Patriarhi și Profeți | Capitolul 27 (bazat pe textele din Exod 19 până la 24)
Curând după așezarea taberei la Sinai, Moise a fost chemat sus, pe munte, ca să se întâlnească cu Dumnezeu. El urcă singur cărarea cea prăpăstioasă și accidentată și se apropie de norul care arăta locul prezenței lui Iehova. Israel era acum luat într-o strânsă și deosebită legătură cu Cel Prea Înalt, ca să fie trecut, ca biserică și națiune, sub cârmuirea lui Dumnezeu. Solia către Moise, pentru popor era:
“Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt”. (Exod 19, 4-6.)
Moise s-a întors în tabără și, adunându-i pe bătrânii lui Israel, le-a repetat solia divină. Răspunsul lor a fost: “Vom face tot ce a zis Domnul”. Astfel, ei au făcut un legământ solemn cu Dumnezeu, legându-se să-L primească drept conducător al lor, fapt prin care au devenit, într-un sens special, supuși ai autorității Sale.
Din nou conducătorul lor s-a suit pe munte și Domnul i-a spus: “Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îți voi vorbi”. (Exod 19, 9.) Când ei au întâmpinat greutăți pe drum, erau porniți să cârtească împotriva lui Moise și a lui Aaron, acuzându-i că duc oștile lui Israel departe de Egipt pentru a le nimici. Domnul voia să-l onoreze pe Moise înaintea lor, pentru ca ei să aibă încredere în îndrumările lui.
Dumnezeu dorea să facă din ocazia aceasta a rostirii Legii Sale o scenă de o măreție înspăimântătoare, pe măsura caracterului Său înalt. Poporul trebuia să fie impresionat de faptul că tot ceea ce era în legătură cu slujirea lui Dumnezeu trebuia să fie privit cu cel mai mare respect. Domnul îi spuse lui Moise: “Du-te la popor, sfințește-i azi și mâine, și pune-i să-și spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi, căci a treia zi Domnul Se va pogorî, în fața întregului popor, pe muntele Sinai”. (Exod 19, 10-11.) În timpul zilelor de așteptare, toți trebuia să folosească timpul într-o solemnă pregătire pentru a se arăta înaintea lui Dumnezeu. Atât persoana, cât și hainele trebuia să fie perfect curate. În timp ce Moise avea să le arate păcatele, ei trebuia să se dedice în umilință postului și rugăciunii, pentru ca inimile lor să poată fi curățite de orice nelegiuire.
-304-
Pregătirile s-au făcut în conformitate cu porunca primită; și, ascultând de un nou sfat, Moise a dat dispoziția ca o barieră să fie așezată în jurul muntelui, pentru ca nici omul și nici animalele să nu pătrundă pe locul sfânt. Dacă vreunul s-ar fi încumetat atât de mult încât să atingă acele bariere, trebuia să fie îndată pedepsit cu moartea.
În dimineața celei de a treia zile, pe când ochii întregului popor erau îndreptați spre munte, vârful acestuia era acoperit cu un nor gros, care devenea din ce în ce mai negru și mai adânc, coborând spre baza lui, până când tot muntele a fost învăluit în întuneric și într-o înspăimântătoare taină. Apoi s-a auzit sunetul unei trâmbițe, chemând poporul să se întâlnească cu Dumnezeu; și Moise i-a condus până la poalele muntelui. Din întunericul acela dens izbucneau fulgere strălucitoare, în timp ce bubuiturile de tunet își făceau auzite ecourile și ecoul ecourilor printre înălțimile înconjurătoare. “Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse peste el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălța ca fumul unui cuptor și tot muntele se cutremura cu putere”. (Exod 19, 18.) “Înfățișarea slavei Domnului era asemenea unui foc mistuitor pe vârful muntelui”, înaintea mulțimii adunate. Și “trâmbița răsuna tot mai puternic”. Atât de înspăimântătoare erau semnele prezenței lui Dumnezeu, încât mulțimile lui Israel tremurau de frică, căzând cu fețele la pământ înaintea Domnului. Până și Moise a strigat: “Sunt îngrozit și tremur”. (Evrei 12, 21.)
Dar bubuiturile tunetelor încetară; sunetul trâmbiței nu se mai auzea; pământul se liniști. A urmat un timp de liniște solemnă și apoi a fost auzită vocea lui Dumnezeu. Vorbind din întunericul dens care-L învăluia, stând pe munte, înconjurat de un cortegiu de îngeri, Domnul a făcut cunoscută Legea Sa. Descriind această scenă, Moise zicea: “Domnul a venit din Sinai și a răsărit peste ei din Seir. A strălucit din muntele Paran, și a ieșit din mijlocul zecilor de mii de sfinți, Având în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubește popoarele; Toți sfinții sunt în mâna Ta. Ei au stătut la picioarele Tale, Au primit cuvintele Tale.” (Deuteronom 33, 2.3.)
-305-
Domnul S-a descoperit nu numai în măreția înspăimântătoare de judecător și legiuitor, ci și ca un păzitor milos al poporului Său: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului, din casa robiei”. (Exod 20, 2.) El, pe care ei Îl cunoscuseră până acum ca Eliberatorul și Călăuzitorul lor, care îi scosese din țara Egiptului, deschizând pentru ei o cale prin mare, care a nimicit pe faraon și oștirea lui, care Se dovedise a fi mai presus de toți zeii Egiptului — El era Acela care rostea acum Legea.
Legea nu era rostită acum numai pentru folosul exclusiv al evreilor. Dumnezeu i-a onorat făcându-i apărători și păstrători ai Legii Sale, dar ea trebuia să fie considerată ca un tezaur sfânt pentru lumea întreagă. Preceptele Decalogului sunt adaptate pentru întreaga omenire și au fost date pentru instruirea tuturor. Zece precepte scurte, dar cuprinzătoare și pline de autoritate cuprind datoria omului față de Dumnezeu și față de semenii săi; și toate, bazate pe marele și fundamentalul principiu al iubirii. “Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. (Luca 10, 27; vezi, de asemenea, Deuteronom 6, 4-5; Leviticul 19, 18.) În Cele Zece Porunci, aceste principii sunt arătate în mod amănunțit și făcute aplicabile la condițiile și împrejurările în care se află omul.
“Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”. (Exod 20, 3.)
Dumnezeu, Cel veșnic, având viață în Sine Însuși, Cel necreat, El Însuși fiind Izvorul și Susținătorul a toate, este singurul îndreptățit la suprema închinare și adorare. Omului îi este interzis să dea oricui altcuiva locul cel dintâi în simțămintele sale sau în slujirea sa. Tot ce cultivăm și tinde să slăbească iubirea noastră față de Dumnezeu sau să ia locul slujirii ce-I datorăm devine pentru noi un zeu.
“Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, și să nu le slujești”. (Exod 20, 4-5.)
-306-
Porunca a doua oprește închinarea la adevăratul Dumnezeu prin chipuri sau asemănări. Multe națiuni păgâne susțineau că chipurile lor erau numai preînchipuiri sau simboluri prin care era adorată zeitatea, dar Dumnezeu a declarat o astfel de închinare ca fiind păcat. Încercarea de a-L reprezenta pe Cel Veșnic prin obiecte materiale coboară concepția omului cu privire la Dumnezeu. Mintea fiind îndepărtată de la perfecțiunea cea fără margini a lui Dumnezeu ar fi atrasă mai degrabă spre creatură decât spre Creator. Și, în măsura în care concepția lui cu privire la Dumnezeu s-ar coborî, omul ar decădea.
“Eu, Domnul, Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos”. Legătura cea strânsă și sfântă a lui Dumnezeu cu poporul Său este prezentată prin asemănarea cu legătura căsătoriei. Idolatria fiind un adulter spiritual, neplăcerea lui Dumnezeu față de ea este pe drept numită gelozie.
“Pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam al celor ce mă urăsc”. Este inevitabil ca și copiii să sufere urmările faptelor rele ale părinților lor, dar ei nu sunt pedepsiți pentru vinovăția părinților, în afara cazului că și ei au luat parte la păcatele lor. Cu toate acestea, copiii calcă, de obicei, pe urmele părinților lor. Prin moștenire sau exemplu, fiii devin părtași ai păcatelor tatălui lor. Tendințele spre rău, apetitul pervertit și moralitatea josnică, împreună cu bolile și degenerarea fizică se transmit ca o moștenire din tată în fiu, până la a treia și a patra generație. Acest adevăr înspăimântător ar trebui să aibă o putere solemnă care să-i rețină pe oameni de a merge pe calea păcatului.
“Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele”. Prin oprirea închinării la dumnezei falși, porunca a doua, în mod implicit, îndeamnă la adorarea adevăratului Dumnezeu. Iar acelora care sunt credincioși în slujba Sa le este făgăduită îndurarea Sa, nu numai până la a treia și a patra generație, cum este cazul mâniei ce-i amenință pe cei ce-L urăsc, ci până la mii de generații. “Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui”. (Exod 20, 7.)
Această poruncă nu numai că oprește jurămintele false și blestemele obișnuite, dar ea ne oprește de a folosi Numele lui Dumnezeu într-un mod ușuratic sau neglijent, fără respect față de înspăimântătoarea lui însemnătate. Prin folosirea necugetată a Numelui lui Dumnezeu în vorbirea de rând, prin invocarea Lui în probleme neînsemnate și prin deasa și necugetata repetare a Numelui Său, noi Îl dezonorăm. “Numele Lui este sfânt și înfricoșat”. (Psalmii 111, 9.) Toți trebuie să cugete asupra maiestății Sale, a curăției și sfințeniei Sale, pentru ca inima să fie mișcată de simțământul caracterului Său proslăvit; iar Numele Său sfânt să fie rostit cu respect și solemnitate.
-307-
“Adu-ți aminte de ziua de odihnă ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o”. (Exod 20, 8-11.)
Sabatul nu este introdus ca o instituție nouă, ci ca una care a fost întemeiată la creațiune. Trebuie să ne aducem aminte de el și să-l păzim ca un mijloc de aducere aminte a lucrării Creatorului. Arătând spre Dumnezeu ca Făcător al cerurilor și al pământului, el Îl deosebește pe adevăratul Dumnezeu de toți ceilalți dumnezei falși. Toți cei care țin ziua a șaptea arată prin acest act că sunt adoratori ai lui Dumnezeu. În acest fel, Sabatul este semnul ascultării de Dumnezeu atâta vreme cât va exista cineva pe pământ, care să-I slujească. Porunca a patra este singura dintre toate cele zece, în care se găsesc atât Numele, cât și titlul Legiuitorului. Este singura care arată prin a cui autoritate a fost dată Legea. În acest fel, ea conține sigiliul lui Dumnezeu, pus pe Legea Sa, ca o dovadă a autenticității și puterii obligativității ei.
Dumnezeu i-a dat omului șase zile în care să lucreze și cere ca lucrările sale să fie făcute în șase zile lucrătoare. Actele de milă și absolută necesitate sunt îngăduite în ziua Sabatului, bolnavii și cei în suferință trebuie să fie întotdeauna îngrijiți; dar lucrul care nu este necesar trebuie să fie cu strictețe evitat. “Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L, și dacă-L vei cinsti neurmând căile tale și neîndeletnicindu-te cu treburile tale….”. (Isaia 58, 13.) Dar opreliștea nu se sfârșește aici. “Nededându-te la flecării”, spune profetul. Cei care discută probleme de afaceri sau fac planuri în ziua Sabatului sunt priviți de Dumnezeu ca și când s-ar fi angajat realmente în afacerile respective. Pentru a păstra cu sfințenie Sabatul, trebuie să nu îngăduim nici chiar minții noastre să se ocupe de lucrurile cu caracter vremelnic. Porunca cuprinde tot ceea ce se află înăuntrul porților casei noastre. Cei ce locuiesc în familie trebuie să lase la o parte preocupările lor vremelnice în timpul orelor sacre. Toți trebuie să se unească în a-L onora pe Dumnezeu printr-o slujire de bună voie în ziua Sa cea sfântă.
-308-
“Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău”. (Exod 20, 12.)
Părinții sunt îndreptățiți astfel la o dragoste și un respect cum nu este dat nimănui altcuiva să aibă. Dumnezeu Însuși, care a așezat asupra lor o responsabilitate pentru sufletele încredințate grijii lor, a poruncit ca, în anii de la început ai vieții, părinții să țină locul lui Dumnezeu pentru copiii lor. Iar acela care respinge autoritatea îndreptățită a părinților săi respinge autoritatea lui Dumnezeu. Porunca a cincea cere din partea copiilor nu numai să dea respect, supunere și ascultare părinților lor, ci de asemenea să le dea dragostea și amabilitatea lor, să le ușureze poverile, să le apere prestigiul, să-i ajute și să-i mângâie la bătrânețe. Ea încurajează respectul față de slujitorii lui Dumnezeu și față de conducători și de toți aceia cărora Dumnezeu le-a dat să aibă autoritate.
“Aceasta”, spune apostolul, “este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință”. (Efeseni 6, 2.) Pentru Israel, care aștepta să intre în curând în Canaan, celui ascultător îi era dată făgăduința că va avea o viață lungă în țara aceea bună; dar ea avea o însemnătate mult mai largă, cuprinzând tot Israelul lui Dumnezeu, făgăduind viața veșnică pe pământ, atunci când acesta va fi eliberat de blestemul păcatului.
“Să nu ucizi”. (Exod 20, 13.)
Toate actele de nedreptate care tind să scurteze viața; spiritul de ură și răzbunare sau cultivarea unei pasiuni care duce la acțiuni vătămătoare pentru alții sau care ne face să le vrem răul (“căci cine urăște pe fratele său este un ucigaș”); o egoistă neglijare de a îngriji de cei în nevoie sau în suferință; orice satisfacere egoistă a poftelor, orice lipsire fără rost de cele necesare sau munca peste măsură ce tinde să vatăme sănătatea — toate acestea, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt călcări ale poruncii a șasea.
“Să nu preacurvești”. (Exod 20, 14.)
Această poruncă interzice nu numai faptele murdare, ci chiar și gândurile și dorințele senzuale, precum orice practică ce tinde să le ațâțe. Curăția este cerută nu numai în viața exterioară, ci și în intențiile și simțămintele tainice ale inimii. Hristos, care a învățat obligațiile larg cuprinzătoare ale Legii lui Dumnezeu, a declarat că un gând sau o privire rea sunt realmente păcate, tot așa cum este fapta de călcare a Legii.
“Să nu furi”. (Exod 20, 15.)
-309-
În această opreliște sunt cuprinse atât păcatele publice, cât și cele particulare. Porunca a opta condamnă răpirea de oameni și comerțul cu sclavi și interzice războaiele de cucerire. Ea condamnă furtul și tâlhăria. Ea cere o cinste deplină în cele mai mici amănunte ale problemelor vieții. Ea osândește îmbogățirea peste măsură și necinstită în afaceri și cere plata dreaptă a datoriilor și a salariilor. Ea declară că orice încercare de a obține foloase personale de pe urma neștiinței, slăbiciunii sau nenorocirii altora este trecută ca înșelăciune în cărțile din cer.
“Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”. (Exod 20, 16.)
Vorbirea neadevărată în orice problemă, orice încercare sau intenție de a-l înșela pe aproapele nostru sunt cuprinse aici. Intenția de a înșela constituie o minciună. Printr-o privire a ochiului, o mișcare cu mâna, o expresie a feței pot spune tot atât de bine o minciună, ca și prin cuvinte. Orice adăugire intenționată în vorbire, orice aluzie sau orice insinuare făcută în mod calculat, cu gândul de a face o impresie greșită sau exagerată, chiar povestirea unor fapte în așa fel încât să ducă în rătăcire pe cineva constituie o minciună. Acest precept interzice orice încercare de a vătăma bunul nume al semenului nostru prin relatări inexacte sau bănuieli rele, prin vorbiri de rău sau bârfeli. Chiar și ascunderea intenționată a adevărului, de pe urma căreia alții pot fi păgubiți, este o violare a poruncii a noua.
“Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău”. (Exod 20, 17.)
Porunca a zecea lovește la rădăcina tuturor păcatelor, oprind dorințele egoiste, de unde izvorăsc faptele păcătoase. Și cel care, în ascultare de Legea lui Dumnezeu, se reține chiar și de la o dorință păcătoasă care vizează ceea ce aparține altuia nu se va face vinovat de vreo faptă rea față de semenii săi.
Acestea au fost preceptele sfinte ale Decalogului, rostite în mijlocul tunetului și flăcărilor de foc și cu o minunată desfășurare a puterii și maiestății Marelui Dătător al Legii. Dumnezeu a însoțit proclamarea Legii Sale cu manifestarea puterii și slavei Sale, pentru ca poporul Său să nu uite niciodată scena aceasta și pentru ca să li se poată înscrie în inimă o profundă venerație față de Autorul Legii, Creatorul cerului și al pământului. El a dorit, de asemenea, să arate tuturor oamenilor sfințenia, importanța și permanența Legii Sale.
Poporul Israel era copleșit de groază. Puterea înspăimântătoare a vorbirii lui Dumnezeu părea că întrece măsura pe care inimile tremurânde o puteau suporta. Căci, în timp ce li se prezenta marea Lege a dreptății lui Dumnezeu, ei și-au dat seama, mai bine ca niciodată până atunci, cât de ofensator este caracterul păcatului și propria lor vinovăție înaintea unui Dumnezeu sfânt. Ei s-au îndepărtat de munte plini de groază și de respect. Mulțimea i-a strigat lui Moise: “Vorbește-ne tu însuți, și te vom asculta; dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim”. (Exod 20, 19.) Conducătorul a răspuns: “Nu vă înspăimântați; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare și ca să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri, pentru ca să nu păcătuiți”. (Versetul 20.) Cu toate acestea, poporul a rămas la distanță, privind cu groază scena, în timp ce “Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu”.
-310-
Mintea poporului, orbită și înjosită de sclavie și păgânism, nu era pregătită să prețuiască pe deplin principiile larg cuprinzătoare ale Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Pentru ca obligațiile Decalogului să poată fi înțelese și aplicate în mod deplin, au fost date și alte învățături, ilustrând și aplicând principiile Celor Zece Porunci. Legile acestea au fost numite judecăți, atât pentru faptul că ele au fost ancorate în înțelepciunea și dreptatea infinită, cum și pentru că cei care aplicau Legea trebuia să judece după ele. Spre deosebire de Cele Zece Porunci, ele i-au fost date lui Moise în mod personal și el trebuia să le facă cunoscute poporului.
Prima dintre aceste legi se referea la robi. Pe vremuri, infractorii erau uneori vânduți ca sclavi de către judecători; în unele cazuri, datornicii erau vânduți de creditorii lor; iar sărăcia făcea ca unele persoane să se vândă pe ele însele ca sclavi sau să-și vândă copiii. Dar un evreu nu putea fi vândut ca sclav pentru toată viața. Timpul lui de slujbă era de șase ani; în cel de-al șaptelea an, el trebuia să fie eliberat. Răpirea de oameni, uciderea cu premeditare și răzvrătirea împotriva autorității părintești erau pedepsite cu moartea. Era îngăduit să ai sclavi care nu erau israeliți prin naștere, dar viața și ființa lor erau apărate cu grijă. Uciderea unui sclav trebuia pedepsită; rănirea unui sclav de către stăpânul său, chiar dacă n-ar fi fost decât pierderea unui dinte, îl îndreptățea să fie eliberat.
Izraeliții fuseseră ei înșiși sclavi, și acum, când urma să aibă robi care să fie ai lor, trebuia să se ferească de a se lăsa pradă unui spirit de cruzime și de apăsare, de pe urma căruia ei suferiseră de la supraveghetorii lor egipteni. Amintirea amarei lor robii trebuia să-i facă în stare să se așeze în locul robului, făcându-i să fie buni și miloși, să se poarte cu alții așa cum ar fi dorit ca alții să se poarte cu ei.
Dreptul văduvelor și al orfanilor era în mod deosebit apărat, avându-se o grijă duioasă cu privire la starea lor neajutorată. “Dacă-i asuprești”, a spus Domnul, “și ei strigă la Mine după ajutor, Eu le voi auzi strigătele; mânia Mea se va aprinde și vă voi nimici cu sabia; nevestele voastre vor rămâne văduve, și copiii voștri vor rămâne orfani”. (Exod 22, 23-24.) Străinii care aveau să se unească cu Israel trebuia să fie apărați de nedreptate sau apăsare. “Să nu asuprești pe străin; știți ce simte străinul, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului”. (Exod 23, 9.)
-311-
Luarea de dobândă de la săraci era oprită. Haina unui om sărac sau învelitoarea luată zălog trebuia să fie înapoiată la căderea serii. Cel care se făcea vinovat de furt trebuia să dea înapoi îndoit. Respectul față de judecător și conducător era obligatoriu, iar judecătorii erau avertizați împotriva pervertirii judecății, sprijinirii unei cauze nedrepte și a luării de mită. Calomnia și bârfa erau interzise și se așteptau fapte de bunătate chiar și față de vrăjmașii personali.
Din nou i se amintea poporului despre obligația cea sfântă a Sabatului. Au fost rânduite sărbătorile anuale, la care toți bărbații națiunii trebuia să se înfățișeze înaintea Domnului, aducându-I darurile lor de mulțumire și primele roade ale belșugului dat de El. Scopul tuturor acestor rânduieli a fost arătat: ele nu erau date pentru că așa voia o arbitrară putere suverană; toate au fost date pentru binele lui Israel. Domnul a spus: “Să-Mi fiți niște oameni sfinți” (Exod 22, 31), vrednici a fi recunoscuți de către un Dumnezeu sfânt.
Legile acestea trebuia să fie scrise de Moise și păstrate cu grijă, ca temelie a legii naționale și, împreună cu Cele Zece Porunci, pentru luminarea cărora fuseseră date, să alcătuiască condiția împlinirii făgăduințelor lui Dumnezeu față de Israel.
Iată solia care le-a fost adresată din partea Domnului: “Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum și să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui; nu te împotrivi Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar dacă vei asculta glasul Lui și dacă vei face tot ce-ți voi spune, Eu voi fi vrăjmașul vrăjmașilor tăi și potrivnicul potrivnicilor tăi”. (Exod 23, 20-22.) În tot timpul pribegiei lui Israel, Hristos, în stâlpul de nor și de foc, a fost conducătorul lor. Chiar dacă au avut în fața lor simboluri care Îl preînchipuiau pe Mântuitorul ce avea să vină, El a fost totuși prezent și i-a dat lui Moise poruncile pentru popor, care erau așezate înaintea lor, ca fiind singurul mijloc al binecuvântării.
Coborându-se de pe munte, “Moise a venit și a spus poporului toate cuvintele Domnului și toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: ‘Vom face tot ce a zis Domnul’”. (Exod 24, 3.) Angajamentul acesta, împreună cu cuvintele Domnului, pe care ei s-au legat să le asculte, au fost scrise de Moise într-o carte. Apoi a urmat ratificarea legământului. La poalele muntelui a fost ridicat un altar, iar lângă el au fost ridicate “douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Versetul 4), ca o mărturie a primirii de către ei a legământului. Apoi au fost aduse jertfe, de către tineri aleși pentru serviciul acesta.
-312-
După ce a stropit altarul cu sângele jertfelor, Moise “a luat cartea legământului și a citit-o în fața norodului”. În felul acesta, condițiile legământului au fost în mod solemn repetate și toți erau liberi să aleagă fie să asculte, fie să nu asculte de ele. Ei făgăduiseră de la început să asculte de vocea lui Dumnezeu, dar de atunci ei au auzit Legea Sa vestită, iar principiile ei au fost deslușite cu amănunțime, pentru ca să poată înțelege cât de mult cuprinde acest legământ. Din nou poporul a răspuns într-un glas: “Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul”. (Exod 24, 7.) “După ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, Moise a luat sânge … a stropit cartea și tot norodul și a zis: ‘Acesta este sângele legământului, care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi’”. (Evrei 9, 19-20.)
Acum trebuia să fie luate măsuri pentru deplina așezare a națiunii alese sub cârmuirea lui Dumnezeu ca Împărat al lor. Moise a primit porunca: “Suie-te la Domnul, tu și Aaron, Nadab și Abihu, și șaptezeci de bătrâni ai lui Israel, și să vă închinați de departe, aruncându-vă cu fața la pământ. Numai Moise să se apropie de Domnul”. (Exod 24, 1-2.) În timp ce poporul se închina la poalele muntelui, acești bărbați aleși au fost chemați sus pe munte. Cei șaptezeci de bătrâni trebuia să-l ajute pe Moise la conducerea lui Israel și Dumnezeu a pus asupra lor Duhul Său și i-a onorat, arătându-le puterea și măreția Lui. “Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui”. (Versetul 10.) Ei n-au văzut Divinitatea, dar au văzut slava prezenței Sale. Mai înainte, ei nu puteau suporta o scenă ca aceasta; dar manifestarea puterii lui Dumnezeu i-a umplut de respect și i-a determinat la pocăință; ei au contemplat slava Lui, curăția și îndurarea Lui, până când au putut să se apropie mai mult de Acela care era subiectul meditației lor.
-313-
Moise și “Iosua, care slujea”, au fost acum chemați să se întâlnească cu Dumnezeu. Și, pentru că ei aveau să lipsească un timp, conducătorul i-a numit pe Aaron și Hur ca, împreună cu bătrânii, să lucreze în locul lui. “Moise s-a suit pe munte, și norul a acoperit muntele. Slava Domnului s-a așezat pe muntele Sinai”. Timp de șase zile norul a acoperit muntele ca un semn special al prezenței lui Dumnezeu; cu toate acestea, n-a fost nici o descoperire a Sa și nici vreo comunicare a voii Sale. În tot acest timp, Moise a rămas în așteptare, spre a fi chemat în sala de audiență a Celui Prea Înalt. El fusese chemat, spunându-i-se: “Suie-te la Mine pe munte și rămâi acolo” și, cu toate că răbdarea și ascultarea sa au fost puse la probă, el n-a obosit așteptând și nici nu și-a părăsit postul. Acest timp de așteptare a fost pentru el un timp de pregătire, un timp de amănunțită cercetare de sine. Nici chiar acest favorizat slujitor al lui Dumnezeu nu putea să apară dintr-o dată în fața Sa și să suporte manifestarea slavei Sale. Cele șase zile trebuia să fie folosite pentru a se consacra pe sine lui Dumnezeu printr-o cercetare a inimii, meditație și rugăciune, înainte de a putea fi pregătit pentru o directă legătură cu Făcătorul Său.
În ziua a șaptea, care a fost o zi de Sabat, Moise a fost chemat să intre în nor. Norul cel des s-a deschis în fața întregului Israel și slava lui Dumnezeu a țâșnit ca un foc mistuitor. “Moise a intrat în mijlocul norului și s-a suit pe munte. Moise a rămas pe munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți”. (Versetul 18.) Cele patruzeci de zile petrecute pe munte nu cuprindeau și cele șase zile de pregătire. În timpul acestor șase zile, Iosua a fost cu Moise și împreună au mâncat mană și au băut din “pârâul care cobora din munte”. Dar Iosua n-a intrat cu Moise în nor. El a rămas afară și a mâncat și a băut mai departe, în timp ce aștepta întoarcerea lui Moise; dar Moise a postit în tot timpul acestor patruzeci de zile.
În timpul rămânerii sale pe munte, Moise a primit instrucțiuni pentru construirea sanctuarului, în care avea să se manifeste în mod deosebit prezența divină. “Să-mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8), a fost porunca lui Dumnezeu. Pentru a treia oară s-a amintit de păzirea Sabatului. “Acesta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic”, a declarat Domnul, “căci acesta va fi un semn după care se va cunoaște că Eu sunt Domnul, care vă sfințesc. Să țineți Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt … cine va face vreo lucrare în ziua aceasta va fi nimicit din mijlocul poporului său”. (Exod 31, 17.13.14.)
-314-
Se dăduseră îndrumări pentru ca de îndată să se ridice un cort, pentru a fi pus în slujba lui Dumnezeu; și acum poporul putea trage concluzia că, întrucât scopul avut în vedere era slava lui Dumnezeu și întrucât marea lor nevoie era aceea a unui loc de închinare, ar fi fost îndreptățiți să lucreze la construcția aceasta în ziua Sabatului. Pentru a-i feri de o asemenea greșeală, le-a fost dată avertizarea. Nici chiar sfințenia și urgența acelei lucrări speciale pentru Dumnezeu nu trebuia să-i facă să calce ziua Lui cea sfântă de odihnă.
De aici înainte, poporul avea să fie onorat cu prezența Împăratului lor. “Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel și voi fi Dumnezeul lor” și “locul acela va fi sfințit de slava Mea” (Exod 29, 45.43), a fost asigurarea dată lui Moise. Ca simbol al autorității lui Dumnezeu și ca întrupare a voinței Sale, lui Moise i-a fost dat un exemplar al Decalogului, scris cu degetul lui Dumnezeu pe două table de piatră (Deuteronom 9, 10; Exod 32, 15.16) pentru a fi păstrat cu sfințenie în sanctuar, care, după ce avea să fie făcut, trebuia să fie centrul vizibil de închinare al națiunii.
Dintr-un neam de robi, izraeliții fuseseră înălțați mai presus de toate popoarele pentru a fi comoara deosebită a Împăratului împăraților. Dumnezeu i-a despărțit de lume, pentru ca să le poată încredința comoara cea sfântă. El îi făcuse păstrătorii Legii Sale, și planul Său era ca prin ei să păstreze printre oameni cunoașterea de Sine. Astfel, lumina cerului avea să strălucească într-o lume cuprinsă de întuneric și o voce trebuia să fie auzită chemând toate popoarele să se întoarcă de la idolatria lor și să-I slujească viului Dumnezeu. Dacă izraeliții erau credincioși însărcinării lor, ei aveau să devină o putere în lume. Dumnezeu avea să fie scutul lor de apărare și avea să-i înalțe mai presus de toate celelalte națiuni. Lumina și adevărul Său aveau să fie descoperite prin ei, iar ei aveau să iasă în evidență sub călăuzirea Lui înțeleaptă și sfântă, ca un exemplu al superiorității slujirii lui Iehova față de orice formă de idolatrie.