Patriarhi și Profeți | Capitolul 39 (bazat pe textele din Deuteronom 2; 3, 1-11)
După trecerea spre miazăzi de Edom, izraeliții au mers spre miazănoapte și din nou și-au îndreptat fețele spre pământul făgăduit. Drumul lor ducea acum peste un podiș mare, înalt, peste care bătea un vânt răcoritor și înviorător dinspre înălțimi. Era o schimbare binevenită după valea arsă de soare prin care trecuseră și ei înaintau voioși și plini de nădejde. După ce au trecut pârâul Zered, au mers spre răsărit de ținutul Moab deoarece li se dăduse porunca: “Nu face război cu Moab și nu te apuca la luptă cu el; căci nu-ți voi da nimic să stăpânești în țara lui: ‘Arul l-am dat în stăpânire copiilor lui Lot’”. (Deuteronom 2, 9.) Aceeași poruncă li se dăduse cu privire la amoniți, care erau și ei urmași ai lui Lot.
Tot urcând spre miazănoapte, oștile lui Israel au ajuns curând în țara amoriților. Poporul acesta puternic și războinic pusese mâna mai întâi pe partea de miazăzi a Canaanului; dar cum numărul lor crescuse, au trecut peste Iordan și au făcut război cu moabiții și au ajuns stăpâni pe o parte din pământul lor. Aici s-au colonizat și și-au exercitat nestingheriți domnia pe tot ținutul, de la Arnon până la Iaboc. Drumul către Iordan, pe care doreau izraeliții să meargă, ducea de-a dreptul prin ținutul acesta și Moise îi trimise o solie prietenoasă lui Sihon — împăratul amoriților — în capitală: “Lasă-mă să trec prin țara ta; voi ținea drumul mare, fără să mă abat nici la dreapta, nici la stânga. Să-mi vinzi pe preț de argint hrana pe care o voi mânca, și să-mi dai cu preț de argint apa pe care o voi bea; nu voi face altceva decât să trec cu piciorul”. (Deuteronom 2, 27.28.) Li s-a răspuns printr-un refuz hotărât; și întreaga oștire a amoriților a fost chemată să se împotrivească trecerii noilor veniți. Această oștire grozavă i-a umplut de spaimă pe izraeliți, care erau slab înarmați ca să dea piept cu o oaste bine înarmată și bine disciplinată. În ce privește iscusința în cele ale războiului, vrăjmașii lor erau în avantaj. Omenește vorbind, izraeliților avea să li se pregătească un sfârșit grabnic.
-434-
Dar Moise își ținea privirea îndreptată către stâlpul de nor și îi încuraja pe oameni cu realitatea faptului că semnul prezenței lui Dumnezeu încă era cu ei. În același timp, le-a dat ordin să facă tot ce stătea în puterea omului să facă, pentru a se pregăti de război. Vrăjmașii lor erau nerăbdători să înceapă bătălia și așteptau plini de încredere să-i șteargă de pe fața pământului pe izraeliții nepregătiți. Dar, din partea Stăpânului a tot pământul, Moise a primit următoarea poruncă: “Sculați-vă, plecați și treceți pârâul Arnon. Iată îți dau în mâini pe Sihon, împăratul Hesbonului, amoritul, și țara lui. Începe cucerirea, fă război cu el! De azi încolo voi băga groaza și frica de tine în toate popoarele de sub cer și la auzul faimei tale vor tremura și se vor îngrozi de tine.” (Deuteronom 2, 24.25.)
Neamurile acestea de la marginea Canaanului ar fi fost cruțate dacă în vrăjmășia lor față de cuvântul Domnului nu s-ar fi împotrivit înaintării lui Israel. Domnul Se dovedise a fi îndelung răbdător și plin de milă și de iubire față de aceste neamuri păgâne. Atunci când i-a arătat lui Avraam într-o viziune că urmașii lui vor fi patru sute de ani într-o țară străină, Domnul i-a dat făgăduința: “În al patrulea neam ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriților nu și-a ajuns încă vârful”. (Geneza 15, 16.) Cu toate că amoriții erau niște idolatri a căror viață pe drept era pierdută, datorită marii lor nelegiuiri, Dumnezeu i-a cruțat timp de patru sute de ani pentru a le oferi dovezi ce nu pot fi tăgăduite, despre faptul că El este adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Le erau cunoscute toate minunile pe care El le făcuse de la ieșirea izraeliților din Egipt. Dovezi aveau destule; ar fi putut cunoaște adevărul dacă ar fi fost gata să se lase de idolatria și nelegiuirile lor. Dar ei au lepădat lumina și s-au lipit tare de idolii lor.
Când Domnul și-a adus poporul pentru a doua oară la hotarele Canaanului, li s-au dat acestor păgâni dovezi noi despre puterea Sa. În biruința pe care a repurtat-o Israel asupra Aradului și asupra canaaniților de acolo, precum și în minunea ce s-a săvârșit pentru a-i scăpa pe cei ce mureau de mușcătura șarpelui, aceștia au văzut că Dumnezeu era cu poporul Său. Cu toate că izraeliților le-a fost respinsă trecerea prin țara lui Edom și în felul acesta au fost nevoiți să ia drumul cel lung și greu către Marea Roșie, totuși, în pribegia lor pe marginile ținuturilor lui Edom, Moab și Amon, n-au dat pe față vrăjmășie și n-au făcut nici un rău nici oamenilor, nici bunurilor lor. Când au ajuns la hotarele amoriților, izraeliții i-au rugat să le îngăduie să treacă prin țara lor, făgăduind că vor respecta aceleași rânduieli pe care le păziseră în relațiile cu alte popoare. Dar când regele amoriților a respins această cerere prietenoasă și plin de semeție și-a adunat oastea pentru luptă, măsura fărădelegii lor s-a umplut și Domnul și-a manifestat puterea în înfrângerea lor.
-435-
Izraeliții au trecut pârâul Arnon și au înaintat împotriva vrăjmașilor lor. A avut loc o ciocnire din care oștile lui Israel au ieșit biruitoare și, folosind câștigul de la început, au ajuns curând stăpâne pe ținutul amoriților. Căpetenia oștirii Domnului era Cel care i-a înfrânt pe vrăjmașii poporului Său și ar fi făcut lucrul acesta cu treizeci și opt de ani mai înainte, dacă Israel ar fi avut încredere în El.
Plină de nădejde și curaj, oastea lui Israel înaintă voioasă tot mai departe și, mergând spre miazănoapte, a ajuns curând la un ținut care avea să-i pună la încercare credința și încrederea în Dumnezeu. În față se afla împărăția puternică și cu populație numeroasă a Basanului, plină de cetăți mari de piatră care și astăzi trezesc uimirea lumii: “șaizeci de cetăți…. Toate cetățile acestea erau întărite cu ziduri înalte, porți de fier și cu zăvoare, afară de cetățile fără ziduri care erau foarte multe la număr”. (Deuteronom 3, 1-11.) Casele erau făcute din pietre negre, rezistente și de o mărime extraordinară, așa încât părea că nici o putere de pe vremea aceea nu ar fi fost în stare să pună mâna pe ele. Era un ținut plin de peșteri sălbatice, coaste abrupte de munte, prăpăstii adânci și întărituri stâncoase. Locuitorii acestei țări erau de o mărime și o putere uimitoare, urmași ai unui neam de uriași, deosebindu-se prin silniciile și sălbăticia lor, așa că erau spaima popoarelor din jurul lor, iar Og, împăratul țării, era el însuși, în mijlocul unui neam de uriași, un om de o statură și o vitejie deosebite.
Dar stâlpul de nor a pornit înainte și, urmând îndrumarea dată de el, cetele lui Israel înaintară până la Edrei, unde împăratul uriașilor aștepta sosirea lor. Og a ales cu multă îndemânare locul bătăliei. Cetatea Edrei se afla la marginea unui podiș întins care se ridica pieptiș din câmpie și era semănat cu stânci vulcanice colțuroase. Se putea ajunge acolo numai pe poteci înguste și greu accesibile. În caz de înfrângere, forțele lui puteau să afle ușor adăpost în pustiul stâncos, unde străinilor le-ar fi fost foarte greu să-i urmărească.
-436-
Sigur de biruință, împăratul s-a arătat pe câmpia deschisă însoțit de o oaste grozavă, în timp ce de pe podișul de mai sus, unde se vedeau sulițele miilor de oameni gata de luptă, se auzeau strigăte de provocare. Când au văzut evreii făptura măreață a uriașului uriașilor, care se înălța deasupra luptătorilor din oastea lui, când au văzut mulțimea de oameni care îl însoțeau și au privit cetatea ce părea de necucerit, în spatele căreia erau ascunse alte mii de oameni ce nu se vedeau, inima multora din Israel a tremurat de frică. Dar Moise era liniștit și hotărât; în privința împăratului Basanului, Domnul îi spusese: “Nu te teme de el; căci îl dau în mâinile tale, pe el și tot poporul lui; să te porți cu el cum te-ai purtat cu Sihon, împăratul Amoriților, care locuia la Hesbon”. (Deuteronom 3, 2.) Credința liniștită a conducătorului a însuflețit poporul, dându-i încredere în Dumnezeu. și-au pus încrederea în brațul Lui atotputernic și El nu i-a părăsit. În fața Prințului oștirii Domnului nu puteau sta nici uriașii cei tari, nici cetățile întărite cu ziduri, nici cetele înarmate, nici întăriturile munților. Domnul conducea oștirea; Domnul l-a lovit pe vrăjmaș; Domnul a biruit pentru Israel. Împăratul uriaș și oștirea lui au fost nimiciți, și izraeliții au pus stăpânire curând pe toată țara. În felul acesta, Domnul a șters de pe suprafața pământului poporul acesta ciudat care se dăduse cu totul nelegiuirii și urâciunilor idolatriei.
Cu prilejul cuceririi Galaadului și Basanului, mulți și-au reamintit evenimentele petrecute cu patruzeci de ani mai înainte, în Cades, și care au făcut ca Israel să fie osândit, să rătăcească atâta vreme prin pustiu. Ei au văzut că raportul dat de iscoade cu privire la pământul făgăduit era adevărat în multe privințe. Cetățile erau împrejmuite cu ziduri foarte mari, erau locuite de uriași în fața cărora evreii erau doar niște pitici. Dar acum își dădeau seama că greșeala fatală a părinților lor era aceea că nu se încrezuseră în puterea lui Dumnezeu. Numai din pricina aceasta nu putuseră să intre de îndată în țara binecuvântată.
Atunci când fuseseră pregătiți să intre de prima dată în Canaan, ar fi fost cu mult mai ușor decât acum. Dumnezeu le făgăduise că, dacă ar fi ascultat de glasul Lui, El ar fi mers în fruntea lor și ar fi luptat pentru ei; și ar fi trimis și viespi bondărești ca să-i alunge pe locuitorii țării. Îngrijorarea nu pătrunsese deplin în mijlocul popoarelor care ar fi făcut prea puțin pentru ca să se împotrivească năvălirii lor. Dar acum, când Domnul le-a poruncit izraeliților să înainteze, ei a trebuit să dea piept cu vrăjmași ageri și puternici și să lupte cu oștiri numeroase și bine pregătite, care se înarmaseră pentru a se împotrivi înaintării lor.
-437-
În luptele ce le-au avut de dus cu Og și cu Sihon, poporul a fost supus acelorași încercări la care au fost supuși atât de vădit și părinții lor. Încercarea era cu mult mai severă acum decât atunci când Dumnezeu îi poruncise lui Israel să meargă înainte. Greutățile s-au înmulțit foarte mult în calea lor deoarece refuzaseră să înainteze atunci când li se poruncise să facă aceasta în Numele Domnului. Așa îl încearcă totdeauna Dumnezeu pe poporul Său. Dacă nu este gata să facă față unei încercări, El îl aduce din nou în același loc și a doua oară încercarea va fi și mai simțită, și mai severă decât precedenta. Aceasta continuă până când va face față încercării sau, dacă este încă răzvrătit, Dumnezeu Își retrage lumina de la el și-l lasă în întuneric.
Evreii și-au adus acum aminte cum, altădată, când oastea lor ieșise la luptă, au fost bătuți și mii de oameni au murit. Atunci însă au plecat împotriva poruncii lui Dumnezeu. Au plecat fără Moise, conducătorul rânduit de Dumnezeu, fără stâlpul de nor, preînchipuitor al faptului că Dumnezeu era cu ei, și fără chivotul legământului. Dar acum Moise era cu ei și-i întărea prin cuvinte de credință și nădejde. Fiul lui Dumnezeu, învăluit în stâlpul de nor, mergea în fruntea lor; iar sfântul chivot al Legii îi însoțea. Experiența aceasta este o învățătură pentru noi. Dumnezeul cel puternic al lui Israel este și Dumnezeul nostru. În El trebuie să ne punem încrederea și, dacă împlinim poruncile Sale, El va lucra pentru noi tot atât de vădit, cum a lucrat atunci pentru poporul Său din vechime. Toți aceia care caută să umble pe calea datoriei vor fi asaltați de îndoieli și necredință. Calea va fi uneori atât de mult blocată datorită piedicilor în aparență de netrecut, încât să-i descurajeze pe aceia care se lasă pradă descurajării; însă unora ca aceștia Dumnezeu le spune: “Mergi înainte. Fă-ți datoria cu orice preț. Greutățile care par atât de înspăimântătoare, care îți umplu sufletul de groază, vor pieri, dacă tu vei înainta pe calea ascultării, încrezându-te cu umilință în Dumnezeu”.