Patriarhi și Profeți | Capitolul 33 (bazat pe textele din Numeri 11 și 12)
Construirea tabernacolului n-a început decât după un timp oarecare de la sosirea poporului Israel la Sinai, iar cortul cel sfânt a fost înălțat pentru întâia oară la începutul celui de-al doilea an al Exodului. A urmat consacrarea preoților, sărbătorirea Paștelor, numărătoarea poporului și completarea diferitelor aranjamente esențiale pentru sistemul religios și civil, astfel încât aproape un an a fost petrecut în tabăra de la Sinai. Aici, închinarea a luat o formă mai clară, se dăduseră legi pentru guvernarea națiunii și o organizare mai eficientă, care au influențat pregătirea lor pentru intrarea în țara Canaanului.
Cârmuirea lui Israel era caracterizată prin cea mai desăvârșită organizare, minunată atât pentru că era completă, cât și pentru simplitatea ei. Ordinea manifestată atât de izbitor în perfecțiunea aranjamentului tuturor lucrurilor create de Dumnezeu se manifesta și în sistemul organizării ebraice. Dumnezeu era centrul autorității și guvernării, Împăratul lui Israel. Moise era conducătorul vizibil, numit de Dumnezeu pentru aplicarea legilor în numele Său. Dintre bătrânii semințiilor s-a ales mai târziu un sfat de șaptezeci, ca să-l ajute pe Moise în problemele generale ale națiunii. Apoi, veneau preoții, care Îl întrebau pe Domnul în sanctuar. Mai marii sau prinții conduceau semințiile. Sub aceștia erau “căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci și căpetenii peste zece”; și, în cele din urmă, dregătorii care puteau fi folosiți în diferite slujbe. (Deuteronom 1, 15.)
Tabăra ebraică era organizată într-o ordine desăvârșită. Ea era împărțită în trei mari părți, fiecare având locul său stabilit. În mijloc era așezat cortul întâlnirii (tabernacolul), reședința Împăratului nevăzut. În jurul acestuia erau așezați preoții și leviții. Dincolo de ei erau așezate toate celelalte seminții.
-375-
Leviților le era încredințată grija pentru sfântul locaș și tot ce aparținea de el, atât în tabără, cât și în timpul călătoriei. Când tabăra se punea în mișcare, ei trebuia să strângă cortul sfânt; când se ajungea la un loc de popas, ei trebuia să-l întindă. Nici unei alte persoane din vreo altă seminție nu îi era îngăduit să se apropie, sub pedeapsa cu moartea. Leviții erau împărțiți în trei grupe, descendenți ai celor trei fii ai lui Levi, și fiecăruia îi erau rânduite un loc și o lucrare deosebită. În fața cortului întâlnirii și foarte aproape de el se aflau corturile lui Moise și Aaron. Spre sud erau chehatiții, a căror datorie era să aibă grijă de chivot și de celălalt mobilier; spre nord se aflau merariții, care aveau grijă de stâlpi, picioare, scânduri etc.; iar înapoi erau gherșoniții, în grija cărora se aflau covoarele și pânzele.
Locul fiecărei seminții era de asemenea stabilit. Fiecare trebuia să meargă și să tăbărască lângă steagul său, după cum poruncise Domnul: “Copiii lui Israel au să tăbărască fiecare lângă steagul lui, sub semnele casei părinților lui; să tăbărască în fața și împrejurul cortului întâlnirii.” “Pe drum, vor ține șirul în care au tăbărât fiecare la rândul lui, după steagul lui”. (Numeri 2, 2.17.) Mulțimii pestrițe, care însoțea poporul Israel, nu i se îngăduia să locuiască în același loc cu acesta, ci trebuia să locuiască afară din tabără; iar urmașii lor trebuia să fie excluși din adunare până la a treia generație. (Deuteronom 23, 7-8.)
O curățenie desăvârșită și o ordine strictă trebuia să fie în toată tabăra și în împrejurimile ei. Erau impuse rânduieli sanitare categorice. Orice persoană necurată din vreun motiv oarecare nu avea voie să intre în tabără. Aceste măsuri erau absolut trebuincioase pentru păstrarea sănătății în mijlocul mulțimii; era de asemenea necesar să fie menținute o ordine și o curățenie desăvârșite, pentru ca Israel să se poată bucura de prezența unui Dumnezeu sfânt. De aceea, El a spus: “Domnul, Dumnezeul tău, merge în mijlocul taberei tale, ca să te ocrotească și să-ți dea în mână pe vrăjmașii tăi dinaintea ta; tabăra ta va trebui deci să fie sfântă”. (Deuteronom 23, 7-8.14.)
În toate călătoriile lui Israel, “chivotul legământului Domnului a pornit înaintea lor … ca să le caute un loc de odihnă”. (Numeri 10, 33.) Purtat de fiii lui Chehat, chivotul sfânt, cuprinzând Legea cea sfântă a lui Dumnezeu, deschidea drumul. Înaintea lui mergeau Moise și Aaron; iar preoții, purtând trâmbițe de argint, erau lângă ei. Preoții aceștia primeau de la Moise îndrumări, pe care le comunicau poporului prin sunet de trâmbițe. Era datoria conducătorilor fiecărei grupe de a da directive lămurite cu privire la mișcările ce trebuia făcute, după indicațiile date de trâmbițe. Oricine neglija să dea ascultare îndrumărilor date era pedepsit cu moartea.
-376-
Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii. Tot ce este în legătură cu cerul este într-o perfectă ordine; mișcarea oștilor îngerești este caracterizată de supunere și o desăvârșită disciplină. Succesul poate fi obținut numai prin ordine și o lucrare armonioasă. Dumnezeu cere ordine și sistem în lucrarea Sa de astăzi, tot așa cum a cerut și în zilele poporului Israel. Toți aceia care lucrează pentru El trebuie să lucreze în mod inteligent, nu în chip nepăsător și la voia întâmplării. El vrea ca lucrarea Lui să fie făcută cu credință și exactitate, pentru ca să-și poată pune sigiliul aprobării Sale asupra ei.
Dumnezeu personal i-a condus pe izraeliți în toate călătoriile lor. Locul unde trebuia așezată tabăra era arătat prin pogorârea stâlpului de nor; și, atâta timp cât trebuia să rămână în tabără, stâlpul de nor rămânea deasupra tabernacolului. Când trebuia să-și continue călătoria, acesta se ridica deasupra cortului cel sfânt. O solemnă invocație se rostea atât la oprire, cât și la plecare. “Când pornea chivotul, Moise spunea: ‘Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăștie vrăjmașii Tăi și să fugă dinaintea Feței Tale cei ce Te urăsc’. Iar când îl așezau zicea: ‘Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel’”. (Numeri 10, 35-36.)
Între Sinai și Cadeș, care este la hotarul Canaanului, se întinde un drum de numai unsprezece zile de călătorie; și, cu perspectiva unei imediate intrări în țara cea bună, oștile lui Israel și-au reluat călătoria, atunci când norul a dat, în cele din urmă, semnalul de plecare mai departe. Dumnezeu făcuse minuni, scoțându-i afară din Egipt, și la ce binecuvântări se puteau aștepta acum, când făcuseră un legământ oficial, ca să-L primească pe El ca Suveran al lor, după ce fuseseră recunoscuți ca popor ales al Celui Prea Înalt!
Și totuși, mulți plecau fără plăcere din locul unde avuseseră tabăra atâta vreme. Ajunseseră să privească la el ca la căminul lor. La adăpostul acelor ziduri de granit, Dumnezeu Își strânsese poporul, deosebit de toate celelalte națiuni, pentru a-i repeta Legea Lui cea sfântă. Le plăcea să privească la muntele cel sfânt, pe ale cărui vârfuri prăpăstioase și pe ale cărui culmi pustii slava divină se manifestase de atâtea ori. Scena era așa de strâns legată de prezența lui Dumnezeu și a sfinților îngeri, încât li se părea că este prea sfântă spre a fi părăsită cu nepăsare și, cu atât mai mult, cu voie bună.
-377-
Cu toate acestea, la semnalul dat de trâmbițe, întreaga tabără s-a pus în mișcare, cu tabernacolul purtat la mijloc, și fiecare seminție în locul ce-i era rânduit, fiecare sub steagul ei. Toți ochii erau îndreptați cu nerăbdare să vadă în ce direcție îi va conduce norul. Cum el se mișca spre răsărit, unde se îngrămădeau numai mase de munți adunați laolaltă, negri și pustii, un simțământ de tristețe și îndoială se ridică în inimile multora. Pe măsură ce înaintau, drumul se făcea mai greu. Drumul lor trecea prin strâmtori pietroase și prin pustiuri sterpe. De jur împrejurul lor era o pustietate mare și întinsă — “un pământ uscat și plin de gropi”, “un pământ unde domnește seceta și umbra morții”, “un pământ pe unde nimeni nu trece și unde nu locuiește nici un om”. (Ieremia 2, 6.) Trecătorile stâncoase erau pline, pretutindeni, de bărbați, femei și copii, de animale și care, de șiruri lungi de turme și cirezi. Înaintarea lor nu putea fi decât înceată și obositoare; iar mulțimea, după îndelungata ei rămânere în tabără, nu era pregătită să înfrunte primejdiile și neplăcerile drumului.
După trei zile de călătorie, se auzeau deja murmurări pe față. Acestea au pornit de la mulțimea pestriță, dintre care mulți nu erau pe deplin uniți cu Israel și căutau întruna pricină de ceartă. Nemulțumiților nu le plăcea direcția în care mergeau și căutau mereu greșeli în felul în care Moise îi conducea, cu toate că știau bine că el, ca și ei, urma norul călăuzitor. Fiind molipsitoare, nemulțumirea s-a întins repede în toată tabăra.
Din nou au început să ceară să mănânce carne. Deși erau alimentați din belșug cu mană, nu erau mulțumiți. În timpul robiei în Egipt, izraeliții fuseseră constrânși să consume hrana cea mai simplă cu putință; dar pofta mare de mâncare, datorită lipsurilor și muncii istovitoare, o făcea să fie gustoasă. Totuși, mulți egipteni, care acum se aflau în mijlocul lor, fuseseră obișnuiți cu o dietă bogată; și aceștia erau primii care se plângeau. Când s-a dat mana, chiar înainte ca poporul Israel să ajungă la Sinai, Domnul le dăduse carne, ca răspuns la plângerile lor, dar le dăduse numai pentru o zi.
-378-
Dumnezeu ar fi putut să le dea carne tot așa de ușor cum le dădea și mană, dar asupra lor se pusese o restricție, și aceasta pentru binele lor. Scopul lui Dumnezeu a fost acela de a le da hrana cea mai corespunzătoare pentru nevoile lor, în locul unei diete excitante cu care mulți se deprinseseră în Egipt. Apetitul pervertit trebuia să fie adus într-o stare mai sănătoasă, pentru ca să se poată bucura de hrana dată omului la început, roadele pământului, pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam și Evei în Eden. Pentru acest motiv, poporul Israel a fost lipsit, într-o mare măsură, de hrana animală.
Satana i-a ispitit să socotească această restricție ca fiind nedreaptă și crudă. El i-a făcut să poftească după lucruri nepermise, deoarece a văzut că lăsarea în voia unui apetit fără frâu duce la senzualitate și, în felul acesta, poporul putea fi mult mai ușor adus sub controlul său. Autorul bolii și al mizeriei îi va asalta pe oameni acolo unde va putea avea cel mai mare succes. De când a ispitit-o pe Eva să mănânce din fructul oprit, prin ispite adresate apetitului, el i-a dus, într-o mare măsură, pe oameni la păcat. Prin aceleași mijloace, l-a făcut pe Israel să murmure împotriva lui Dumnezeu. Necumpătarea în mâncare și băutură, conducând așa cum se vede la satisfacerea pasiunilor josnice, pregătește calea pentru ca oamenii să nesocotească toate obligațiile morale. Când au fost asaltați de ispită, ei au avut o slabă putere ca să i se împotrivească.
Dumnezeu i-a scos pe izraeliți din Egipt ca să-i poată așeza în țara Canaanului ca pe un popor curat, sfânt și fericit. Pentru ca să poată realiza acest plan, El i-a supus la o serie de rânduieli și la disciplină, atât pentru binele lor, cât și pentru binele urmașilor lor. Dacă ar fi fost dispuși să-și înfrângă apetitul, în ascultare de înțeleptele Lui opreliști, slăbiciunea și boala ar fi fost necunoscute printre ei. Urmașii lor ar fi avut atât putere fizică, cât și intelectuală. Ei ar fi avut o clară cunoaștere a adevărului și a datoriei, o ascuțită putere de a face deosebire între bine și rău și o judecată sănătoasă. Dar lipsa de bunăvoință de a se supune restricțiilor și cerințelor lui Dumnezeu i-a împiedicat, într-o mare măsură, să ajungă la treapta cea înaltă pe care El dorea ca ei s-o atingă și să primească binecuvântările pe care era gata să le reverse asupra lor.
-379-
Psalmistul spune: “Au ispitit pe Dumnezeu în inima lor, cerând mâncare după poftele lor. Au vorbit împotriva lui Dumnezeu și au zis: ‘Oare va putea Dumnezeu să pună o masă în pustie? Iată că El a lovit stânca, de au curs ape și s-au vărsat șiroaie. Dar va putea El să dea și pâine sau să facă rost de carne poporului Său?’ Domnul a auzit și S-a mâniat”. (Psalmii 78, 18-21.) Cârtirile și strigătele fuseseră dese în timpul călătoriei lor de la Marea Roșie la Sinai, dar, din milă față de neștiința și orbirea lor, Dumnezeu nu a adus atunci judecățile Sale asupra lor pentru acest păcat. Dar, de la data aceea, El li Se descoperise la Horeb. Ei primiseră multă lumină, întrucât fuseseră martori oculari ai măreției, puterii și îndurării lui Dumnezeu; iar necredința și nemulțumirea făceau ca vinovăția lor să fie mult mai mare. Mai mult, ei se legaseră să-L primească pe Domnul ca Împărat al lor și să se supună autorității Lui. Cârtirea lor era acum adevărată rebeliune și, ca atare, trebuia să fie pedepsită prompt și în mod vădit, dacă trebuia ca Israel să fie scăpat de anarhie și ruină: “S-a aprins între ei focul Domnului și a mistuit o parte din marginea taberei”. (Numeri 11, 1.) Cei mai vinovați dintre nemulțumiți au fost uciși de fulgerele pornite din nor.
Plin de groază, poporul a strigat către Moise să se roage Domnului pentru ei. El a făcut lucrul acesta și focul s-a stins. În amintirea acestei judecăți divine, el a dat locului numele de Tabeera, “ardere”.
Dar răul a ajuns în curând mai mare ca înainte. În loc să-i facă pe supraviețuitori umiliți și pocăiți, pedeapsa aceasta teribilă părea că n-a făcut altceva decât să sporească și mai mult cârtirile lor. Pretutindeni, poporul se aduna la intrarea corturilor, plângând și văitându-se. “Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit pofta, ba chiar și copiii lui Israel au început să plângă și să zică: ‘Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peștii pe care îi mâncam în Egipt și care nu ne costau nimic, de castraveți, de pepeni, de praji, de ceapă și usturoi. Acum, ni s-a uscat sufletul; nu mai este nimic! Ochii noștri nu văd decât mana aceasta’”. În felul acesta, ei își manifestau nemulțumirea față de hrana ce le era dată de Creatorul lor. Totuși ei aveau dovezi neîntrerupte că ea era corespunzătoare nevoilor lor, căci, cu toate greutățile pe care le îndurau, nu era nici un suferind în toate semințiile lui Israel.
Inima lui Moise s-a întristat. El mijlocise ca Israel să nu fie nimicit, chiar dacă urmașii săi ar fi putut astfel ajunge o mare națiune. În iubirea sa pentru ei, el se rugase ca mai bine să fie șters numele său din cartea vieții “decât să fie lăsați să piară”. Pentru ei riscase totul, și acum acesta era răspunsul. Toate necazurile lor, chiar și suferințele lor imaginare, le puneau pe seama lui; iar cârtirile lor ticăloase îi făceau îndoit de grea povara grijii și a răspunderii, sub care se clătina. În necazul său, era ispitit să nu mai aibă încredere nici în Dumnezeu. Rugăciunea lui era aproape o plângere: “Pentru ce mâhnești Tu pe robul Tău și pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei plâng la mine zicând: ‘Dă-ne carne să mâncăm!’ Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine.”
-380-
Domnul îi ascultă rugăciunea și-i spuse să cheme șaptezeci de bărbați dintre bătrânii lui Israel — oameni nu numai înaintați în vârstă, ci și cu demnitate, cu judecată sănătoasă și experiență. “Adu-i la cortul întâlnirii”, zise El, “și să se înfățișeze acolo împreună cu tine. Eu Mă voi pogorî și-ți voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine și-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului și să n-o porți tu singur.”
Domnul îi îngădui lui Moise să-i aleagă pe cei mai credincioși și mai capabili bărbați ca să împartă răspunderea cu el. Influența lor urma să dea ajutor ca să țină în frâu violența poporului și să stingă răscoala; și totuși, din promovarea lor în loc de frunte aveau să rezulte, în cele din urmă, serioase rele. Ei n-ar fi fost niciodată aleși dacă Moise ar fi dovedit o credință corespunzătoare în semnele primite cu privire la puterea și bunătatea lui Dumnezeu. Dar el a amplificat prea mult poverile și lucrarea, aproape pierzând din vedere faptul că nu era decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrase. El nu era îndreptățit nici în cea mai mică măsură să-și îngăduie un spirit de cârtire, care era blestemul lui Israel. Dacă s-ar fi sprijinit în totul pe Dumnezeu, Domnul l-ar fi călăuzit fără încetare și i-ar fi dat putere pentru orice situație.
Moise a fost îndrumat să pregătească poporul pentru ceea ce Dumnezeu avea de gând să facă pentru ei: “Sfințiți-vă pentru mâine și aveți să mâncați carne, fiindcă ați plâns în auzul Domnului și ați zis: ‘Cine ne va da carne să mâncăm? Căci noi o duceam bine în Egipt.’ Domnul vă va da carne și veți mânca. Aveți să mâncați carne nu o zi, nici două zile, nici cinci zile, nici zece zile, nici douăzeci de zile, ci o lună întreagă, până vă va ieși pe nări și vă veți scârbi de ea, pentru că n-ați ascultat de Domnul care este în mijlocul vostru și pentru că ați plâns înaintea Lui zicând: ‘Pentru ce am ieșit noi oare din Egipt?’”
-381-
“Șase sute de mii de oameni care merg pe jos alcătuiesc poporul în mijlocul căruia sunt și eu”, spuse Moise, “și Tu zici: ‘Le voi da carne și vor mânca o lună întreagă’. Putem tăia oare atâtea oi și atâția boi, ca să le ajungă? Sau nu cumva avem să prindem toți peștii mării, ca să le ajungă?”
El a fost mustrat pentru lipsa de încredere: “Nu cumva s-a scurtat mâna Domnului? Vei vedea acum dacă ceea ce ți-am spus se va întâmpla sau nu”.
Moise a repetat adunării cuvintele Domnului și a făcut cunoscută numirea celor șaptezeci de bătrâni. Cuvântul de însărcinare, pe care marele conducător l-a adresat acestor bărbați aleși, poate servi foarte bine ca model de integritate judecătorilor și legiuitorilor vremurilor moderne: “Să ascultați pe frații voștri și să judecați după dreptate neînțelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutați la fața oamenilor în judecățile voastre; să ascultați pe cel mic ca și pe cel mare; să nu vă temeți de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate”. (Deuteronom 1, 16-17.)
Moise îi chemă apoi pe cei șaptezeci la cortul întâlnirii: “Domnul S-a pogorât în nor și a vorbit lui Moise; a luat din duhul care era peste el și l-a pus peste cei șaptezeci de bătrâni. Și îndată ce duhul s-a așezat peste ei, au început să proorocească”. Asemenea apostolilor în Ziua Cincizecimii, ei au fost înzestrați cu putere de sus. I-a plăcut Domnului să-i pregătească astfel pentru lucrarea lor și să-i înalțe în cinste înaintea întregii adunări, pentru ca să se aibă încredere în ei ca bărbați aleși de Dumnezeu pentru a se uni cu Moise în cârmuirea poporului Israel.
Din nou s-a dovedit spiritul ales și lipsit de iubire de sine al marelui conducător. Doi dintre cei șaptezeci, socotindu-se în umilință ca nefiind vrednici pentru o poziție atât de plină de răspundere, nu li s-au alăturat fraților lor, la cortul întâlnirii; dar Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor acolo unde se aflau și au început și ei să exercite darul proorociei. Făcându-i-se cunoscut lucrul acesta, Iosua dorea să oprească o asemenea abatere, de teamă ca nu cumva să ducă la dezbinare. Gelos pentru onoarea stăpânului său, el spuse: “Domnule Moise, oprește-i”. Răspunsul a fost: “Ești gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din prooroci și Domnul să-și pună Duhul Lui peste ei”.
-382-
Un vânt puternic bătând dinspre mare a adus mari stoluri de prepelițe, “cale cam de o zi într-o parte, și cale cam de o zi în cealaltă parte, în jurul taberei. Aveau înălțimea cam de doi coți de la fața pământului”. (Numeri 11, 31.) Toată ziua și toată noaptea aceea, ca și ziua următoare, poporul a muncit pentru a strânge hrana ce i-a fost dată printr-o minune. Au fost strânse cantități imense. “Cel ce strânsese cel mai puțin avea zece omeri”. Tot ceea ce nu s-a putut folosi îndată a fost păstrat prin uscare la soare, astfel încât provizia, așa cum a fost făgăduit, era îndestulătoare pentru o lună întreagă.
Dumnezeu le-a dat izraeliților ceea ce nu era spre cel mai mare bine al lor, și aceasta pentru că au stăruit în dorința de a avea; ei nu fuseseră mulțumiți cu ceea ce le-ar fi fost cu adevărat de folos. Dorințele lor răzvrătite au fost împlinite, dar au fost lăsați să sufere urmările. Au mâncat cu lăcomie și necumpătarea lor a fost grabnic pedepsită. “Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare”. Un mare număr a pierit din cauza unor fierbințeli mari, în timp ce aceia care erau cei mai vinovați dintre ei, au fost loviți de îndată ce au gustat din hrana pe care o poftiseră.
La Hațerot, popasul următor după ce au părăsit Tabeera, pe Moise îl aștepta o încercare și mai amară. Aaron și Maria au avut o poziție de mare cinste și conducere în poporul Israel. Amândoi erau înzestrați cu darul profetic și prin poruncă divină amândoi au fost asociați cu Moise la eliberarea evreilor. “Am trimis înaintea ta pe Moise, Aaron și Maria” (Mica 6, 4), sună cuvintele Domnului prin proorocul Mica. Forța caracterului Mariei s-a manifestat de timpuriu, atunci când — copil fiind — veghea lângă Nil coșulețul în care era ascuns pruncul Moise. Stăpânirea de sine și tactul ei au fost folosite de Dumnezeu pentru a salva viața eliberatorului poporului Său. Bogat înzestrată cu darul poeziei și al muzicii, Maria a luat conducerea femeilor israelite în cântec și joc pe țărmul Mării Roșii. În inima poporului și în cinste înaintea Cerului, ea venea îndată după Moise și Aaron. Dar același rău care a adus la început discordie în cer a apărut și în inima acestei femei din Israel și ea n-a rămas fără un simpatizant în nemulțumirea ei.
La numirea celor șaptezeci de bătrâni, Maria și Aaron n-au fost consultați și gelozia lor împotriva lui Moise a început să se dea pe față. În timpul vizitei lui Ietro, în timp ce izraeliții erau în drum spre Sinai, faptul că Moise a primit de îndată sfatul socrului său a trezit în Aaron și Maria teama ca influența acestuia asupra marelui conducător să nu o întreacă pe a lor. În organizarea sfatului bătrânilor, ei au avut simțământul că poziția și autoritatea lor au fost ignorate. Maria și Aaron n-au cunoscut niciodată povara grijii și a răspunderii care apăsa asupra lui Moise; și, cu toate acestea, pentru că fuseseră aleși să-l ajute, ei se socoteau ca având parte egală cu el la povara conducerii și considerau numirea noilor ajutoare ca nefiind necesară.
-383-
Moise își dădea seama ca nimeni altul de importanța marii lucrări ce-i fusese încredințate. El își dădea seama de propria sa slăbiciune și de aceea și-a făcut din Dumnezeu sfetnicul său. Aaron se prețuia pe sine mult mai mult și se încredea mai puțin în Dumnezeu. Când i s-au încredințat răspunderi, a făcut greșeli, dând dovadă de slăbiciune de caracter prin josnica lui îngăduință în problema închinării idolatre de la Sinai. Dar Maria și Aaron, orbiți de gelozie și ambiție, au pierdut din vedere acest lucru. Aaron a fost foarte mult onorat de Dumnezeu prin faptul că familia lui fusese rânduită să îndeplinească lucrarea sfântă a preoției; dar până și faptul acesta hrănea dorința după înălțare de sine. “Ei au zis: ‘Oare numai prin Moise vorbește Domnul? Nu vorbește oare și prin noi?’” (Numeri 12, 2.) Socotindu-se că sunt la fel de favorizați de Dumnezeu, considerau că au dreptul la aceeași poziție și autoritate.
Lăsându-se cuprinsă de spiritul de nemulțumire, Maria a găsit motiv de plângere în evenimente pe care Dumnezeu le condusese în mod deosebit. Căsătoria lui Moise îi displăcuse. Faptul că alesese o femeie dintr-o altă națiune, în loc să-și ia o soție din mijlocul evreilor, a fost o ofensă pentru familie și pentru mândria sa națională. Sefora era tratată cu un dispreț nu atât de bine ascuns. Cu toate că era numită “femeia etiopiană” (Numeri 12, 1), soția lui Moise era madianită și deci descendentă a lui Avraam. La înfățișare, ea se deosebea de evrei, deoarece culoarea pielii ei era ceva mai închisă. Cu toate că nu era israelită, Sefora era o adoratoare a adevăratului Dumnezeu. Ea avea o fire timidă și retrasă, blândă și duioasă, suferind mult la vederea durerii altora; pentru acest motiv, când era în drum spre Egipt, Moise a consimțit ca ea să se întoarcă în Madian. El dorea s-o cruțe de durerea de a fi martoră la judecățile ce aveau să cadă asupra egiptenilor.
-384-
Când Sefora a revenit la soțul ei, în pustie, a văzut că poverile îi istoveau puterile și i-a făcut cunoscut lui Ietro temerile ei, iar acesta a sugerat măsuri pentru ușurarea muncii lui. Aici era principalul motiv al antipatiei Mariei față de Sefora. Suferind nespus din cauza închipuitei neglijări arătate față de ea și Aaron, Maria o socotea pe soția lui Moise ca fiind cauza, trăgând concluzia că influența acesteia îl împiedicase pe Moise să se consfătuiască cu ei ca mai înainte. Dacă ar fi stat cu hotărâre pentru adevăr, Aaron ar fi putut împiedica răul; dar în loc să-i arate Mariei păcătoșenia purtării ei, a simpatizat cu ea, a ascultat la plângerile ei, ajungând astfel să-i împărtășească gelozia.
Acuzațiile lor au fost suportate de Moise în tăcere. Experiența câștigată în cursul anilor de muncă și așteptare în Madian, spiritul de umilință și îndelungă răbdare dezvoltat acolo — toate acestea l-au pregătit pe Moise să întâmpine cu răbdare necredința și cârtirile poporului și, de asemenea, mândria și invidia acelora care ar fi trebuit să fie ajutoarele lui neșovăielnice. Moise era “foarte blând, mai blând decât orice om de pe fața pământului”, și, pentru aceasta, i-a fost dată înțelepciune și călăuzire dumnezeiască mai presus de alții. Scriptura spune: “El face pe cei smeriți să umble în tot ce este drept. El învață pe cei smeriți calea Sa”. (Psalmii 25, 9.) Cei smeriți sunt călăuziți de Domnul, pentru că primesc de învățătura, sunt gata să se lase învățați. Ei au o dorință sinceră de a cunoaște și a face voia lui Dumnezeu. Făgăduința Mântuitorului este: “Dacă vrea cineva să facă voia Lui”, va cunoaște învățătura. (Ioan 7, 17.) Iar prin apostolul Iacov declară: “Dacă vreunuia din voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mâna largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată”. (Iacov 1, 5.) Dar făgăduința aparține numai acelora care sunt gata să-L urmeze în totul pe Domnul. Dumnezeu nu forțează voința nimănui; de aceea El nu-i poate călăuzi pe cei care sunt prea mândri pentru a se lăsa învățați și care țin cu tot dinadinsul să aibă propriul lor drum. Despre omul șovăielnic, care caută să facă voia lui, în timp ce spune că face voia lui Dumnezeu, este scris: “Un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul”. (Iacov 1, 7.)
Dumnezeu îl alesese pe Moise și așezase Duhul Său asupra lui; iar Maria și Aaron, prin murmurările lor, s-au făcut vinovați de necredință nu numai față de conducătorul ce fusese rânduit, ci și față de Dumnezeu. Șoptitorii răzvrătiți au fost chemați la cortul întâlnirii și puși față în față cu Moise. “Domnul S-a pogorât în stâlpul de nor și a stătut la ușa cortului. A chemat pe Aaron și pe Maria, și ei s-au apropiat amândoi”. Pretenția lor că au darul profetic nu a fost tăgăduită; Dumnezeu putea să le vorbească în vedenii și visuri. Dar lui Moise, pe care Dumnezeu Însuși l-a numit “credincios în toată casa Mea”, i se acordase o comuniune mai apropiată. Cu el, Dumnezeu vorbea gură către gură. “‘Cum de nu v-ați temut să vorbiți împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?’ Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Și a plecat”. Norul s-a îndepărtat de la cortul întâlnirii, semn al dezaprobării lui Dumnezeu, iar Maria a fost pedepsită. Era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron a fost cruțat, dar a fost aspru mustrat prin pedeapsa aplicată Mariei. Mândria lor a fost acum umilită până la pământ. Aaron și-a mărturisit păcatul și s-a rugat ca sora lui să nu fie lăsată să piară de plaga aceea ucigătoare și respingătoare. Ca răspuns la rugăciunea lui Moise, lepra a fost curățată. Totuși, Maria a trebuit să fie închisă timp de șapte zile afară din tabără. Numai după ce a fost scoasă din tabără, simbolul bunăvoinței divine s-a așezat din nou deasupra cortului întâlnirii. Din respect pentru poziția ei înaltă și din durere pentru lovitura ce a căzut asupra ei, întreaga tabără a rămas la Hațerot așteptând înapoierea ei.
-385-
Această manifestare a dezaprobării lui Dumnezeu avea rostul de a fi o avertizare pentru tot Israelul și de a pune o stavilă spiritului de nemulțumire și nesupunere. Dacă nu ar fi fost pedepsite în mod vădit, invidia și nemulțumirea Mariei ar fi adus urmări foarte rele. Invidia este una dintre cele mai satanice trăsături de caracter ce pot exista în inima omului și una dintre cele mai stricăcioase în efectele ei. Înțeleptul zice: “Furia este fără milă și mânia năvalnică, dar cine poate sta împotriva geloziei?” (Proverbe 27, 4.) Gelozia a fost aceea care a adus tulburare în cer, iar hrănirea și manifestarea ei au dat naștere între oameni la rele ce nu pot fi zugrăvite. “Acolo unde este pizmă și duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele”. (Iacov 3, 16.)
Nu trebuie să fie socotit ca un lucru de mică importanță faptul de a-i vorbi de rău pe alții sau de a ne face judecători ai motivelor și umblării altora. “Cine vorbește de rău pe un frate sau judecă pe fratele său, vorbește de rău Legea sau judecă Legea. și dacă judeci Legea, nu ești împlinitor al Legii, ci judecător”. (Iacov 4, 11.) Este un singur Judecător — El, Cel “care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimii”. (1 Corinteni 4, 5.) Și oricine se apucă să-i judece și să-i condamne pe semenii săi uzurpă drepturile Creatorului.
-386-
În mod deosebit, Biblia ne învață să ne ferim de a aduce cu ușurință acuzații împotriva acelora pe care Dumnezeu i-a chemat să lucreze ca trimiși ai Săi. Apostolul Petru, descriind o clasă de oameni care sunt cu totul dedați păcatelor, spune: “Ca niște îndrăzneți și încăpățânați ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în putere și tărie, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor”. (2 Petru 2, 10-11.) Iar Pavel, în învățătura sa pentru cei care sunt puși peste biserică, spune: “Împotriva unui prezbiter să nu primești învinuire decât din gura a doi sau trei martori”. (1 Timotei 5, 19.) Acela care a așezat asupra oamenilor răspunderi grele, de conducători și învățători ai poporului Său, va cere socoteală poporului pentru felul în care se poartă față de slujitorii Săi. Noi trebuie să-i onorăm pe aceia pe care Dumnezeu îi onorează. Pedeapsa dată Mariei trebuie să fie o mustrare pentru toți cei care se lasă în voia geloziei și care cârtesc împotriva acelora asupra cărora Dumnezeu așează povara lucrării Sale.