40 – Balaam

Patriarhi și Profeți | Capitolul 40 (bazat pe textele din Numeri 22 până la 24)

După ce s-au întors de la cucerirea Basanului, la Iordan, izraeliții au tăbărât, în vederea apropiatei cuceriri a Canaanului, de-a lungul râului, ceva mai sus de vărsarea lui în Marea Moartă, chiar în fața câmpiei Ierihonului. Se aflau acum la hotarele Moabului, iar moabiții erau cuprinși de spaimă din cauza apropierii năvălitorilor. 

Moabiții nu fuseseră supărați cu nimic de Israel, totuși ei urmăriseră cu mare îngrijorare tot ce se petrecuse în țările vecine. Amoriții, din fața cărora fuseseră nevoiți să se retragă, au fost înfrânți de evrei, iar ținutul care le fusese smuls moabiților de către amoriți se afla acum în mâinile lui Israel. Oștile Basanului cedaseră în fața puterii tainice, ascunse în stâlpul de nor, iar uriașele cetăți întărite fuseseră luate de evrei. Moabiții nu îndrăzneau să pornească la un atac împotriva lor; părea că e fără nădejde să lupte împotriva lor cu armele, când vedeau puterea supraomenească ce lupta pentru evrei. Dar ei, așa cum făcuse și faraon, s-au hotărât să ia ca ajutor puterea vrăjitoriei pentru a împiedica lucrarea lui Dumnezeu. Voiau să aducă un blestem asupra lui Israel. 

Moabiții erau strâns uniți cu madianiții atât prin legături de naționalitate, cât și de credință. Iar Balac, împăratul Moabului, a stârnit temerile poporului înrudit cu ei și a reușit să-i câștige colaborarea în planurile lui împotriva lui Israel, trimițând solia următoare: “Mulțimea aceasta are să înghită tot ce este în jurul nostru, cum paște boul verdeața de pe câmp”. Se spunea despre Balaam, un locuitor din Mesopotamia, că avea puteri supranaturale și faima sa ajunsese până în țara lui Moab. S-au hotărât deci să-l cheme în ajutor. De aceea au trimis soli pe “bătrânii lui Moab și bătrânii lui Madian”, care au plecat la el, ca să câștige de partea lor puterea lui de a ghici și de a face vrăji împotriva lui Israel. 

-439- 

Solii au plecat în grabă în lunga lor călătorie peste munți și prin pustie, către Mesopotamia, și, când l-au găsit pe Balaam, i-au transmis solia din partea împăratului lor: “Iată, un popor a ieșit din Egipt; acoperă fața pământului și s-a așezat în fața mea. Vino, te rog, să-mi blestemi pe poporul acesta, căci este mai puternic decât mine; poate că așa îl voi putea bate și-l voi izgoni din țară, căci știu că pe cine binecuvântezi tu este binecuvântat, și pe cine blestemi tu este blestemat”. 

Balaam fusese cândva un om bun și un profet al lui Dumnezeu; dar decăzuse și se lăsase pradă lăcomiei după avere; cu toate acestea, el încă mai mărturisea a fi slujitor al Celui Prea Înalt. El nu era în necunoștință de tot ce făcuse Dumnezeu pentru Israel și, când trimișii și-au făcut cunoscută solia, el știa prea bine că era de datoria lui să refuze darurile lui Balac și să le dea drumul solilor să plece. Dar el și-a îngăduit să se joace cu ispita și le-a poruncit solilor să rămână peste noapte la el, spunând că nu poate da un răspuns hotărât până nu va fi cerut sfat de la Domnul. Balaam știa că blestemul lui nu poate face nici un rău lui Israel. Dumnezeu era de partea lor și, atâta vreme cât ei Îi rămâneau credincioși, nici o putere vrăjmașă, pământească sau demonică, nu era în stare să le facă vreun rău. Dar mândria sa a fost măgulită de cuvintele solilor, când i-au spus: “Pe cine binecuvântezi este binecuvântat și pe cine blestemi este blestemat”. A fost ispitit de darurile cele scumpe și de perspectiva locurilor de frunte ce i se făgăduiau; acestea au trezit lăcomia sa. Astfel, cu lăcomie, el a primit comorile oferite și, în timp ce mărturisea o strictă ascultare de voința lui Dumnezeu, a încercat să se conformeze dorințelor lui Balac. 

În timpul nopții, îngerul lui Dumnezeu i s-a arătat lui Balaam cu solia: “Să nu te duci cu ei; și nici să nu blestemi poporul acela căci este binecuvântat.” 

Cu nemulțumire, Balaam i-a lăsat pe soli să plece dimineața; dar nu le-a destăinuit ce îi spusese Domnul. Mânios că i s-au stricat planurile în ce privește bogăția și onoarea, a strigat la ei înfuriat: “Duceți-vă înapoi în țara voastră, căci Domnul nu vrea să mă lase să merg cu voi.” 

Balaam “a iubit plata fărădelegii”. (2 Petru 2, 15.) Păcatul lăcomiei, pe care Dumnezeu îl declară a fi idolatrie, a făcut din el un om fățarnic și, prin acest unic păcat, Satana a ajuns să pună complet stăpânire pe el. Acesta a fost păcatul care a dus la ruinarea lui. 

-440- 

Ispititorul făgăduiește totdeauna câștig și onoare lumească pentru a-i face pe oameni să se abată de la slujirea lui Dumnezeu. El le spune că prea marea lor conștiinciozitate îi ține departe de bogăție. În felul acesta, mulți sunt ispitiți să se îndepărteze de calea strictei loialități. Un pas greșit face ca pasul următor să fie mai ușor, iar ei vor deveni din ce în ce mai îndrăzneți. Ei vor cuteza și vor săvârși cele mai groaznice lucruri din momentul în care s-au lăsat în stăpânirea lăcomiei și a poftei după mărire. Mulți se mângâie cu gândul că de dragul vreunui câștig lumesc se pot depărta pentru un timp de cărarea strictei credincioșii și apoi, după ce și-au împlinit dorințele, pot să-și schimbe iarăși umblarea când le place. Unii ca aceștia se prind singuri în lațurile lui Satana și rareori mai pot scăpa. 

Când trimișii i-au raportat lui Balac despre refuzul profetului de a-i însoți, nu au lăsat nici măcar să se înțeleagă că Dumnezeu îi poruncise aceasta. Presupunând că amânarea lui Balaam a fost numai pentru a obține o plată mai mare, împăratul a trimis domnitori mai numeroși și mai cu vază decât cei dintâi, cu făgăduințe de onoruri mai mari, și le-a dat deplină putere să spună că sunt gata să accepte orice ar cere Balaam. Solia stăruitoare a lui Balac către Balaam suna astfel: “Nu mai pune piedici și vino la mine; căci îți voi da multă cinste și voi face tot ce vei spune; numai vino, te rog, și blastămă poporul acesta.” 

Balaam a fost pus a doua oară la încercare. În răspunsul său la cererea trimișilor, el se făcea că manifestă o mare credincioșie și incoruptibilitate, asigurându-i că oricât de mult aur și argint i s-ar oferi, n-ar putea fi determinat să lucreze împotriva voinței lui Dumnezeu. Dar, în același timp, el dorea să facă și pe voia împăratului; și, cu toate că voia lui Dumnezeu îi era binecunoscută, i-a îndemnat pe soli să rămână acolo peste noapte, ca să-L mai întrebe o dată pe Dumnezeu, ca și când Atotputernicul ar fi om, care poate fi dus cu vorba. 

În timpul nopții, Domnul i Se arătă lui Balaam și îi spuse: “Fiindcă oamenii aceștia au venit să te cheme, scoală-te și du-te cu ei; dar să faci numai ce-ți voi spune.” În felul acesta, Domnul dorea să-i îngăduie lui Balaam să-și împlinească voia, pentru că stăruia mereu. El nu umbla după ascultarea de Dumnezeu, ci mergea pe calea aleasă de el și apoi se străduia să obțină aprobarea lui Dumnezeu. 

Sunt și astăzi mii de oameni care merg pe aceeași cale. Dacă datoria s-ar potrivi cu înclinațiile inimii lor, nu le-ar veni greu s-o recunoască. Ea le este lămurit arătată în Biblie sau le este în mod clar arătată de împrejurări și rațiune. Dar, pentru că dovezile acestea sunt potrivnice dorințelor și înclinațiilor lor, adesea, ei dau la o parte aceste dovezi și se încumetă să vină la Dumnezeu ca să afle de la El ce au de făcut. Cu o mare și aparentă conștiinciozitate ei se roagă îndelung și stăruitor, cerând lumină. Dar Dumnezeu nu Se va lăsa să fie luat în râs. Adesea, El îi lasă pe unii ca aceștia să-și urmeze propriile lor dorințe și să suporte consecințele. “Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, … atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor.” (Psalmii 81, 11-12.) Dacă cineva știe bine care-i este datoria, să nu îndrăznească să vină la Dumnezeu cu cererea de a-l scuti de împlinirea ei. Dimpotrivă, cu inima umilă și supusă să ceară putere și înțelepciune pentru a face față cerințelor ei. 

-441- 

Moabiții erau un popor idolatru și decăzut; cu toate acestea, față de lumina primită, vina lor în fața cerului nu era așa de mare ca a lui Balaam. Întrucât se dădea drept profet al lui Dumnezeu, tot ce spunea el era primit ca având autoritate divină. Prin urmare, el nu trebuia să vorbească așa cum îi venea, ci trebuia să rostească solia așa cum i-o dădea Dumnezeu. “Să faci numai ce-ți voi spune”, era porunca lui Dumnezeu. 

Balaam primise îngăduința să plece cu solii veniți de la moabiți, dacă ar fi venit din nou dimineața, să-l cheme. Dar, supărați de șovăiala lui și așteptându-se la un nou refuz, ei au pornit la drum spre casă fără să mai stea de vorbă cu el. Orice scuză pentru a se conforma cerinței lui Balac fusese acum înlăturată. Dar Balaam era hotărât să pună mâna pe plata făgăduită și, dimineața, luând dobitocul pe care obișnuia să călărească, porni la drum. Se temea ca nu cumva chiar și acum să-i fie retrasă îngăduința divină și mâna furtunos înainte, ca nu cumva, într-un fel oarecare, să-i scape răsplata mult râvnită. 

Dar “Îngerul Domnului S-a așezat în drum ca să i se împotrivească.” Animalul a văzut solul divin ce era nevăzut de ochii omului și, lăsând drumul, o luă peste câmp. Cu lovituri sălbatice, Balaam aduse din nou animalul pe drum; dar din nou, la un loc strâmt, cu pereți de stâncă, Îngerul Se arătă și, în încercarea de a se da la o parte din fața ființei amenințătoare, animalul presă de zid piciorul stăpânului său. Balaam era orb față de încercările Cerului și nu recunoștea că Dumnezeu îi închidea calea. Omul își ieși din fire și sili măgărița să meargă mai departe, bătând-o fără milă. 

-442- 

“Îngerul Domnului a trecut mai departe, și S-a așezat într-un loc unde nu era chip să te întorci nici la dreapta, nici la stânga”. Îngerul S-a arătat acolo, ca și mai înainte, într-o atitudine amenințătoare, iar bietul animal, tremurând de groază, se opri prăbușindu-se la pământ, sub călăreț. Furia lui Balaam nu mai cunoscu margini și lovi animalul cu bățul și mai crunt decât înainte. De astă dată Dumnezeu îi deschise gura și, măgărița necuvântătoare, “care a început să vorbească cu glas omenesc, a pus frâu nebuniei proorocului”. (2 Petru 2, 16.) “Ce ți-am făcut, de m-ai bătut de trei ori?” — zise ea. 

Mânios că trebuie să zăbovească din pricina aceasta pe cale, Balaam îi răspunse animalului așa cum ar fi vorbit cu o ființă înzestrată cu înțelepciune: “Pentru că ți-ai bătut joc de mine; dacă aș avea o sabie în mână, te-aș ucide pe loc.” Iată-l pe vestitul vrăjitor, plecat la drum ca să blesteme un popor întreg pentru ca să-i taie puterile, nu era în stare să ucidă măgărița pe care călărea! 

Deodată ochii lui Balaam s-au deschis și el L-a văzut pe Îngerul lui Dumnezeu stând cu sabia trasă, gata să-l ucidă. Înspăimântat, “s-a plecat și s-a aruncat cu fața la pământ.” Îngerul îi spuse: “Pentru ce ți-ai bătut de trei ori măgărița? Iată, Eu am ieșit ca să-ți stau împotrivă, căci drumul pe care mergi este un drum care duce la pierzare înaintea Mea. Măgărița M-a văzut, și s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-aș fi omorât, iar pe ea aș fi lăsat-o vie.” Balaam mai trăia numai datorită măgăriței cu care se purtase atât de sălbatic. Omul care se lăudase că este profet al lui Dumnezeu, care spunea despre sine că “are ochii deschiși” și că “vede vedenia Celui Atotputernic”, era atât de orbit de lăcomie și de patima îmbogățirii, încât nu era în stare să-L zărească pe Îngerul Domnului, care, în schimb, era văzut de animal. Mintea “lor necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia”. (2 Corinteni 4, 4.) Cât de mulți sunt cei orbiți în felul acesta! Ei aleargă pe căi oprite, călcând în picioare Legea lui Dumnezeu, și nu pot să vadă că Dumnezeu și îngerii le stau împotrivă. Ca și Balaam, ei se mânie pe aceia care vor să-i ferească de cădere. 

Balaam dovedise ce fel de duh era în el, când și-a bătut animalul. “Cel neprihănit se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă” (Proverbe 12, 10.) Puțini sunt cei ce recunosc așa cum trebuie, cât de rău este să-și bată joc de animale sau, din nepăsare, să le lase să sufere. Domnul, care l-a făcut pe om, a făcut și viețuitoarele necuvântătoare și “Se îndură de toate făpturile mâinilor Sale”. (Psalmii 145, 9.) Animalele au fost create pentru a-i sluji omului; dar el nu are dreptul de a le pricinui dureri printr-un tratament aspru sau prin poveri ce întrec puterea lor. 

-443- 

Din cauza păcatului omului, “până în ziua de astăzi toată firea suspină”. (Romani 8, 22.) Așadar nu numai omului, ci și animalelor li s-au dat suferința și moartea. De aceea se cuvine ca omul să caute a ușura, în loc de a mări, povara suferinței pe care abaterile lui o aduc asupra făpturilor lui Dumnezeu. Cine se poartă rău cu animalele pentru că le are sub puterea sa este un laș și un tiran. Înclinația de a-i face pe alții să sufere, fie oameni, fie necuvântătoare, este satanică. Mulți nu-și dau seama că sălbăticia lor va fi odată scoasă la iveală, știind că animalele lipsite de grai nu pot să o spună. Dacă însă acestor oameni li s-ar deschide ochii așa cum i-au fost deschiși lui Balaam, ar vedea cum un înger al lui Dumnezeu se află lângă ei, ca martor, pentru a mărturisi împotriva lor în curțile cerești. În cer se duce un raport și vine ziua când aceia care se poartă rău cu făpturile lui Dumnezeu vor fi judecați și condamnați. 

Când L-a văzut pe trimisul lui Dumnezeu, Balaam a strigat îngrozit: “Am păcătuit, căci nu știam că Te-ai așezat înaintea mea în drum; și acum, dacă nu găsești că e bine ce fac eu, mă voi întoarce.” Domnul l-a lăsat să-și urmeze drumul, dar l-a făcut să înțeleagă că puterea divină trebuia să controleze cuvintele lui. Dumnezeu avea să-i dovedească lui Moab că evreii se aflau sub scutul Său; și lucrul acesta l-a făcut cu foarte mare putere, arătându-le că nici chiar Balaam nu era în stare să rostească un blestem împotriva lor, fără învoire de sus. 

Regele Moabului, fiind informat de apropierea lui Balaam, i-a ieșit în întâmpinare la granița regatului, cu un mare alai, ca să-l primească. Când și-a exprimat nedumerirea în legătură cu zăbovirea lui Balaam, acesta, având în vedere răsplata bogată ce-l aștepta, a răspuns: “Iată că am venit la tine; acum îmi va fi oare îngăduit să spun ceva? Voi spune cuvintele pe care mi le va pune Dumnezeu în gură”. Balaam a regretat foarte mult această restricție; el se temea că nu va putea să-și aducă la îndeplinire planul, datorită puterii de control a lui Dumnezeu ce era asupra sa. 

Împăratul și cele mai de seamă căpetenii ale împărăției sale l-au însoțit cu mare fast pe Balaam până pe “muntele lui Baal”, de unde putea privi oștile evreilor. Priviți-l pe profet cum, stând pe înălțime, privește în jos, la poporul ales al lui Dumnezeu! Cât de puțin știu izraeliții despre ce se întâmplă în apropierea lor! Cât de puțin știu ei despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu care se revarsă asupra lor ziua și noaptea! Cât de întunecată este mintea poporului lui Dumnezeu din toate veacurile! Cât de greoi sunt ei în a pricepe marea Lui iubire și îndurare! Nu ar trebui ca inima oamenilor să se umple de recunoștință față de iubirea lui Dumnezeu și de respect, la gândul măreției și puterii Lui, văzând cum lucrează puterea Lui pentru ei? 

-444- 

Balaam cunoștea în oarecare măsură serviciul jertfelor evreilor și nădăjduia să primească binecuvântarea lui Dumnezeu și să-și ajungă scopurile sale păcătoase, dacă îi va întrece, oferind daruri mai bogate. În felul acesta, vederile păcătoase ale moabiților începeau să pună stăpânire pe sufletul lui. Înțelepciunea lui ajunsese să fie o nebunie; viziunea lui spirituală se întunecase; lăsându-se în voia puterii lui Satana, el și-a atras orbirea. La cererea lui Balaam s-au zidit șapte altare și el a adus câte o jertfă pe fiecare dintre ele. Apoi s-a dus singur pe o înălțime pentru a se întâlni cu Dumnezeu, făgăduindu-i lui Balac că-i va face cunoscut tot ce-i va descoperi Domnul. 

Împreună cu nobilii și cu prinții lui Moab, împăratul a rămas lângă jertfe, în timp ce în jurul lor se adunase mulțimea curioasă ce aștepta întoarcerea profetului. În cele din urmă el a venit și oamenii așteptau ca vorbele lui să nimicească pentru totdeauna puterea neînțeleasă care lucra pentru izraeliții pe care îi urau. Balaam spuse: 

“Balac m-a adus din Aram.Împăratul Moabului m-a chemat din munții Răsăritului, zicând:‘Vino și blestemă-mi pe Iacov!Vino și defaimă-mi pe Israel!’Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu?Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul?Îl văd din vârful stâncilor,Îl privesc de pe înălțimea dealurilor:Este un popor care locuiește deoparte,Și nu face parte dintre neamuri.Cine poate să numere pulberea lui Iacov,Și să spună numărul unui sfert din Israel?O, de aș muri de moartea celor neprihăniți,Și sfârșitul meu să fie ca al lor!” 

-447- 

Balaam recunoștea că el venise cu gândul de a-l blestema pe Israel, dar cuvintele pe care le rostea erau cu totul contrare simțămintelor inimii sale. El era constrâns să rostească binecuvântări, în timp ce sufletul lui era plin de blesteme. 

Când Balaam a privit tabăra lui Israel, a văzut cu uimire dovada prosperității lor. Ei fuseseră zugrăviți înaintea lui ca o mulțime sălbatică și dezorganizată, umplând țara ca niște cete nomade ce erau o pacoste și o groază pentru popoarele din jur. Adevărul era cu totul altul. El a văzut marea întindere și rânduiala deplină a taberei lor, în care totul dovedea ordine și disciplină temeinică. I s-a arătat mila cu care Dumnezeu lua seama la izraeliți și caracterul lor deosebit, ca popor ales. Ei nu trebuia să fie pe aceeași treaptă cu celelalte popoare, ci mai presus de toate. “Un popor care locuiește deoparte și nu face parte dintre neamuri.” La data când se rosteau aceste cuvinte, izraeliții nu aveau așezări trainice și felul lor deosebit de a fi, obiceiurile și purtarea lor nu îi erau cunoscute lui Balaam. Dar cât de surprinzător s-a împlinit această profeție în istoria de mai târziu a lui Israel! În tot timpul robiei lor, în toate veacurile de când sunt împrăștiați printre popoare, ei au rămas un popor deosebit. Așa este poporul lui Dumnezeu, adevăratul Israel, cu toate că este împrăștiat printre toate neamurile și pe pământ ei nu sunt decât peregrini, a căror cetățenie este în ceruri. 

Lui Balaam i s-a arătat nu numai istoria poporului evreu ca națiune, ci el a privit și creșterea și viețuirea adevăratului Israel al lui Dumnezeu până la sfârșitul timpului. El a văzut cum mila deosebită a Celui Prea Înalt este cu aceia care Îl iubesc și se tem de El. I-a văzut cum sunt sprijiniți de harul Său când trec prin valea umbrelor morții. El i-a văzut cum se ridică din morminte încoronați cu slavă, cinste și mărire. A văzut cum cei răscumpărați se bucură de mărirea nepieritoare a pământului nou. Privind la toate acestea el strigă: “Cine poate să numere pulberea lui Iacov și să spună numărul unui sfert din Israel?” Iar când a văzut cum strălucea pe fruntea fiecăruia coroana măririi și fiecare față era luminată de bucurie, când lăsă privirea să urmărească viața fără de sfârșit și fericirea lor fără de margini, rosti, mișcat din adâncul sufletului, dorința inimii lui: “O, de aș muri de moartea celor neprihăniți, și sfârșitul meu să fie ca al lor.” 

Dacă Balaam ar fi fost dispus să primească lumina pe care i-a dat-o Dumnezeu, ar fi început să trăiască cele spuse și s-ar fi despărțit îndată de Moab. N-ar fi dus mai departe jocul acela plin de încumetare cu harul lui Dumnezeu, ci s-ar fi întors la El fără întârziere, cu adâncă pocăință. Dar Balaam iubea plata nedreptății și era hotărât să și-o asigure. Fără îndoială, Balac se aștepta să cadă asupra lui Israel un blestem ca un foc ce arde, și când auzi cele spuse de profet, exclamă scos din fire: “Ce mi-ai făcut? Te-am luat să blestemi pe vrăjmașul meu și iată că tu-l binecuvântezi.” Balaam, care căuta ca din constrângere să facă o virtute, a declarat că a rostit cuvintele ce i-au fost dictate de puterea divină, dintr-o considerație credincioasă față de voința lui Dumnezeu. Răspunsul lui a fost: “Nu trebuie oare să spun ce-mi pune Domnul în gură?” Nici de astă dată Balac nu renunță la gândurile sale. El își zise că priveliștea măreață pe care o oferea tabăra lui Israel îl impresionase așa de mult pe Balaam, încât nu mai îndrăznise să-și folosească vrăjitoriile. Împăratul hotărî deci să-l ducă într-un loc de unde putea fi văzută numai o mică parte a oștirii. Dacă Balaam putea fi determinat să blesteme câte o frântură, întreaga tabără ar fi ajuns curând să fie dată nimicirii. S-a făcut o nouă încercare, pe vârful unei înălțimi cu numele Pisga. Din nou s-au clădit șapte altare și pe fiecare a fost adusă o jertfă, ca și prima dată. Împăratul și mai marii săi au rămas lângă jertfe, în timp ce Balaam s-a retras pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Din nou i s-a dat profetului o solie divină, pe care el nu avea putere să o schimbe sau să nu o rostească. 

-448- 

Atunci când s-a arătat mulțimii ce aștepta îngrijorată, i s-a pus întrebarea: “Ce a spus Domnul?” Răspunsul, ca mai înainte, a umplut de spaimă inima împăratului și a mai marilor săi: 

“Dumnezeu nu este un om ca să mintă, Nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare, nu va împlini? Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El a binecuvântat, și eu nu pot întoarce. El nu vede nici o fărădelege în Iacov, Nu vede nici o răutate în Israel. Domnul, Dumnezeul lui, este cu el. El este Împăratul lui, veselia lui.” 

-449- 

Uimit de aceste descoperiri, Balaam exclamă: “Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, nici vrăjitoria împotriva lui Israel”. Marele vrăjitor și-a încercat puterea sa vrăjitorească, după dorința moabiților; dar chiar cu acest prilej trebuia să spună despre Israel: “Ce minune a făcut Dumnezeu!” Câtă vreme se aflau sub scutul lui Dumnezeu, nici un neam și nici o națiune nu putea să-i biruiască, chiar dacă ar fi fost sprijiniți de toată puterea lui Satana. Întreaga lume avea să fie uimită de lucrarea minunată săvârșită de Dumnezeu în favoarea poporului Său — că un om care era hotărât să umble pe calea lui păcătoasă a fost stăpânit așa de tare de puterea divină, încât, în loc să blesteme, a rostit, în cuvinte alese și cu cele mai frumoase exprimări de sentimente poetice, cele mai bogate și mai scumpe făgăduințe. Iar mila dovedită de Dumnezeu în vremea aceea față de Israel trebuia să fie o asigurare a grijii Sale ocrotitoare pentru copiii Săi ascultători și credincioși, din toate veacurile. Când Satana îi va îndemna pe oamenii răi să bârfească, să chinuiască și să-L nimicească pe poporul lui Dumnezeu, atunci copiii Săi își vor aminti întâmplarea aceasta, pentru ca astfel să li se întărească curajul și credința în El. 

Deznădăjduit și înfrânt, împăratul Moabului strigă: “Nu-l blestema, dar măcar nu-l binecuvânta!” În inima lui, încă mai nutrea o slabă nădejde și s-a hotărât să mai facă o încercare. El l-a dus pe Balaam pe muntele Por, unde se afla un templu închinat desfrânatelor slujbe ale lui Baal — zeul lor. Aici s-a ridicat același număr de altare ca și mai înainte și s-a adus același număr de jertfe; dar, de această dată, Balaam nu s-a mai dus singur la o parte ca să afle voia lui Dumnezeu, ca altă dată. N-a mai alergat la descântece, ci, stând lângă altare, a privit corturile lui Israel. Duhul lui Dumnezeu a venit din nou asupra lui și de pe buzele sale a pornit solia divină: 

“Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove!Locuințele tale, Israele!Ele se întind ca niște văi,Ca niște grădini lângă un râu,Ca niște copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul,Ca niște cedri pe lângă ape.Apa curge din gălețile lui, 

Și sămânța lui este udată de ape mari;Împăratul lui se înalță mai presus de Agag,Și împărăția lui ajunge puternică….Îndoaie genunchii, se culcă întocmai ca un leu,Ca o leoaică: Cine-l va scula?Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta,Și blestemat să fie oricine te va blestema!” 

-450- 

Aici este descrisă propășirea copiilor lui Dumnezeu prin cele mai frumoase tablouri ce se pot afla în natură. Profetul îl aseamănă pe Israel cu văile mănoase, acoperite de recolte bogate, cu grădinile înfloritoare udate de izvoare ce nu seacă niciodată, cu pomul de aloe frumos mirositor și cu cedrul măreț. Ultimul tablou menționat este unul dintre cele mai frumoase și mai potrivite ce se găsesc în Sfânta Scriptură. Cedrul Libanului era onorat de toate popoarele din răsărit. Familia de copaci din care face parte cedrul se află răspândită pe întreaga față a pământului pe unde a putut pătrunde omul. Îi merge bine din regiunea polară și până în zona tropicală; se bucură de arșița soarelui și nu se înspăimântă de geruri; crește puternic de-a lungul apelor, dar se înalță maiestuos și în pustietățile arse de soare. El își înfige rădăcina adânc în stânca munților și dă piept vitejește cu furtuna. Frunzele lui sunt proaspete și verzi chiar și atunci când toate celelalte au murit de suflul iernii. Mai presus de toți ceilalți copaci, cedrul de Liban se deosebește prin tăria, trăinicia și puterea lui nepieritoare. Toate acestea sunt folosite pentru a-i preînchipui pe aceia a căror “viață este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. (Coloseni 3, 3.) Sfânta Scriptură spune: “Cel drept va înflori ca finicul și va crește ca cedrul din Liban”. (Psalmii 92, 12.) Mâna divină a înălțat cedrul ca împărat peste pădure. “Chiparoșii nu erau de asemuit cu crengile lui, și platanii nu erau ca ramurile lui; nici un copac din grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumusețe”. (Ezechiel 31,8.) Cedrul era folosit deseori ca o emblemă a regalității, iar felul în care Scriptura îl folosește, ca să-i reprezinte pe cei drepți, arată cum consideră cerul pe aceia care fac voia lui Dumnezeu. 

Balaam a proorocit că Împăratul lui Israel va ajunge mai puternic decât împăratul Agag. Acesta era numele dat regilor amaleciților, care în acea vreme erau o națiune foarte puternică; dar dacă rămânea credincios lui Dumnezeu, Israel urma să își biruiască vrăjmașii. Fiul lui Dumnezeu era Împăratul lui Israel și tronul Lui urma să fie așezat odată pe pământ, iar puterea Lui să se înalțe peste toate împărățiile pământului. 

În timp ce asculta cuvintele profetului, Balac a fost copleșit de deznădejde, spaimă și mânie. El a fost indignat de faptul că Balaam nu a putut să-i dea nici cea mai mică încurajare în legătură cu un răspuns favorabil, când totul era categoric numai împotriva lui. El a privit cu dispreț purtarea fățarnică și înșelătoare a profetului. Nemaiputând să se stăpânească, împăratul strigă: “Fugi acum și du-te acasă. Spusesem că-ți voi da cinste, dar Domnul te-a împiedicat să o primești.” La aceasta i s-a răspuns că împăratul fusese avertizat de la început că Balaam putea să rostească numai solia dată lui de Dumnezeu. 

-451- 

Înainte de a se întoarce la poporul său, Balaam a rostit o profeție foarte frumoasă și foarte aleasă cu privire la Răscumpărătorul lumii și la nimicirea finală a vrăjmașilor lui Dumnezeu: 

“Îl văd, dar nu acum,Îl privesc, dar nu de aproape.O stea răsare din Iacov,Un toiag de cârmuire se ridică din Israel.El străpunge laturile Moabului,Și prăpădește pe toți copiii lui Set.” 

Și sfârși prin aceea că prezise nimicirea desăvârșită a lui Moab și Edom, a lui Amalec și a cheniților, așa că împăratului moabiților nu i-a rămas nici o rază de speranță. 

Dezamăgit în așteptările lui de a obține onoare și avere, certat cu împăratul Moabului și știind că-și atrăsese neplăcerea lui Dumnezeu, Balaam se întoarse din călătoria la care pornise după găsirea sa cu cale. Când ajunse în țara lui, puterea stăpânitoare a Duhului lui Dumnezeu îl părăsi și lăcomia care fusese înăbușită până aici a ajuns din nou stăpână pe el. Era gata să se folosească de orice mijloc, pentru ca să apuce plata făgăduită de Balac. Balaam știa că fericirea israeliților depindea de ascultarea lor de Dumnezeu și că nu era altă cale pe care să fie atrasă nimicirea lor, decât de a-i ispiti la păcat. Se hotărî deci să câștige bunăvoința lui Balac, învățându-i pe moabiți ce să facă pentru ca să atragă blestemul asupra lui Israel. 

S-a întors îndată în țara Moabului și i-a înfățișat împăratului planurile sale. Chiar și moabiții erau convinși că, atâta vreme cât Israel Îi rămânea credincios lui Dumnezeu, El era scutul lor. Planul lui Balaam era deci să-i facă să se despartă de Dumnezeu, fiind atrași la idolatrie. Dacă puteau fi făcuți să ia parte la desfrânatele slujbe în cinstea lui Baal și a Astarteii, atotputernicul lor Apărător avea să le devină vrăjmaș și ei să ajungă în curând prada popoarelor furioase și războinice din jur. Planul acesta a fost acceptat imediat de împărat, iar Balaam a rămas și el acolo pentru ca să ajute la punerea lui în aplicare. 

Balaam a văzut izbânda planului lui diavolesc. El a văzut cum a venit blestemul lui Dumnezeu asupra poporului Său și cum mii dintre ei au fost loviți de judecățile Lui; dar dreptatea divină, care a pedepsit păcatul israeliților, nu l-a lăsat nici pe amăgitor să scape. În războiul pe care izraeliții l-au dus împotriva madianiților, a fost ucis și Balaam. El avusese o presimțire că sfârșitul lui este aproape, atunci când a strigat: “O, de aș muri de moartea celor neprihăniți și sfârșitul meu să fie ca al lor”. Dar nu a ales să trăiască viața celor neprihăniți și a avut parte de soarta vrăjmașilor lui Dumnezeu. 

-452- 

Soarta lui Balaam a fost la fel ca cea a lui Iuda, iar caracterele lor se aseamănă în chip izbitor. Amândoi au încercat să unească slujirea lui Dumnezeu cu slujirea lui Mamona și amândoi au dat greș. Balaam L-a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu și a pretins că-I slujește; Iuda credea în Isus ca Mesia și s-a unit cu urmașii Lui. Dar Balaam a căutat să folosească slujirea lui Dumnezeu ca pe un mijloc de a câștiga avere și onoare lumească și, pentru că nu a putut pune mâna pe ele, s-a poticnit, a căzut și a fost nimicit. Iuda aștepta ca prin legătura cu Hristos să-și asigure bogăție și onoare în împărăția pământească pe care, după cum credea el, Mesia urma s-o întemeieze. Nimicirea nădejdilor sale l-a dus la cădere și la pieire. Atât Balaam, cât și Iuda primiseră mare lumină și se bucuraseră de privilegii deosebite; dar un singur păcat nutrit în inimă a otrăvit întreaga ființă și le-a adus nimicirea. 

E primejdios să lăsăm o pornire rea să se cuibărească în inima noastră. Un singur păcat pe care-l nutrim, încetul cu încetul va înjosi caracterul, aducând cele mai nobile puteri ale lui în supunere față de dorința cea rea. Cel care îndepărtează din conștiința sa chiar numai o singură strajă, care îngăduie o singură deprindere păcătoasă și o singură abatere de la înaltele cerințe ale datoriei, dărâmă zidurile de apărare ale sufletului și deschide o cale pentru ca Satana să intre și să îl ducă în rătăcire. Singura cale sigură este aceea ca împreună cu David să înălțăm zilnic rugăciunea aceasta, dintr-o inimă sinceră: “Pașii mei stau neclintiți pe cărările Tale, și nu mi se clatină picioarele.” (Psalmii 17,5.)