Patriarhi și Profeți | Capitolul 34 (bazat pe textele din Numeri 13 și 14)
La unsprezece zile după ce a plecat de la Horeb, oastea evreilor a tăbărât la Cadeș, în pustia Paran, care nu era prea departe de hotarele țării făgăduite. În locul acesta, poporul a propus să se trimită iscoade care să cerceteze țara. Lucrul acesta a fost adus de Moise înaintea Domnului și s-a dat îngăduința, cu sfatul să fie ales, pentru scopul acesta, câte unul dintre fruntașii fiecărei seminții. Oamenii au fost aleși după instrucțiunile date și Moise le-a spus să meargă și să vadă cum era țara, așezarea și avantajele ei naturale, oamenii care locuiau acolo — dacă erau puternici sau slabi, puțini sau mulți; să ia de asemenea seama la natura pământului și la productivitatea lui și să aducă din roadele țării.
Ei s-au dus, au cercetat toată țara, intrând pe la hotarul de miazăzi și mergând până la capătul de miazănoapte. După o absență de patruzeci de zile, s-au întors. Poporul Israel nutrea mari speranțe și aștepta cu mare nerăbdare. Vestea întoarcerii iscoadelor a trecut de la seminție la seminție și a fost salutată cu bucurie. Poporul s-a grăbit să-i întâmpine pe solii care scăpaseră cu bine din primejdiile periculoasei lor acțiuni. Iscoadele au adus din roadele de acolo, ca dovadă a fertilității pământului. Era în timpul când se coceau strugurii și au adus un ciorchine de strugure atât de mare, încât trebuia să fie purtat de doi oameni. Au mai adus smochine și rodii, care creșteau acolo din belșug.
Poporul se bucura că avea să intre în stăpânirea unei țări atât de bune și a ascultat cu multă luare aminte raportul ce i se aducea lui Moise, ca să nu scape nici un cuvânt. “Ne-am dus în țara în care ne-ai trimis”, au început iscoadele; “cu adevărat, este o țară unde curge lapte și miere, și iată-i roadele”. Poporul era plin de înflăcărare; ar fi fost gata să asculte de glasul Domnului și să pornească imediat să ia țara în stăpânire. Dar, după ce au descris frumusețea și rodnicia țării, toate iscoadele, în afară de două, au început să povestească pe larg greutățile și primejdiile ce se aflau înaintea izraeliților dacă ar fi pornit la cucerirea Canaanului. Au început să enumere națiunile puternice așezate în diferite părți ale țării; au spus că cetățile aveau ziduri foarte mari, că poporul care locuia în ele era foarte puternic și că va fi imposibil să cucerească țara. Au mai spus, de asemenea, că au văzut acolo uriași, fii ai lui Anac, și că era zadarnic să te gândești că țara va putea fi cucerită.
-388-
Tabloul s-a schimbat acum. Nădejdea și curajul au făcut loc unei deznădejdi lașe, în timp ce iscoadele dădeau pe față simțămintele inimilor lor necredincioase, care erau pline de descurajarea insuflată de Satana. Necredința lor a aruncat o umbră tristă asupra adunării și puterea cea mare a lui Dumnezeu, manifestată de atâtea ori în sprijinul națiunii alese, a fost uitată. Copiii lui Israel n-au mai stat să cugete; nu s-au gândit la faptul că Acela care-i adusese până aici le va da în mod sigur țara. Ei nu și-au mai amintit cât de minunat îi eliberase Dumnezeu de asupritorii lor, croindu-le un drum prin mare și nimicind oștile lui faraon care îi urmăreau. Ei L-au lăsat pe Dumnezeu în afara preocupărilor lor și s-au purtat ca și când ar fi trebuit să depindă numai de puterea brațelor lor.
În necredința lor, au limitat puterea lui Dumnezeu și au dovedit neîncredere în brațul care i-a călăuzit în siguranță până aici. Ei au repetat vechea lor greșeală, de a cârti împotriva lui Moise și a lui Aaron. “Prin urmare, acesta este sfârșitul marilor noastre speranțe”, au spus ei. “Aceasta este țara pentru stăpânirea căreia am făcut tot drumul din Egipt până aici, ca s-o luăm în stăpânire”. Ei i-au învinuit pe conducătorii lor că înșeală poporul și vor să aducă nenorociri asupra lui Israel.
Poporul era disperat în dezamăgirea și deznădejdea lui. S-a auzit un vaiet ca de moarte, ce se amesteca cu murmurele neînțelese ale vocilor. Înțelegând situația, plin de curaj în a lua apărarea cuvântului lui Dumnezeu, Caleb a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a înfrânge influența rea a tovarășilor săi necredincioși. O clipă, poporul a tăcut ca să asculte cuvintele sale pline de nădejde și curaj cu privire la țara cea bună. El n-a tăgăduit ce se spusese până atunci — zidurile erau înalte și canaaniții erau puternici. Dar Dumnezeu îi făgăduise poporului Israel această țară. “Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară”, spuse Caleb în mod stăruitor, “căci vom fi biruitori”.
Dar ceilalți zece, întrerupându-l, au zugrăvit piedicile în culori și mai negre decât la început. “Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai mare decât noi”, au spus ei…. “Toți aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am văzut în ea uriași, pe fiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste”.
-389-
Oamenii aceștia, după ce au pornit pe o cale rea, s-au ridicat cu încăpățânare împotriva lui Iosua și Caleb, împotriva lui Moise și împotriva lui Dumnezeu. Fiecare pas înainte îi făcea și mai hotărâți. Erau porniți să descurajeze orice efort de a lua în stăpânire Canaanul. Ei au sucit adevărul pentru a sprijini influența lor dăunătoare. “Este o țară care mănâncă pe locuitorii ei”, au zis ei. Acest raport nu era numai rău, ci și mincinos. Nu se potrivea cu restul raportului. Iscoadele declaraseră că țara era roditoare și prosperă și poporul de statură uriașă, lucruri ce ar fi fost cu neputință, dacă climatul ar fi fost așa de nesănătos, încât să se poată spune despre țară că “mănâncă pe locuitorii ei”. Dar atunci când își lasă inima în voia necredinței, oamenii se așează sub controlul lui Satana și nimeni nu poate spune până unde îi poate duce el.
“Toată adunarea a ridicat glasul și a început să țipe; și poporul a plâns în noaptea aceea”. Curând a urmat revoltă și nesupunere fățișă; deoarece Satana ajunsese să aibă deplina stăpânire, iar poporul se părea că-și pierduse rațiunea. Îi blestemau pe Moise și Aaron, uitând că Dumnezeu auzea vorbirea lor rea și că, învăluit în stâlpul de nor, Îngerul prezenței Sale era martor al revărsării teribile a mâniei lor. În amărăciunea lor, au strigat: “De ce n-a lăsat Domnul să fi murit noi în țara Egiptului, sau de ce n-a lăsat Domnul să fi murit noi în pustia aceasta?” Atunci simțămintele inimii lor s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu: “Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta, în care vom cădea uciși de sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?” Și și-au zis unii altora: “Să ne alegem o căpetenie și să ne întoarcem în Egipt”. În felul acesta, îl acuzau nu numai pe Moise, ci și pe Dumnezeu Însuși de înșelăciune, că le-ar fi făgăduit o țară pe care nu erau în stare s-o ia în stăpânire. Ei au mers până acolo, încât să numească un conducător care să-i ducă înapoi în țara suferințelor și robiei de care fuseseră scăpați prin brațul tare al Celui atotputernic.
În umilință și amărăciune, Moise și Aaron au căzut cu fața la pământ înaintea întregii adunări a copiilor lui Israel, neștiind ce să facă să-i întoarcă de la planul lor pripit și necugetat. Caleb și Iosua au încercat să liniștească tulburarea. Cu hainele sfâșiate în semn de durere și indignare, ei s-au aruncat în mijlocul poporului și glasurile lor răsunătoare se auzeau pe deasupra furtunii vaietelor și durerii lor răzvrătite. “Țara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va aduce în țara aceasta și ne-o va da; este o țară în care curge lapte și miere. Numai nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu vă temeți de oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin; Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei”.
-390-
Canaaniții umpluseră măsura nelegiuirii și Domnul nu voia să-i mai rabde. Protecția Lui fiind retrasă, ei urmau să fie o pradă ușoară. Prin legământul lui Dumnezeu, țara îi fusese dată lui Israel. Dar s-a primit raportul fals al iscoadelor necredincioase și prin aceasta întreaga adunare a fost dusă în rătăcire. Trădătorii și-au făcut lucrarea. Dacă numai doi oameni ar fi adus raportul cel rău, iar ceilalți zece i-ar fi încurajat să ia țara în stăpânire în Numele Domnului, și atunci ei ar fi primit sfatul celor doi, neluându-i în seamă pe cei zece, din cauza necredinței lor păcătoase. Dar nu erau decât doi care susțineau ce era drept, în timp ce toți cei zece erau de partea răzvrătirii.
Iscoadele necredincioase îi învinuiau în gura mare pe Caleb și Iosua și cineva a strigat că trebuie să fie omorâți cu pietre. Gloata nebună a pus mâna pe pietre cu care să-i omoare pe bărbații aceștia credincioși. S-au aruncat asupra lor cu țipete de nebunie, când deodată pietrele le-au căzut din mâini. Au amuțit și au început să tremure de spaimă. Dumnezeu intervenise pentru a opri planurile lor ucigașe. Slava prezenței Sale, asemenea unei flăcări arzătoare, lumină cortul întâlnirii. Tot poporul a văzut semnul acesta de la Domnul. Cineva mai puternic decât ei Se descoperea și nimeni n-a îndrăznit să se mai împotrivească. Iscoadele care aduseseră raportul rău se încovoiară lovite de groază și, abia suflând, își căutară drumul spre corturile lor.
Moise s-a sculat și a intrat în sfântul locaș. Domnul i-a spus: “Îi voi lovi cu ciumă și-i voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mare”. Dar Moise se rugă din nou pentru poporul său. Nu se putea învoi ca ei să fie nimiciți, iar el să ajungă un neam mare. Apelând la mila lui Dumnezeu, el zise: “Să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: ‘Domnul este încet la mânie și bogat în bunătate….’ Iartă deci fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici”.
-391-
Domnul a făgăduit să-l cruțe pe Israel de o nimicire imediată, dar din cauza necredinței și lașității lor, El nu putea să-și manifeste puterea de a-i supune pe vrăjmașii lor. De aceea, în îndurarea Lui, le-a poruncit să se înapoieze către Marea Roșie, ca fiind singura cale sigură.
În răzvrătirea lui, poporul a strigat: “Dacă ar fi voit Domnul să fi murit în pustia aceasta”. Acum, această rugăciune avea să fie împlinită. Domnul declară: “Voi face întocmai cum ați vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toți, a căror numărătoare s-a făcut de la vârsta de douăzeci de ani în sus … nu veți intra în țara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiți…. Pe copilașii voștri, însă, despre care ați zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască țara pe care ați nesocotit-o voi”. Despre Caleb, El a zis: “Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însuflețit de un alt duh și a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în țara în care s-a dus, și urmașii lui o vor stăpâni”. După cum iscoadele au petrecut patruzeci de zile în călătoria lor, tot astfel oștile lui Israel aveau să pribegească patruzeci de ani în pustie.
Când Moise i-a făcut cunoscută poporului hotărârea dumnezeiască, furia s-a schimbat în jale. Oamenii erau conștienți de faptul că pedeapsa era dreaptă. Cele zece iscoade necredincioase, lovite de urgia lui Dumnezeu, au pierit acolo, înaintea ochilor întregului Israel; și, în soarta lor, poporul citi propriul lui destin.
Părea acum că se pocăiesc în mod sincer de purtarea lor păcătoasă; dar lor le părea mai degrabă rău de urmările umblării lor rele decât de faptul că-și dădeau seama că fuseseră nerecunoscători și neascultători. Când au înțeles că Domnul nu-și schimbă hotărârea, din nou li s-a trezit încăpățânarea lor și au spus că nu vor să se întoarcă în pustie. Poruncindu-le să se retragă din țara vrăjmașilor lor, Dumnezeu a pus la probă aparenta lor supunere și s-a dovedit că nu era reală. Erau conștienți că au păcătuit mult prin faptul că îngăduiseră furiei să-i stăpânească și că încercaseră să ucidă iscoadele care îi îndemnau să asculte de Dumnezeu; dar au fost cuprinși de groază când și-au dat seama că făcuseră o greșeală teribilă, ale cărei consecințe aveau să se dovedească a fi dezastruoase pentru ei. Inima lor era neschimbată și n-aveau nevoie decât de un motiv care să le prilejuiască o izbucnire asemănătoare. Acesta se prezentă când Moise, cu autoritatea dată de Dumnezeu, le porunci să se întoarcă în pustie.
-392-
Pentru Moise, Aaron, Caleb și Iosua, hotărârea că Israel nu trebuia să intre în Canaan decât peste patruzeci de ani a fost o dezamăgire amară; și totuși, ei au primit decizia divină fără să murmure. Dar aceia care s-au plâns de felul cum Se purtase Dumnezeu cu ei și care au spus că se întorc în Egipt au plâns și s-au văitat când le-au fost luate binecuvântările pe care le disprețuiseră. S-au întristat fără rost, iar acum Dumnezeu le dădea motiv să plângă. Dacă s-ar fi jelit pentru păcatul lor atunci când le-a fost arătat cu credincioșie, această sentință n-ar fi fost pronunțată, dar ei se jeleau pentru că sufereau pedeapsa; întristarea lor nu era pocăință și astfel nu se putea obține o schimbare a sentinței.
Noaptea a fost petrecută în plânset, dar o dată cu dimineața a venit o nădejde. Ei s-au hotărât să-și răscumpere lipsa de curaj. Când Domnul le-a spus să se suie și să ia țara în stăpânire, au refuzat; iar acum, când le-a spus să se retragă, erau tot atât de rebeli. S-au hotărât să pună mâna pe țară și s-o ia în stăpânire; poate că Dumnezeu va primi lucrarea lor și Își va schimba planul cu privire la ei.
Dumnezeu făcuse ca intrarea lor în țara aceea, la timpul rânduit de El să fie pentru ei un privilegiu și o datorie; dar, din pricina nepăsării lor încăpățânate, îngăduința aceea fusese retrasă. Satana își ajunsese ținta, împiedicându-i să intre în Canaan și acum îi zorea să facă exact lucrul pe care Dumnezeu le spunea să nu-l mai facă și pe care ei refuzaseră să-l facă atunci când Dumnezeu îl cerea. În felul acesta, marele înșelător a câștigat biruința, făcându-i să se răzvrătească pentru a doua oară. Ei nu și-au pus încrederea în puterea lui Dumnezeu care să lucreze împreună cu străduințele lor spre a ajunge în stăpânirea Canaanului; dar acum, ei se sprijineau pe propria lor putere pentru a îndeplini lucrarea independent de ajutorul divin: “Am păcătuit împotriva Domnului”, au strigat ei; “ne vom sui și ne vom bate, cum ne-a poruncit Domnul, Dumnezeul nostru”. (Deuteronom 1, 41.) Atât de teribil îi orbise neascultarea! Domnul nu le poruncise niciodată “să se suie și să se lupte”. Nu era planul Său acela ca ei să pună stăpânire pe țară prin război, ci printr-o strictă ascultare de poruncile Sale.
Deși inimile lor erau neschimbate, poporul a fost adus în situația de a-și mărturisi păcătoșenia și nebunia răzvrătirii manifestate atunci când iscoadele au adus raportul. Acum ei au văzut valoarea binecuvântării pe care o lepădaseră cu atâta grabă. Au mărturisit că necredința lor a fost aceea care i-a despărțit de Canaan. “Am păcătuit”, au zis ei, recunoscând că vina era la ei, și nu la Dumnezeu, pe care cu atâta răutate Îl învinuiseră că nu-și împlinește făgăduințele făcute. Cu toate că mărturisirea n-a izvorât dintr-o adevărată pocăință, ea a slujit la apărarea dreptății lui Dumnezeu, arătând că El era îndreptățit să Se poarte astfel cu ei.
-393-
Dumnezeu mai lucrează încă într-un mod asemănător pentru a-și glorifica Numele, făcându-i pe oameni să recunoască dreptatea Sa. Când aceia care mărturisesc că-L iubesc se plâng de felul în care Se poartă Dumnezeu cu ei, în providența Sa, sau disprețuiesc făgăduințele Lui și se lasă în voia ispitei, unindu-se cu îngerii cei răi pentru a-I înfrânge planurile, adesea Domnul conduce în așa fel evenimentele, încât acești oameni sunt aduși acolo în situația că, deși n-au făcut o adevărată pocăință, să fie convinși de păcatul lor și să fie constrânși să recunoască vinovăția purtării lor, cum și dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu în felul în care Se poartă cu ei. Astfel, Dumnezeu pune la lucru elemente contrarii care să scoată la iveală lucrările întunericului. Și, cu toate că spiritul care a îndemnat la umblarea cea rea nu s-a schimbat pe deplin, se fac mărturisiri care apără onoarea lui Dumnezeu și îi îndreptățesc pe credincioșii Lui slujitori care au adus mustrare, dar care au fost vorbiți de rău și cărora li s-a arătat împotrivire. Așa va fi când mânia lui Dumnezeu se va revărsa în cele din urmă. Când “Domnul vine cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor”, “va încredința pe toți cei nelegiuiți de toate faptele nelegiuite”. (Iuda 1:14.15.) Fiecare păcătos va fi făcut să recunoască faptul că osândirea lui este îndreptățită.
Fără a ține seama de hotărârea divină, izraeliții s-au pregătit să pornească la cucerirea Canaanului. Echipați cu armură și cu arme de luptă, erau, după aprecierea lor, cu totul pregătiți pentru luptă; dar înaintea lui Dumnezeu și a îndureraților Săi slujitori, ei erau întristător de nepregătiți. Când, după aproape patruzeci de ani, le-a spus izraeliților să se suie și să ia Ierihonul, Domnul le-a făgăduit că va merge cu ei. Chivotul cuprinzând Legea Sa era purtat în fruntea oștirii. Conducătorii rânduiți pentru aceasta trebuia să îndrume mișcările lor, sub supravegherea divină. Cu o astfel de călăuzire, nu li se putea întâmpla nici un rău. Dar acum, împotriva poruncii lui Dumnezeu și a interzicerii solemne a conducătorilor lor fără chivot, și fără Moise, ei au plecat să dea piept cu oștile vrăjmașe.
Trâmbița a sunat și Moise a alergat după ei, avertizându-i: “Pentru ce călcați porunca Domnului? Nu veți izbuti! Nu vă suiți, căci Domnul nu este în mijlocul vostru. Căci Amaleciții și Canaaniții sunt înaintea voastră și veți cădea uciși de sabie”.
-394-
Canaaniții auziseră de puterea aceea tainică, ce părea că ocrotește acest popor, și de minunile săvârșite pentru ei și au strâns acum o oaste mare ca să-i alunge pe invadatori. Oastea atacatoare nu avea nici un conducător. Nu s-a înălțat nici o rugăciune ca Dumnezeu să le dea izbândă. Ei au pornit cu gândul disperat fie să-și schimbe soarta, fie să moară în luptă. Deși nedeprinși la luptă, erau mulți și înarmați și sperau ca, printr-un atac puternic prin surprindere, să înfrângă orice rezistență. Plini de îndrăzneală, ei l-au provocat pe inamic, care nu îndrăznea să-i atace.
Canaaniții au tăbărât pe un platou stâncos, la care se putea ajunge numai pe poteci greu accesibile, un urcuș drept și primejdios. Numărul nespus de mare al evreilor nu putea face decât ca înfrângerea lor să fie și mai teribilă. Se târau încet pe potecile de munte, expunându-se loviturilor de moarte ale vrăjmașilor de sus. Stânci masive erau prăvălite și veneau la vale, provocând un zgomot asurzitor, însemnându-și calea cu sângele celor uciși. Cei care au ajuns în vârf, istoviți de urcuș, au fost respinși cu sălbăticie și dați înapoi cu pierderi mari. Câmpul măcelului era plin de trupurile celor morți. Oastea lui Israel a fost cu desăvârșire înfrântă. Nimicirea și moartea au fost rezultatul acestei încercări răzvrătite.
Constrânși în cele din urmă să se recunoască înfrânți, supraviețuitorii “s-au întors și au plâns înaintea Domnului; dar Domnul nu le-a ascultat glasul”. (Deuteronom 1, 45.) Prin biruința lor răsunătoare, vrăjmașii lui Israel, care așteptaseră cu frică apropierea acelei mari oștiri, au prins curaj să li se împotrivească. Acum considerau ca fiind neadevărate toate veștile pe care le auziseră cu privire la lucrările minunate pe care Dumnezeu le săvârșise pentru poporul Său și credeau că n-au de ce să se teamă. Această primă înfrângere a lui Israel, care le-a dat canaaniților curaj și hotărâre, a sporit foarte mult greutățile cuceririi. Izraeliților nu le mai rămânea altceva de făcut decât să dea înapoi din fața vrăjmașilor lor victorioși și să meargă în pustie, știind că aici trebuie să fie mormântul unei generații întregi.