Patriarhi și Profeți | Capitolul 28 (bazat pe textele din Exod 32 până la 34)
În timp ce Moise era absent, pentru poporul Israel a fost un timp de așteptare și de îndoială. Poporul știa că el se urcase pe munte cu Iosua, că intrase în norul de o deasă întunecime care putea fi văzut de jos, de pe câmpie, odihnindu-se pe vârful muntelui, luminat din când în când de fulgerele prezenței divine. Ei așteptau cu nerăbdare întoarcerea lui. Obișnuiți, așa cum fuseseră în Egipt, cu reprezentări materiale ale zeilor, fusese greu pentru ei să-și pună încrederea într-o Ființă nevăzută și, de aceea, ajunseră să se sprijine pe Moise pentru susținerea credinței lor. Dar acum el le era luat. Zi după zi și săptămână după săptămână au trecut, iar el tot nu s-a înapoiat. Cu toate că norul se vedea încă, multora din tabără li se părea că fuseseră părăsiți de conducătorul lor sau că acesta fusese ars de focul mistuitor.
În decursul acestei perioade de așteptare, pentru ei a fost un timp în care să cugete la Legea lui Dumnezeu pe care o auziseră și să-și pregătească inimile spre a primi și alte descoperiri pe care El ar fi putut să li le dea. Dar ei nu aveau prea mult timp pentru această lucrare. Dacă ar fi căutat în felul acesta o mai clară înțelegere a cerințelor lui Dumnezeu și dacă și-ar fi umilit inimile înaintea Lui, ar fi fost apărați de ispită. Dar ei n-au făcut lucrul acesta și, în scurt timp, au devenit nepăsători, neatenți și călcători ai legii. În mod deosebit, acesta a fost cazul cu gloata cea pestriță. Ei erau nerăbdători să pornească spre țara Făgăduinței — țara unde curge lapte și miere. Pământul acela bun le-a fost făgăduit numai cu condiția ascultării, dar ei pierduseră din vedere acest lucru. Au fost unii care au dat ideea să se înapoieze în Egipt, dar, fie că mergeau înainte spre Canaan, fie înapoi în Egipt, masa poporului era hotărâtă să nu-l mai aștepte pe Moise.
Simțindu-și neputința în lipsa conducătorului lor, s-au întors la vechile lor superstiții. “Gloata cea pestriță” era cea dintâi care s-a dedat la cârtire și nerăbdare și a fost conducătoarea apostaziei care a urmat. Printre obiectele considerate de către egipteni ca simboluri ale zeilor erau boul și vițelul; și, la sugestia acelora care practicaseră această formă de idolatrie în Egipt, s-a făcut acum un vițel și i s-a adus închinare. Poporul dorea o imagine, un chip care să-L reprezinte pe Dumnezeu și care să meargă înaintea lor în locul lui Moise. Dumnezeu nu dăduse nici un fel de asemănare a persoanei Sale și interzisese orice reprezentare materială pentru un asemenea scop. Minunile cele mari din Egipt și de la Marea Roșie erau destinate să întărească credința în El ca Ajutor nevăzut, dar Atotputernic al lui Israel, singurul Dumnezeu adevărat. Iar dorința pentru o manifestare vizibilă a prezenței Sale fusese împlinită prin stâlpul de nor și de foc care păzea tabăra, cum și în manifestarea slavei Sale pe muntele Sinai. Dar, având norul prezenței Sale încă înaintea lor, ei s-au reîntors, în inimile lor, la idolatria din Egipt și au înfățișat slava nevăzutului Dumnezeu printr-un chip de vițel.
-316-
În lipsa lui Moise, autoritatea judecătorească îi fusese încredințată lui Aaron și o mare mulțime se strânse în jurul cortului său cu cererea: “Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut”. (Exod 32, 1.8.) Norul, spuneau ei, care până aici îi călăuzise, stătea acum nemișcat pe munte; el nu le va mai călăuzi nicidecum călătoriile. În locul lui, ei trebuia să aibă un chip; iar dacă, așa cum se dăduse ideea, vor hotărî să se întoarcă în Egipt, atunci vor găsi îndurare la egipteni, purtând chipul acesta înaintea lor și recunoscându-l ca zeu al lor.
O criză de felul acesta cerea un bărbat plin de tărie, hotărât și de un curaj neclintit; unul care să țină la onoarea lui Dumnezeu mai mult decât la favoarea poporului, la siguranța personală și chiar la viață. Dar actualul conducător al lui Israel nu era de felul acesta. Aaron se împotrivi în mod slab poporului, iar timiditatea și șovăiala lui la momentul critic nu au făcut decât să-i facă și mai hotărâți. Tumultul creștea. O nebunie oarbă, nerațională, părea că pune stăpânire pe mulțime. Au fost unii care au rămas credincioși legământului lor cu Dumnezeu, dar cea mai mare parte a poporului s-a unit în apostazie. Câțiva, care au îndrăznit să spună că a face un chip, așa cum se propunea, era idolatrie, au fost prinși și tratați în mod brutal, iar în confuzia și agitația aceea, în cele din urmă, și-au pierdut viața.
-317-
Aaron se temea pentru propria lui viață. În loc să ia în mod nobil poziție în apărarea onoarei lui Dumnezeu, el a cedat cerințelor mulțimii. Primul său act a fost acela de a porunci să se adune cerceii de aur de la tot norodul și să fie aduși la el, în speranța că mândria îi va face să refuze un astfel de sacrificiu. Dar ei și-au dat bucuros podoabele și din acestea el a făcut un vițel turnat, imitând astfel zeii Egiptului. Poporul a strigat: “Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului”. (Versetul 4.) Și Aaron, în mod rușinos, a îngăduit această insultă la adresa lui Iehova. A făcut chiar mai mult. Văzând cu câtă satisfacție a fost primit vițelul de aur, a ridicat un altar înaintea lui și a anunțat: “Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului”. (Versetul 5.) Această veste a fost anunțată cu sunet de trâmbiță de la ceată la ceată, în toată tabăra. “A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace”. (Versetul 6.) Sub pretext că țin o “sărbătoare în cinstea Domnului”, ei s-au dedat la îmbuibare și petreceri desfrânate.
De câte ori, în zilele noastre, iubirea de plăceri nu se ascunde sub o “formă de evlavie”! O religie care îngăduie oamenilor ca, în timp ce iau parte la ritualul serviciului de închinare, să se dedea la satisfacerea poftelor egoiste și senzuale este tot așa de plăcută mulțimilor de astăzi, cum a fost și în zilele poporului Israel. Și mai sunt încă și Aaroni docili care, în timp ce dețin poziții de autoritate în biserică, se vor supune dorințelor celor neconsacrați, încurajându-i astfel la păcat.
Trecuseră numai câteva zile de când evreii făcuseră un legământ solemn cu Dumnezeu, că vor asculta de vocea Sa. Ei stătuseră tremurând și plini de groază înaintea muntelui, ascultând cuvintele Domnului: “Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”. (Exod 20, 3.) Slava lui Dumnezeu plana încă deasupra Sinaiului, în fața întregii adunări; dar ei I-au întors spatele și au cerut alți dumnezei. “Au făcut un vițel în Horeb. S-au închinat înaintea unui chip turnat și au schimbat slava lor pe chipul unui bou care mănâncă iarbă”. (Psalmii 106, 19-20.) Cum s-ar fi putut da pe față o mai mare lipsă de recunoștință sau o mai îndrăzneață insultă față de Acela care Se descoperise față de ei ca un Tată duios și ca un Împărat atotputernic!
Moise a fost înștiințat pe munte de apostazia din tabără și i s-a spus să se înapoieze fără întârziere. “Scoală și pogoară-te”, au fost cuvintele lui Dumnezeu. “Căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu; și-au făcut un vițel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui”. (Exod 32, 7.8.) Dumnezeu ar fi putut împiedica mișcarea de la început; dar El a îngăduit să ajungă la culmea ei, pentru ca să poată da tuturor o lecție, prin pedepsirea trădării și apostaziei.
-318-
Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său fusese abrogat și El i-a spus lui Moise: “Acum, lasă-Mă; Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; și-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare”. (Versetul 10.) Poporul Israel, în mod deosebit mulțimea pestriță, avea să fie totdeauna pornit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Ei aveau să cârtească de asemenea împotriva conducătorului lor și aveau să-l necăjească prin necredința și încăpățânarea lor, iar lucrarea de a-i conduce până în țara Făgăduinței avea să fie grea și chinuitoare pentru suflet. Păcatele îi făcuseră deja să piardă favoarea cerului, iar dreptatea cerea nimicirea lor. De aceea, Domnul a propus nimicirea lor, iar pe Moise să-l facă un neam mare.
“Lasă-Mă … și-i voi mistui”, au fost cuvintele lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu și-a propus să-l nimicească pe Israel, cine putea mijloci pentru el? Cât de puțini ar fi fost aceia care să nu fi voit să-i lase pe păcătoși să-și urmeze soarta lor, cât de puțini ar fi fost aceia care să nu fi schimbat cu bucurie munca cea grea, povara și sacrificiul, răsplătite cu nerecunoștință și cârtire, pentru o poziție de viață ușoară și de cinste, când Însuși Dumnezeu era Acela care oferea aceasta!
Dar Moise a găsit temei pentru nădejde acolo unde se vedeau numai descurajare și mânie. El a înțeles cuvintele lui Dumnezeu, “lasă-Mă”, nu în sensul că interziceau mijlocirea, ci că o încurajau, înțelegându-se că numai rugăciunile lui Moise îl puteau salva pe Israel, iar dacă ar fi fost rugat astfel, Dumnezeu și-ar fi cruțat poporul. El “s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, și a zis: ‘Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului cu mare putere și cu mână tare?’” (Versetul 11.)
Dumnezeu făcuse să se înțeleagă că l-a lepădat pe poporul Său. El îi vorbise lui Moise despre ei ca fiind “poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului”. Dar Moise, plin de umilință, nu recunoaște poziția de conducere a poporului Israel. “Poporul Tău, pe care l-ai scos cu mare putere și cu mână tare.
-319-
Pentru ce”, insistă el, “să zică egiptenii: ‘Spre nenorocirea lor i-a scos, ca să-i omoare prin munți și să-i șteargă de pe fața pământului?’” (Versetul 12.)
În cursul celor câteva luni de când Israel părăsise Egiptul, vestea minunatei lor eliberări se răspândise la toate națiunile înconjurătoare. Teama și presimțirile înspăimântătoare puseseră stăpânire pe păgâni. Toți urmăreau să vadă ce va face Dumnezeul lui Israel pentru poporul Său. Dacă ei ar fi fost nimiciți acum, vrăjmașii lor ar fi triumfat și Dumnezeu ar fi fost dezonorat. Egiptenii ar fi pretins că acuzațiile lor erau adevărate — că în loc să-l conducă pe poporul Său în pustie ca să aducă jertfe, El a făcut ca ei să fie sacrificați. Ei nu s-ar fi uitat la păcatele lui Israel; nimicirea poporului pe care El îl onorase atât de evident ar fi adus ocară asupra Numelui Său. Ce mare răspundere zace asupra acelora pe care Dumnezeu îi onorează atât de mult, punându-i să facă Numele Său o laudă pe pământ! Cu câtă grijă ar trebui să se păzească ei de a săvârși vreun păcat, care să atragă judecățile Lui și să facă Numele Lui de ocară între cei netemători de Dumnezeu!
În timp ce Moise mijlocea pentru Israel, timiditatea sa dispăru, spre a face loc unui interes profund și iubirii pentru aceia pentru care, în mâinile lui Dumnezeu, fusese unealta prin care făcuse atât de mult. Domnul a ascultat cererile lui și a împlinit rugăciunea lui neegoistă. Dumnezeu îl pusese la încercare pe slujitorul Său; pusese la probă credincioșia și iubirea lui pentru acest popor plin de greșeli și nerecunoștință, iar Moise a trecut în mod nobil această încercare. Interesul său pentru poporul Israel nu izvora dintr-un motiv egoist. Prosperitatea poporului ales al lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât onoarea personală, mai scumpă decât privilegiul de a deveni tatăl unei națiuni puternice. Lui Dumnezeu I-a plăcut credincioșia lui, smerenia inimii sale și integritatea sa și i-a încredințat, ca unui păstor credincios, marea însărcinare de a duce poporul Israel în țara Făgăduinței.
Când Moise și Iosua au coborât de pe munte, cel dintâi purtând “tablele mărturiei”, au auzit strigătele și chiotele mulțimii agitate care, în mod evident, se afla într-un vacarm sălbatic. Pentru Iosua, ca soldat, primul gând a fost acela al unui atac din partea vrăjmașilor lor. “În tabără este un strigăt de război”, a zis el. Dar Moise a judecat mai bine natura agitației. Strigătul nu era un strigăt de luptă, ci de petrecere. “Strigătul acesta nu-i nici strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiți; ce aud eu este glasul unor oameni care cântă”. (Versetul 18.)
-320-
Pe când se apropiau de tabără, au văzut poporul strigând și dansând în jurul idolului lor. Era o scenă a unei petreceri păgânești, o imitare a sărbătorilor idolatre din Egipt; dar cât de diferită de închinarea solemnă și plină de respect înaintea lui Dumnezeu! Moise era copleșit. El tocmai venise din prezența slavei lui Dumnezeu și, deși fusese avertizat cu privire la cele ce avuseseră loc, nu era pregătit pentru acea înspăimântătoare priveliște a degradării lui Israel. Mânia lui s-a aprins. Pentru a-și arăta scârba față de crima lor, aruncă tablele de piatră care s-au sfărâmat în fața întregului popor, arătând în felul acesta că, după cum ei au rupt legământul lor cu Dumnezeu, tot astfel Dumnezeu a rupt legământul Său cu ei.
Intrând în tabără, Moise trecu prin mulțimea de petrecăreți și, apucând idolul, îl aruncă în foc. Apoi îl sfărâmă până când acesta ajunse o pulbere și, după ce presără această pulbere în izvorul ce cobora din munte, a pus poporul să bea din el. În acest fel, s-a arătat totala lipsă de valoare a idolului la care se închinaseră.
Marele conducător îl chemă pe vinovatul său frate și, plin de asprime, îl întrebă: “Ce ți-a făcut poporul acesta, de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?” Aaron a căutat să se apere, relatând manifestarea zgomotoasă a poporului și spunând că, dacă n-ar fi răspuns dorințelor lor, ar fi fost ucis. “Să nu se aprindă de mânie domnul meu”, spuse el; “tu singur știi că poporul acesta este pornit la rău. Ei mi-au zis: ‘Fă-ne un dumnezeu, care să meargă înaintea noastră, căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut’. Eu le-am zis: ‘Cine are aur, să-l scoată!’ Și mi l-au dat, l-am aruncat în foc și din el a ieșit vițelul acesta”. (Exod 32, 21-24.) El dorea să-l facă pe Moise să creadă că avusese loc o minune — că aurul fusese aruncat în foc și, printr-o putere supranaturală, s-a prefăcut într-un vițel. Dar scuzele sale și ocolirea adevărului n-au fost de nici un folos. El a fost tratat așa cum merita, și anume ca principalul vinovat.
Faptul că Aaron fusese binecuvântat și onorat atât de mult, mai presus de întregul norod, a făcut ca păcatul său să fie atât de hidos. Aaron era “sfântul Domnului” (Psalmii 106, 16) și el a făcut idolul și a anunțat sărbătoarea. El era acela care fusese numit port-vocea lui Moise și cu privire la care chiar Dumnezeu în persoană a mărturisit: “Știu că el vorbește ușor”. (Exod 4, 14.) El a dat greș în a-i împiedica pe idolatri în sfidarea pe care aceștia au aruncat-o cerului. Acela prin care a lucrat Dumnezeu în aducerea judecăților, atât asupra egiptenilor, cât și asupra zeilor acestora, a ascultat fără să schițeze vreun gest proclamația rostită înaintea chipului turnat: “Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului”. (Exod 32, 4.) El era acela care fusese cu Moise pe munte și acolo privise slava lui Dumnezeu și văzuse că în manifestarea slavei aceleia nu era nimic din care putea să fie făcut un chip. El a fost acela care a schimbat slava aceasta cu înfățișarea unui vițel. El, căruia Dumnezeu îi încredințase conducerea poporului în lipsa lui Moise, a fost găsit că aprobă răzvrătirea lor. “Domnul de asemenea era foarte mâniat și pe Aaron, așa încât voia să-l piardă”. (Deuteronom 9, 20.) Dar, ca răspuns la mijlocirea arzătoare a lui Moise, viața i-a fost cruțată; și, în pocăință și umilință pentru marele său păcat, el a fost readus în grația lui Dumnezeu.
-323-
Dacă Aaron ar fi avut curaj să stea pentru ceea ce era drept, indiferent de consecințe, el ar fi putut preveni acea apostazie. Dacă și-ar fi menținut în mod neabătut atașamentul față de Dumnezeu, dacă i-ar fi reamintit poporului primejdiile de la Sinai, cum și legământul lor solemn cu Dumnezeu de a asculta de Legea Sa, răul ar fi fost oprit. Dar înduplecarea sa față de cerințele norodului și asigurarea calmă cu care el a pornit la îndeplinirea planurilor lor i-au făcut să aibă curaj pentru a merge mai departe în păcat, mai mult decât plănuiseră înainte în mintea lor.
Când Moise, reîntorcându-se în tabără, s-a confruntat cu răzvrătiții, mustrarea lui severă și indignarea manifestată prin spargerea tablelor sfinte ale Legii au fost puse de popor în contrast cu vorbirea și comportarea plăcută a fratelui său, astfel simpatia lor era de partea lui Aaron. Pentru a se justifica, Aaron s-a străduit să-l facă pe popor răspunzător pentru slăbiciunea sa de a ceda cererii lor; cu toate acestea, ei erau plini de admirație față de blândețea și răbdarea lui. Dar Dumnezeu nu vede așa cum văd oamenii. Spiritul de cedare al lui Aaron și dorința sa de a se face plăcut le-au orbit ochii față de enormitatea crimei pe care el a aprobat-o. Atitudinea sa, de a lăsa ca influența sa să-l ducă în păcat pe Israel, a costat viața a mii de oameni. În ce contrast față de aceasta a fost atitudinea lui Moise! În timp ce aducea la îndeplinire cu credincioșie judecățile lui Dumnezeu, el a demonstrat că bunăstarea poporului Israel îi era mai scumpă decât prosperitatea, onoarea sau viața sa proprie.
Dintre toate păcatele pe care Dumnezeu le va pedepsi, nu este nici unul mai deplorabil în fața Sa decât păcatul acelora care îi încurajează pe alții să facă rău. Dumnezeu dorește ca slujitorii Săi să-și dovedească credincioșia, mustrând cu fidelitate nelegiuirea, oricât de dureros ar fi acest act. Aceia care sunt onorați cu o însărcinare divină nu trebuie să fie niște slujitori slabi, docili și oportuniști. Ei nu trebuie să urmărească înălțarea de sine sau să ocolească datoriile neplăcute, ci să îndeplinească lucrarea lui Dumnezeu cu credincioșie neabătută.
-324-
Deși Dumnezeu ascultase rugăciunea lui Moise, cruțându-l pe Israel de la nimicire, apostazia trebuia să fie pedepsită în mod exemplar. Nelegiuirea și neascultarea în care Aaron i-a făcut să cadă, dacă n-ar fi fost imediat zdrobite, aveau să ducă de la răscoală la fărădelege și aveau să ducă națiunea într-o iremediabilă ruină. Printr-o severitate teribilă, răul trebuia înlăturat. Stând la ușa taberei, Moise a spus poporului: “Cine este pentru Domnul, să vină la mine!” Cei care nu se alăturaseră apostaziei trebuia să se așeze la dreapta lui Moise; cei care erau vinovați, dar pocăiți, la stânga lui. Porunca a fost ascultată. S-a aflat astfel că seminția lui Levi nu luase parte la acea închinare idolatră. Și în celelalte seminții erau mulți care, deși păcătuiseră, acum își manifestau pocăința. Dar o mare mulțime, în marea ei majoritate dintre cei ce formau gloata pestriță, care a instigat la facerea vițelului, stăruia cu încăpățânare în răzvrătire. În Numele Domnului lui Israel, Moise a poruncit celor ce se aflau la dreapta lui și care se păstraseră curați de idolatrie să-și încingă săbiile și să-i ucidă pe toți aceia care stăruiau în răzvrătire. “Și aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor”. (Exod 32, 28.) Fără nici o deosebire de poziție, rudenie sau prietenie, instigatorii la nelegiuire au fost nimiciți; dar toți aceia care s-au pocăit și s-au umilit au fost cruțați.
Aceia care au adus la îndeplinire această lucrare teribilă a judecății au acționat în baza unei autorități divine, executând sentința Împăratului cerului. Oamenii trebuie să fie atenți când, în orbirea lor firească, îi judecă și condamnă pe semenii lor; dar când Dumnezeu le poruncește să aducă la îndeplinire sentința Sa asupra nelegiuirii, El trebuie să fie ascultat. Aceia care au adus la îndeplinire acest act dureros și-au manifestat în felul acesta scârba și disprețul față de răzvrătire și idolatrie și s-au consacrat pe deplin slujirii adevăratului Dumnezeu. Domnul a onorat credincioșia lor, acordând o distincție deosebită seminției lui Levi. Izraeliții se făcuseră vinovați de trădare, și anume împotriva unui Împărat care îi încărcase de binefaceri și a cărui autoritate se legaseră, de bună voie, să o asculte. Pentru ca autoritatea divină să se poată menține, judecata trebuia să vină asupra trădătorilor. Dar chiar și în acest caz s-a manifestat mila lui Dumnezeu. În timp ce menținea valabilitatea Legii, El le-a acordat tuturor libertatea de a alege și ocazia pocăinței. Au fost nimiciți doar aceia care au persistat în răzvrătirea lor.
-325-
Era necesar ca acest păcat să fie pedepsit, ca o mărturie pentru națiunile înconjurătoare cu privire la nemulțumirea și supărarea lui Dumnezeu împotriva idolatriei. Aducând la îndeplinire judecata asupra celor vinovați, Moise, ca instrument al lui Dumnezeu, trebuia să lase scris un protest solemn și public împotriva crimei lor. Deoarece izraeliții trebuia mai târziu să condamne idolatria triburilor din jurul lor, vrăjmașii lor i-ar fi acuzat că poporul care pretinde că Iehova este Dumnezeul lor a făcut la Horeb un vițel și s-a închinat înaintea lui. Acum, deși obligat să recunoască acest adevăr neplăcut, Israel putea să arate spre soarta teribilă a celor ce au comis această nelegiuire, ca dovadă că păcatul lor n-a fost aprobat sau scuzat.
Iubirea, nu mai puțin decât dreptatea, cerea ca judecata să fie aplicată pentru acest păcat. Dumnezeu este atât Păzitorul, cât și Suveranul poporului Său. El îi nimicește pe cei ce sunt neclintiți în răzvrătirea lor, pentru ca să nu-i ducă și pe alții la ruină. Cruțând viața lui Cain, Dumnezeu a demonstrat Universului care avea să fie rezultatul îngăduirii ca păcatul să rămână nepedepsit. Influența exercitată asupra urmașilor săi, datorită vieții și învățăturii sale, a dus la o așa stare de corupție care cerea nimicirea întregii lumi printr-un potop. Istoria antediluvienilor dă mărturie de faptul că, pentru păcătos, o viață lungă nu este o binecuvântare; mila și îndurarea cea mare a lui Dumnezeu n-au înăbușit nelegiuirea lor. Cu cât trăiau mai mult, cu atât oamenii deveneau mai corupți.
Tot așa era cazul și cu apostazia de la Sinai. Dacă pedeapsa nu ar fi fost aplicată imediat celor vinovați, aceleași rezultate s-ar fi văzut din nou. Pământul ar fi devenit tot așa de stricat ca și în zilele lui Noe. Dacă acești nelegiuiți ar fi fost cruțați, relele care ar fi urmat ar fi fost mai mari decât cele rezultate din cruțarea vieții lui Cain. Îndurarea lui Dumnezeu a arătat că trebuie ca mii să sufere, pentru a preveni necesitatea aplicării judecăților divine asupra a milioane de oameni. Pentru a-i salva pe mulți, El trebuie să-i pedepsească pe cei puțini. Mai mult decât atât, deoarece a nesocotit legământul de supunere față de Dumnezeu, poporul a rămas fără protecție divină și lipsit de apărare, întreaga națiune fiind expusă puterii vrăjmașilor ei. Dacă răul n-ar fi fost imediat înlăturat, ei ar fi căzut imediat pradă numeroșilor și puternicilor lor vrăjmași. Era necesar, spre binele poporului Israel și de asemenea ca o lecție pentru toate generațiile viitoare, ca această abatere să fie imediat pedepsită. Și nu era mai puțin manifestarea milei față de păcătoși faptul că s-a pus imediat capăt căii lor rele. Dacă li s-ar fi cruțat viața, același spirit care i-a făcut să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu avea să fie manifestat în ură și lupte între ei și, în cele din urmă, aveau să se nimicească unul pe celălalt. Datorită iubirii față de lume, iubirii față de Israel și chiar față de călcătorii Legii, crima aceea a fost pedepsită imediat și cu o severitate teribilă.
-326-
Pe măsură ce poporul ajungea să-și vadă enormitatea vinei, groaza punea stăpânire pe întreaga tabără. Era temerea că fiecare vinovat trebuia să fie nimicit. Făcându-i-se milă de starea lor nenorocită, Moise le-a promis că va mai mijloci o dată înaintea lui Dumnezeu pentru ei.
“Ați făcut un păcat foarte mare”, a spus el. “Am să mă sui acum la Domnul; poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru.” El s-a suit și, în mărturisirea sa înaintea lui Dumnezeu, a spus: “Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Și-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o”. Răspunsul a fost: “Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi șterge din cartea Mea. Du-te dar, și du poporul unde ți-am spus. Iată, îngerul Meu va fi înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor”. (Exod 32, 31-35.)
În rugăciunea lui Moise, mintea ne este îndreptată spre cărțile din ceruri, în care sunt înscrise numele tuturor oamenilor și faptele lor, fie bune, fie rele, toate sunt scrise acolo cu credincioșie. Cartea vieții conține numele tuturor acelora care au intrat în slujba lui Dumnezeu. Dacă vreunul dintre aceștia se îndepărtează de El, Îl părăsește, și, printr-o încăpățânată rămânere în păcat devine în cele din urmă împietrit față de influența Duhului Sfânt, în ziua judecății numele său va fi șters din cartea vieții și va fi dat nimicirii. Moise și-a dat seama cât de îngrozitoare avea să fie soarta păcătoșilor; și, cu toate acestea, dacă poporul Israel avea să fie lepădat de Dumnezeu, el dorea mai bine ca numele său să fie șters din cartea vieții o dată cu al lor; el nu putea suporta să vadă judecățile lui Dumnezeu căzând asupra acelora care fuseseră atât de minunat eliberați. Mijlocirea lui Moise în favoarea poporului Israel ilustrează mijlocirea lui Hristos pentru cei păcătoși. Dar Domnul n-a îngăduit ca Moise să poarte, așa cum a purtat Hristos, vina celui păcătos. “Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea”, a spus El, “pe acela îl voi șterge din cartea Mea”.
-327-
Cu profundă durere, poporul și-a îngropat morții. Trei mii au căzut uciși de sabie; o plagă avea să izbucnească în curând în tabără; și acum solia ajunse la ei, și anume că prezența divină nu-i va mai însoți deloc în peregrinările lor. Iehova a declarat: “Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci ești un popor încăpățânat”. Și porunca ce s-a dat a fost: “Aruncă-ți acum podoabele de pe tine, și voi vedea ce-ți voi face”. În toată tabăra erau acum bocete. În pocăință și umilință, “copiii lui Israel și-au scos de pe ei podoabele și au plecat de la muntele Horeb”.
Prin porunca divină, cortul care servise ca loc temporar de închinare a fost mutat “afară din tabără, la o depărtare oarecare”. Aceasta a fost încă o dovadă a faptului că Dumnezeu Își retrăsese prezența din mijlocul lor. El avea să Se descopere pe Sine lui Moise, dar nu unui astfel de popor. Mustrarea a fost adânc simțită și, pentru mulțimea care avea mustrări de conștiință, aceasta apărea ca o prevestire a unei mari nenorociri. Oare nu cumva Dumnezeu l-a despărțit pe Moise de tabără pentru ca să-i poată nimici pe deplin? Dar n-au fost lăsați fără nădejde. Cortul a fost ridicat în afara taberei, dar Moise l-a numit “Cortul întâlnirii”. Toți aceia care erau în adevăr pocăiți și doreau să se întoarcă la Domnul erau îndrumați să repare acolo răul făcut, să-și mărturisească păcatele și să caute mila Sa. Când se întorceau la corturile lor, Moise a intrat în tabernacol. Cu un chinuitor interes, poporul aștepta unele semne care să arate că mijlocirea sa în favoarea lor a fost primită. Dacă Dumnezeu va consimți să Se întâlnească cu el, atunci puteau spera că nu aveau să fie cu totul nimiciți. Când stâlpul de nor a coborât și s-a așezat la intrarea sanctuarului, poporul a plâns de bucurie, s-a sculat și s-a aruncat “cu fața la pământ la ușa cortului lui”.
Moise cunoștea foarte bine perversitatea și orbirea acelora care se aflau sub conducerea lui; el știa dificultățile cu care trebuia să fie confruntat. Dar el învățase că, pentru a o scoate la capăt cu poporul, trebuia să fie ajutat de Dumnezeu. A cerut o mai clară descoperire a voinței lui Dumnezeu, cum și asigurarea prezenței Sale: “Iată, Tu îmi zici: ‘Du pe poporul acesta!’ și nu-mi arăți pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: ‘Eu te cunosc pe nume și ai căpătat trecere înaintea Mea’. Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaște, și voi avea trecere înaintea Ta. și gândește-Te că neamul acesta este poporul Tău”. (Exod 33, 12.13.)
-328-
Răspunsul a fost: “Voi merge Eu Însumi cu tine și îți voi da odihnă”. Dar Moise nu era satisfăcut. Asupra sufletului său apăsa un simțământ al rezultatelor teribile în cazul în care Dumnezeu l-ar lăsa pe Israel pradă împietririi și nepocăinței. El nu putea să sufere ca interesele sale să fie despărțite de acelea ale fraților săi și s-a rugat ca favoarea lui Dumnezeu să poată fi redată poporului Său și ca semnele prezenței Sale să continue să călăuzească peregrinările lor: “Dacă nu mergi Tu Însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va ști că am căpătat trecere înaintea Ta, eu și poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi și când prin aceasta vom fi deosebiți, eu și poporul Tău, de toate popoarele de pe fața pământului?” (Exod 33, 15.16.)
Și Domnul a zis: “Voi face și ceea ce-Mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea și te cunosc pe nume”. Dar profetul n-a încetat ruga. Fiecare rugăciune înălțată căpătase răspuns, dar el înseta după o dovadă mai puternică a bunăvoinței lui Dumnezeu. El adresează acum o cerere pe care nici o ființă omenească n-o făcuse vreodată până atunci. “Arată-mi slava Ta!”
Domnul nu l-a mustrat pentru cererea sa îndrăzneață; dar au fost rostite cuvinte pline de bunătate: “Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea”. Nici un om muritor nu poate privi slava descoperită a lui Dumnezeu și să trăiască; dar Moise a fost asigurat că va vedea din slava divină atât cât va putea suporta să vadă. El a fost chemat din nou să se urce pe munte; apoi, mâna care a făcut lumea și care a mutat munții deodată “și-i răstoarnă în mânia Sa” (Iov 9, 5) a luat această creatură făcută din țărână, acest puternic bărbat al credinței, și l-a așezat într-o crăpătură în stâncă, în timp ce slava lui Dumnezeu și toată bunătatea Lui treceau pe dinaintea sa.
Această experiență — mai presus de toate celelalte făgăduințe făcute, în sensul că prezența divină îl va însoți — a fost pentru Moise o asigurare a succesului în lucrarea ce-i stătea înainte și el a socotit-o ca fiind de o valoare infinit mai mare decât toată înțelepciunea Egiptului sau decât orice realizare a sa, ca om de stat sau conducător militar. Nici o putere pământească, nici o iscusință sau pricepere nu pot lua locul prezenței continue a lui Dumnezeu.
-329-
Pentru cel păcătos este un lucru teribil acela de a cădea în mâinile viului Dumnezeu; dar Moise a stat singur în prezența Celui Veșnic și nu s-a temut, căci sufletul său era în armonie cu voința Făcătorului său. Psalmistul spune: “Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul”. (Psalmii 66, 18.) Dar “prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El și legământul făcut cu El le dă învățătură”. (Psalmii 25, 14.)
Dumnezeirea S-a prezentat astfel: “‘Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor, până la al treilea și al patrulea neam’.
Îndată Moise s-a plecat până la pământ și s-a închinat”. (Exod 34, 6-8.) Din nou el a cerut ca Dumnezeu să ierte nelegiuirea poporului Său și să-l ia ca moștenire a Sa. Rugăciunea i-a fost ascultată. Domnul a făgăduit în mod binevoitor să reînnoiască bunăvoința Sa față de Israel și să facă pentru el lucruri “care n-au avut loc în nici o țară și la nici un neam”.
Moise a rămas sus, pe munte, patruzeci de zile și patruzeci de nopți; și, în tot acest timp, el a fost în mod miraculos susținut. Nici unui alt om nu i s-a îngăduit să urce împreună cu el și în lipsa lui nimănui nu i s-a permis să se apropie de munte. La porunca lui Dumnezeu, el a pregătit două table de piatră și le-a luat cu el la întâlnirea cu Dumnezeu; și din nou Domnul “a scris cuvintele legământului, Cele Zece Porunci”. (Exod 34, 28.9.)
În timpul acestei lungi perioade de timp petrecute în comuniune cu Dumnezeu, fața lui Moise a reflectat slava prezenței divine; fără ca el să-și dea seama, fața sa strălucea cu o lumină scânteietoare când a coborât de pe munte. O astfel de lumină a strălucit pe fața lui Ștefan atunci când a fost adus înaintea judecătorilor săi: “Toți cei ce ședeau în Sobor s-au uitat țintă la Ștefan, și fața lui li s-a arătat ca o față de înger”. (Faptele Apostolilor 6, 15.) Aaron și poporul s-au dat înapoi dinaintea lui Moise și “se temeau să se apropie de el”. Văzând neliniștea și spaima lor, dar necunoscând care era motivul, el i-a chemat să se apropie. Le-a arătat dovada împăcării cu Dumnezeu și i-a asigurat de faptul că se află din nou în grația Lui. Din vocea lui ei n-au simțit altceva decât iubire și bunăvoință și, în cele din urmă, unul a îndrăznit să se apropie de el. Prea înspăimântat ca să poată vorbi, în tăcere el a arătat spre fața lui Moise și apoi spre cer. Marele conducător a înțeles ce vrea să spună acesta. Conștienți de vina lor, simțindu-se încă sub dezaprobarea divină, ei n-au putut suporta lumina cerului, care, dacă ar fi fost ascultători de Dumnezeu, i-ar fi umplut de bucurie. În vinovăție există temere. Sufletul care este liber de păcat nu dorește să se ascundă de lumina cerului.
-330-
Moise avea multe lucruri să le spună; și, pentru a le domoli teama, își puse o mahramă pe față și continuă să facă acest lucru ori de câte ori se întorcea în tabără, după întâlnirea cu Dumnezeu.
Prin această strălucire, Dumnezeu dorea să imprime asupra poporului Israel caracterul sacru și înalt al Legii Sale, precum și slava Evangheliei descoperite prin Hristos. În timp ce Moise se afla pe munte, Dumnezeu i-a prezentat nu numai tablele Legii, ci și Planul de Mântuire. El a văzut că sacrificiul lui Hristos era simbolizat de toate tipurile și simbolurile sistemului iudaic; și lumina cerului, revărsându-se de la Golgota, nu mai puțin decât slava Legii lui Dumnezeu, era aceea care radia o astfel de strălucire pe fața lui Moise. Această iluminare divină simboliza slava dispensațiuni al cărei mijlocitor vizibil era Moise, un reprezentant al adevăratului Mijlocitor.
Slava reflectată pe fața lui Moise ilustrează binecuvântările ce urmează să fie primite de cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos. Ea dă mărturie despre faptul că, cu cât este mai strânsă comuniunea cu Dumnezeu, cu atât mai clară va fi cunoașterea cerințelor Sale, cu atât mai deplină va fi asemănarea noastră cu chipul divin și vom deveni mai repede și mai deplin părtași ai naturii divine.
Moise a fost un tip al lui Hristos. Cum mijlocitorul lui Israel și-a acoperit fața, pentru că poporul nu putea privi slava ei, tot astfel Hristos, divinul Mijlocitor, și-a acoperit divinitatea cu natura omenească, atunci când a venit pe pământ. Dacă El ar fi venit înveșmântat cu strălucirea cerului, n-ar fi avut acces la oameni, în starea lor păcătoasă. Ei n-ar fi putut suporta slava prezenței Sale. De aceea S-a smerit și a luat “o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8, 3), pentru ca să poată să Se apropie de neamul omenesc și să-l înalțe.