a fost îndreptat către el. Atunci, când nu mai putea să-și ascundă păcatul, a descoperit adevărul. Cât de adesea se fac mărturisiri de felul acesta! Ce mare deosebire este între a recunoaște faptele după ce totul a fost dovedit și a mărturisi păcatul care este cunoscut numai de noi și de Dumnezeu! Acan nu și-ar fi recunoscut păcatul dacă nu ar fi nădăjduit că prin aceasta putea înlătura urmările nelegiuirilor sale. Dar mărturisirea lui nu a servit la altceva decât să arate că pedeapsa este îndreptățită. Nu se dădea pe față o căință adevărată, o adâncă părere de rău, o schimbare a minții și o scârbă față de păcat.
-498-
La fel, cei vinovați vor mărturisi de-abia când vor sta la judecată înaintea lui Dumnezeu, după ce fiecare caz va fi fost hotărât fie spre viață, fie spre moarte. Urmările pe care și le-a atras fiecare vor smulge de la toți cei vinovați o recunoaștere a păcatelor. Ea va fi scoasă de la fiecare suflet, de simțământul îngrozitor al vinovăției și de așteptarea înfricoșată a judecății. Dar astfel de recunoaștere nu-l poate salva pe păcătos.
Mulți, asemenea lui Acan, se simt în siguranță câtă vreme pot să-și ascundă de semeni abaterile lor și se mângâie la gândul că Dumnezeu nu o ia prea în serios cu dezvăluirea și acuzarea nelegiuirii. Mult prea târziu vor sta față în față cu păcatele lor, într-o zi când, pentru veșnicie, ele nu vor mai putea fi curățite nici cu jertfe, nici cu arderi de tot. Când se vor deschide cărțile cerului, Judecătorul nu-i va arăta omului vinovăția, ci îl va privi pătrunzător, convingător, și fiecare faptă, fiecare purtare din viață, se va împrospăta în memoria făcătorului de rele. Nu va mai fi nevoie ca vinovatul să fie căutat, ca pe timpul lui Iosua, de la seminție până la familie, ci chiar buzele lui vor mărturisi faptele rușinoase. Păcatele ținute ascunse față de oameni vor fi atunci cunoscute întregii lumi.