Patriarhi și Profeți | Capitolul 22 (bazat pe textele din Exod 1 până la Exod 4)
Pentru a-și procura hrana necesară în timpul foametei, populația Egiptului a vândut împăratului vitele și pământurile sale, iar în cele din urmă s-au dat pe ei înșiși ca robi pentru totdeauna. Iosif a luat în mod înțelept măsuri, pentru a-i scăpa din situația aceasta. El le-a îngăduit să devină arendași ai împăratului, păstrând ogoarele care erau acum ale împăratului și plătind o dijmă anuală de o cincime din roadele muncii lor.
Dar copiii lui Iacov nu erau obligați să împlinească astfel de condiții. Datorită serviciului pe care Iosif îl făcuse națiunii egiptene, nu numai că li s-a pus la dispoziție o parte a țării ca locuință a lor, dar au fost scutiți de impozite; li s-a dat din belșug hrană în tot timpul cât a durat foametea. Împăratul a recunoscut în mod public faptul că numai prin intervenția milostivă a Dumnezeului lui Iosif se bucura Egiptul de belșug, în timp ce națiunile celelalte piereau de foame. El a văzut, de asemenea, că modul de administrare al lui Iosif îmbogățise foarte mult țara și recunoștința sa copleșea familia lui Iacov cu favoruri împărătești.
Dar, cu trecerea timpului, marele bărbat, căruia Egiptul îi datora atât de mult, și generația care a fost binecuvântată de ostenelile lui au coborât în mormânt. și “peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif”. (Exod 1, 8.) Nu în sensul că el n-ar fi cunoscut serviciile pe care Iosif le adusese națiunii, dar nu voia să le recunoască și astfel, atât cât era cu putință, voia să le dea uitării. “El a zis poporului: ‘Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare și mai puternic decât noi. Veniți să ne arătăm dibaci față de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească și el cu vrăjmașii noștri, să ne bată și să iasă apoi din țară’”. (Versetul 9-10.)
La data aceea, izraeliții ajunseseră deja foarte numeroși; ei “s-au înmulțit, s-au mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici, și s-a umplut țara de ei”. (Exod 1, 7.) Sub grija ocrotitoare a lui Iosif și bunăvoința împăratului care conducea atunci țara, ei se întinseseră repede în toată țara. Dar se păstraseră ca un neam aparte, deosebit, neavând nimic comun cu obiceiurile și religia egiptenilor; iar acum, numărul lor mereu crescând trezise temerile împăratului și ale poporului său, ca nu cumva, în caz de război, ei să se unească cu vrăjmașii Egiptului. Cu toate acestea, legile interziceau izgonirea lor din țară.
-242-
Împăratul și sfetnicii lui nădăjduiseră să îi supună pe izraeliți prin munci grele și în acest fel să facă să li se micșoreze numărul și să zdrobească spiritul lor independent. Neizbutind să-și ajungă scopul, ei au recurs la măsuri și mai crude. Au fost date porunci femeilor a căror ocupație le dădea posibilitatea să aducă la îndeplinire aceste porunci, și anume să ucidă la naștere pruncii evrei de parte bărbătească. Satana era inspiratorul acestui plan. El știa că din mijlocul poporului Israel se va ridica un eliberator; și, inspirându-l pe împărat să poruncească nimicirea copiilor lor, el spera să facă fără efect planul divin. Dar femeile s-au temut de Dumnezeu și n-au îndrăznit să execute porunca aceea crudă. Domnul a privit cu plăcere la purtarea lor și a făcut ca ele să prospere.
Împăratul, mâniat pentru că planul său nu izbutise, a făcut ca porunca să fie mai aspră și mai cuprinzătoare. Întreaga națiune a fost chemată să vâneze și să ucidă victimele neajutorate. “Atunci Faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul: ‘Să aruncați în râu pe orice băiat care se va naște și să lăsați pe toate fetele să trăiască’”. (Exod 1, 22.)
În timp ce acest decret era în plină putere, lui Amram și Iochebed, izraeliți pioși din seminția lui Levi, li s-a născut un fiu. Copilul era “frumos” și părinții, crezând că timpul eliberării lui Israel se apropia și că Dumnezeu va ridica un eliberator pentru poporul Său, s-au hotărât să nu îngăduie uciderea pruncului. Credința în Dumnezeu le-a întărit inimile și “nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului”. (Evrei 11, 23.)
-243-
Mama a izbutit să țină copilul ascuns timp de trei luni. Apoi, văzând că nu mai era posibil să-l păstreze în siguranță, a pregătit un coșuleț de papură, izolându-l cu lut și smoală, ca să nu intre apă în el; apoi, după ce a așezat pruncul înăuntru, l-a pus în păpurișul de la malul râului. N-a îndrăznit să rămână pentru a-l păzi, ca nu cumva viața copilului, ca și viața ei să fie primejduite; dar sora lui, Maria, a zăbovit prin apropiere, în aparență cu totul indiferentă, dar de fapt urmărind cu înfrigurare să vadă ce se va întâmpla cu frățiorul ei. Dar mai erau și alți veghetori. Rugăciunile fierbinți ale mamei îl predaseră pe copilul ei în grija lui Dumnezeu; și îngeri nevăzuți pluteau pe deasupra singuraticului său loc de odihnă. Îngerii au îndrumat-o spre acel loc pe fiica lui faraon. Curiozitatea ei a fost trezită de coșulețul acela și, privind la copilașul frumos din el, ea înțelese dintr-o privire toată întâmplarea. Lacrimile pruncului i-au trezit compătimirea și simpatia ei s-a îndreptat spre mama aceea necunoscută care a recurs la acest mijloc pentru a păstra viața odorului ei. Ea se hotărî să-l scape; îl va adopta, ca fiind propriul ei fiu.
Maria urmărise pe ascuns orice mișcare; dându-și seama că pruncul este privit cu duioșie, îndrăzni să se apropie și, în cele din urmă, spuse: “Să mă duc să-ți chem o doică dintre femeile evreilor, ca să-ți alăpteze copilul?” Și i s-a dat voie. Sora se grăbi să se ducă la mama ei cu vestea fericită și, fără întârziere, s-a întors cu ea înaintea fiicei lui faraon: “Ia copilul acesta, alăptează-mi-l, și îți voi plăti”, spuse prințesa.
Dumnezeu ascultase rugăciunile mamei; credința ei fusese răsplătită. Cu profundă recunoștință, ea a început să-și îndeplinească sarcina fericită și de-acum lipsită de griji. Cu credincioșie a folosit ocazia pe care o avea de a-l educa pe copilul ei pentru Dumnezeu. Ea avea încredere că acesta fusese păstrat cu viață în vederea unei mari lucrări și mai știa că, în curând, el trebuia să fie predat mamei sale imperiale, unde avea să fie înconjurat de influențe care vor tinde să-l îndepărteze de Dumnezeu. Toate acestea au făcut-o să fie mai plină de râvnă și mai grijulie în învățătura pe care i-o dădea decât în aceea pe care o dăduse celorlalți copii ai ei. S-a străduit să-i umple mintea cu simțământul temerii de Dumnezeu și al iubirii pentru adevăr și dreptate, rugându-se cu stăruință să fie ferit de orice influență stricăcioasă. Ea i-a arătat nebunia și păcătoșenia idolatriei și l-a învățat de mic să se plece și să se închine viului Dumnezeu, singurul care-l putea auzi și ajuta în orice situații grele. Ea l-a ținut pe băiat cât a putut mai mult, dar a fost nevoită să-l predea pe la vârsta de doisprezece ani.
-244-
Din umila sa căsuță, el a fost luat și dus în palatul regal, la fiica lui faraon, “și el i-a fost fiu”. Dar chiar și aici, el n-a uitat învățăturile pe care le-a primit în copilărie. Lecțiile învățate lângă mama sa nu puteau fi uitate. Ele erau ca un scut împotriva mândriei, necredinței și a viciului ce înfloreau în mijlocul strălucirii de la curte.
Cât de larg cuprinzătoare în urmările ei a fost influența acelei singure femei evreice, și aceea o exilată și o sclavă! Întregul viitor al vieții lui Moise, marea misiune pe care el a adus-o la îndeplinire în calitate de conducător al lui Israel dau mărturie despre importanța lucrării unei mame creștine. Nu există o altă lucrare care să-i poată sta alături. Într-o foarte mare măsură, mama ține în mâinile sale destinul copiilor ei. Ea se ocupă cu dezvoltarea minții și a caracterului, lucrând nu numai pentru prezent, ci și pentru veșnicie. Ea seamănă semințe ce vor răsări și vor aduce roade fie spre bine, fie spre rău. Lucrarea ei nu este aceea de a picta pe pânză un chip frumos sau a-l dăltui în marmură, ci de a imprima într-un suflet omenesc chipul divin. În mod deosebit în timpul primilor ani, stă asupra ei răspunderea de a forma caracterul copiilor ei. Impresiile făcute acum asupra minții lor în dezvoltare vor rămâne de-a lungul întregii lor vieți. Părinții trebuie să îndrume învățătura și educația copiilor lor în timpul când aceștia sunt destul de mici, cu scopul ca ei să poată fi creștini. Ei sunt în grija noastră ca să fie instruiți nu ca moștenitori ai unui tron imperial de pe acest pământ, ci ca împărați pentru Dumnezeu, pentru ca să domnească de-a lungul veacurilor nesfârșite.
Fiecare mamă să-și dea seama că clipele ei sunt prețioase; lucrarea ei va fi probată în ziua solemnă a socotelilor. Atunci se va vedea că multe din greșelile și nelegiuirile bărbaților și femeilor s-au datorat neștiinței și neglijenței acelora a căror datorie a fost să călăuzească picioarele lor de copil pe calea cea bună. Atunci se va afla că mulți dintre aceia care au fost o binecuvântare pentru lume cu lumina geniului, adevărului și sfințeniei își datorează principiile, care au fost izvorul principal al influenței și succesului lor, unei mame creștine, care se ruga.
-245-
La curtea lui faraon, Moise a primit cea mai înaltă educație civilă și militară. Monarhul luase hotărârea de a face din nepotul adoptiv urmașul său la tron, iar tânărul era educat pentru această poziție înaltă. “Moise a învățat toată înțelepciunea egiptenilor, și era puternic în cuvinte și în fapte”. (Faptele Apostolilor 7, 22.) Iscusința lui de conducător militar i-a câștigat favoarea oștirii Egiptului și, în general, era privit ca un om cu un caracter cu totul deosebit. Satana fusese înfrânt în planurile sale. Chiar decretul prin care copiii evrei fuseseră dați morții a fost folosit de Dumnezeu pentru pregătirea și educarea viitorului conducător al poporului Său.
Bătrânii lui Israel au fost învățați de către îngeri că timpul pentru eliberarea lor era aproape și că Moise era omul pe care Dumnezeu avea să-l folosească pentru a aduce la îndeplinire această lucrare. Tot îngerii au fost aceia care i-au făcut cunoscut lui Moise că Iehova l-a ales ca să rupă lanțurile robiei poporului său. Închipuindu-și că ei aveau să-și obțină libertatea prin forța armelor, el se aștepta să conducă armata poporului Israel împotriva armatelor Egiptului. Având lucrul acesta în vedere, Moise și-a păzit inima, ca nu cumva atașamentul său față de mama adoptivă sau de faraon să-l împiedice să facă voia lui Dumnezeu.
După legile Egiptului, toți aceia care se suiau pe tronul faraonilor trebuia să devină membri ai castei preoțești; iar Moise, ca moștenitor sigur, trebuia să fie inițiat în tainele religiei naționale. Această sarcină a fost încredințată preoților. Dar, cu toate că era un student neobosit și zelos, el n-a putut fi făcut să ia parte la adorarea zeilor. A fost amenințat cu pierderea coroanei și avertizat că va fi dezmoștenit de prințesă dacă va stărui în devotamentul său față de credința evreilor. Dar el a rămas nezdruncinat în hotărârea sa, de a nu aduce închinare decât singurului Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului. El discuta cu preoții și cu adoratorii zeilor, arătându-le nebunia închinării lor superstițioase la obiecte neînsuflețite. Nimeni nu era în stare să răstoarne argumentele sale sau să-i schimbe hotărârea. Cu toate acestea, pentru un timp, neînduplecarea sa a fost trecută cu vederea datorită înaltei poziții, cum și datorită favorii de care se bucura atât din partea împăratului, cât și din partea poporului.
“Prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire”. (Evrei 11, 24-26.) Moise era pregătit să ocupe un loc de frunte printre oamenii mari ai lumii, să strălucească în curțile celei mai glorioase împărății și să înalțe sceptrul puterii ei. Puterea lui intelectuală îl situează mai presus de oamenii mari ai lumii din toate veacurile. Ca istoric și poet, ca filosof, conducător de oști și legiuitor, el este fără egal. Dar, cu toate că avea lumea înaintea sa, Moise a avut tăria morală de a refuza perspectivele îmbietoare ale bogăției, măririi și faimei, alegând mai degrabă “să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului”.
-246-
Moise fusese învățat cu privire la răsplata de pe urmă, ce avea să fie dată slujitorilor umili și ascultători ai lui Dumnezeu, și, prin comparație, pentru el câștigul lumesc nu avea nici o valoare. Palatul magnific al lui faraon și tronul monarhului erau ademenitoare pentru Moise; dar el știa că plăceri păcătoase, care-i făceau pe oameni să uite de Dumnezeu, se aflau la curțile domnești. El privea dincolo de palatul luxos, dincolo de coroana împăratului, la onorurile cele mari ce vor fi date sfinților Celui Prea Înalt, într-o împărăție nemânjită de păcat. Prin credință, el a văzut o coroană nepieritoare pe care Împăratul cerurilor o va așeza pe fruntea biruitorului. Această credință l-a făcut în stare să se depărteze de domnii acestei lumi și să se unească cu poporul cel umil, sărac și disprețuit, care a ales să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât să slujească păcatului.
Moise a rămas la curtea lui faraon până la vârsta de patruzeci de ani. Gândurile lui se îndreptau adesea către starea nenorocită în care se afla poporul său și i-a cercetat pe frații săi în robia lor, încurajându-i cu asigurarea că Dumnezeu va lucra pentru eliberarea lor. Adesea, cuprins de indignare la vederea nedreptății și apăsării, ardea de dorința de a răzbuna nedreptățile. Într-o zi, pe când se afla la câmp, văzând un egiptean cum bate un israelit, a alergat și l-a ucis pe egiptean. În afara israelitului, nu mai văzuse nimeni cele întâmplate și Moise a îngropat imediat trupul în nisip. De acum, el s-a arătat gata să apere cauza poporului și nădăjduia să-i vadă ridicându-se pentru a-și redobândi libertatea. El “credea că frații lui vor pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui, le va da izbăvirea; dar n-au priceput”. (Faptele Apostolilor 7, 25.) Ei nu erau încă pregătiți pentru libertate. În ziua următoare, Moise a văzut doi evrei certându-se, dintre care unul, în mod evident, era vinovat. Moise l-a mustrat pe cel care începuse cearta, dar imediat el s-a răzbunat pe cel care-l mustra, tăgăduindu-i dreptul de a se amesteca, acuzându-l în mod josnic de crimă: “Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi?” spuse el. “Nu cumva ai de gând să mă omori și pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?” (Exod 2, 14.)
-247-
Întreaga problemă a ajuns repede la cunoștința egiptenilor și, foarte mult exagerată, a ajuns curând la urechile lui faraon. Împăratului i-a fost prezentată fapta aceasta ca însemnând foarte mult — Moise urmărea să-și ridice poporul împotriva egiptenilor, spre a răsturna stăpânirea și pentru a se așeza pe tron; astfel, atâta vreme cât el era în viață, împărăția nu avea să fie în siguranță. Monarhul a hotărât de îndată ca el să fie omorât; dar, dându-și seama de primejdia ce-l amenința, Moise a încercat să scape, fugind spre Arabia.
Domnul l-a călăuzit în drumul său și el a găsit adăpost la Ietro, preot și prinț din Madian, care era, de asemenea, un adorator al lui Dumnezeu. După un timp, Moise s-a căsătorit cu una dintre fiicele lui Ietro; și acolo, în slujba socrului său, ca păzitor al turmelor sale, Moise a rămas patruzeci de ani.
Omorându-l pe egiptean, Moise a căzut și el în aceeași greșeală pe care au săvârșit-o adesea și părinții neamului său, și anume de a lua în propriile mâini lucrarea pe care Dumnezeu făgăduise că o va îndeplini. Nu era voia lui Dumnezeu să-l elibereze pe poporul Său prin război, așa cum gândea Moise, ci prin tăria cea mare a puterii Sale, pentru ca gloria să fie a Lui, și numai a Lui. Cu toate acestea, chiar acest act pripit a fost folosit de către Dumnezeu pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale. Moise nu era pregătit pentru marea sa lucrare. El mai avea de învățat aceeași lecție a credinței, pe care Avraam și Iacov o învățaseră, și anume să nu se sprijine pe tăria și înțelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu pentru împlinirea făgăduințelor Sale. Și mai erau și alte lecții pe care, în mijlocul singurătății munților, Moise trebuia să le învețe. În școala lepădării de sine și a greutăților, el trebuia să învețe răbdarea și stăpânirea pasiunilor. Înainte ca să poată cârmui cu înțelepciune, el trebuia să învețe să asculte. Inima lui trebuia să fie în deplină armonie cu Dumnezeu, înainte ca el să fie în stare să-l învețe pe Israel cunoașterea voii Sale. Prin propria sa experiență, el trebuia să fie pregătit să se poarte cu grijă părintească față de toți aceia care aveau nevoie de ajutorul său.
Omul s-ar fi dispensat de acea lungă perioadă de muncă și rămânere în obscuritate, socotind-o ca o mare pierdere de timp. Dar Înțelepciunea Infinită l-a chemat pe cel care avea să devină cârmuitorul poporului Său să petreacă patruzeci de ani, îndeplinind lucrarea umilă a unui păstor. Deprinderile astfel dezvoltate, și anume de a purta de grijă, de a se lepăda de sine și de a se îngriji cu blândețe de turma sa, aveau să-l pregătească să devină păstorul plin de milă și îndelung răbdător al lui Israel. Nici un avantaj, pe care educația sau cultura omenească îl putea da, nu putea înlocui această experiență.
-248-
Moise învățase multe lucruri de care trebuia să se dezvețe. Influențele care-l înconjuraseră în Egipt — iubirea mamei sale adoptive, poziția sa înaltă ca nepot al împăratului, risipa în toate privințele, rafinamentul, subtilitățile și misticismul unei religii false, splendoarea închinării idolatre, măreția solemnă a arhitecturii și sculpturii — toate acestea lăsaseră urme adânci asupra minții sale în dezvoltare și, într-o măsură oarecare, modelaseră obiceiurile și caracterul său. Timpul, schimbarea condițiilor și a locului și comuniunea cu Dumnezeu puteau să îndepărteze aceste influențe. Din partea lui Moise însuși se cerea o luptă ca, pentru propria sa viață, să lepede ce era greșit și să accepte adevărul, dar Dumnezeu avea să fie ajutorul său atunci când lupta avea să fie prea grea pentru puterea omenească.
În toți aceia care sunt aleși să aducă la îndeplinire o lucrare pentru Dumnezeu se vede elementul omenesc. Cu toate acestea, ei nu sunt oameni care să aibă un caracter și obiceiuri stereotipe și care să fie mulțumiți să rămână în starea aceea. Ei doresc cu înfocare să primească înțelepciune de la Dumnezeu și să învețe să lucreze pentru El. Apostolul spune: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată”. (Iacov 1, 5.) Dar Dumnezeu nu va da oamenilor lumina dumnezeiască atâta vreme cât ei sunt mulțumiți să rămână în întuneric. Pentru ca să primească ajutorul lui Dumnezeu, omul trebuie să-și pună propria sa minte la lucru, spre a putea realiza marea schimbare ce trebuie săvârșită în el. El trebuie să fie trezit la o viață de rugăciune zeloasă și stăruitoare și plină de eforturi. Deprinderile și obiceiurile rele trebuie să fie lepădate și biruința poate fi câștigată numai printr-o străduință hotărâtă de a corecta aceste greșeli și a trăi conform cu principiile cele drepte. Mulți nu ajung niciodată la înălțimea pe care ar putea s-o atingă, pentru că așteaptă ca Dumnezeu să facă în locul lor lucrul pentru care El le-a dat putere să-l facă singuri. Toți aceia care sunt capabili să fie de folos trebuie să fie educați printr-o severă disciplină morală și intelectuală, și Dumnezeu îi va sprijini, unind puterea divină cu eforturile omenești.
Ascuns în fortăreața munților, Moise era singur cu Dumnezeu. Templele mărețe ale Egiptului nu-i mai impresionau mintea cu superstițiile și falsitatea lor. În măreția solemnă a dealurilor veșnice, el contempla maiestatea Celui prea Înalt și, prin contrast, își dădea seama cât de lipsiți de putere și însemnătate erau zeii Egiptului. Numele Creatorului era scris pretutindeni. Moise avea simțământul că se află în prezența Sa și că este copleșit de puterea Lui. Aici, mândria și mulțumirea de sine s-au spulberat. În simplitatea aspră a vieții din pustie, urmările vieții sale de lux și lipsite de griji din Egipt au dispărut. Moise a devenit un om răbdător, respectuos și umil, “mai blând decât orice om de pe fața pământului” (Numeri 12, 3), dar, în același timp, puternic în credința în Dumnezeul cel puternic al lui Iacov.
-251-
În timp ce anii, în scurgerea vremii, se derulau în veșnicie, iar el umbla din loc în loc cu turmele sale prin locuri singuratice, meditând la starea de oprimare a poporului său, și-a reamintit de felul în care Dumnezeu S-a purtat cu părinții săi, cum și de făgăduințele ce erau moștenirea poporului ales, iar rugăciunile sale pentru Israel se înălțau zi și noapte. Îngeri din cer revărsau lumina lor în jurul lui. Aici, sub inspirația Duhului Sfânt, el a scris cartea Genezei. Anii lungi petrecuți în mijlocul singurătății pustiei au fost bogați în binecuvântări, nu numai pentru Moise și poporul său, ci pentru lumea întreagă, în decursul tuturor veacurilor ce aveau să vină.
“După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; și copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei și scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit strigătele lor și și-a adus aminte de legământul făcut cu Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel și a luat cunoștință de ei”. (Exod 2, 23-25.) Sosise timpul pentru eliberarea lui Israel. Dar planul lui Dumnezeu urma să fie adus la îndeplinire într-un mod în care mândria omenească să fie copleșită de dispreț. Eliberatorul trebuia ca, la început, să fie un simplu păstor, având în mână numai un toiag; dar Dumnezeu avea să facă din acel toiag simbolul puterii Sale. Mânându-și într-o zi turmele lângă Horeb, “muntele lui Dumnezeu”, Moise a văzut un rug în flăcări; ramurile, frunzele și tulpina, toate erau în flăcări, și totuși părea că nu se consumă deloc. El s-a apropiat să vadă mai bine minunea aceea, când o voce îl strigă pe nume din mijlocul flăcărilor. Cu buze tremurătoare, el răspunse: “Iată-mă!” El a fost avertizat să nu se apropie nerespectuos de acel loc. “Scoate-ți încălțămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt…. Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”. El era Acela care, ca Înger al legământului, Se descoperise părinților săi în veacurile trecute. Și “Moise și-a ascuns fața căci se temea să privească pe Dumnezeu”.
-252-
Umilința și respectul ar trebui să caracterizeze purtarea tuturor acelora care vin în prezența lui Dumnezeu. În Numele lui Isus, noi putem veni înaintea Sa cu încredere, dar nu trebuie să ne apropiem de El cu îndrăzneală și încumetare, ca și când El ar fi pe aceeași treaptă cu noi. Sunt unii oameni care se adresează marelui, atotputernicului și sfântului Dumnezeu, care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, ca și când s-ar adresa cuiva care este deopotrivă cu ei sau chiar unuia mai prejos decât ei. Sunt unii oameni care se poartă în casa Lui cum nu s-ar încumeta să se poarte în camera de audiență a unui conducător pământesc. Aceștia să-și aducă aminte că se află în fața Aceluia pe care Îl adoră serafimii și în prezența căruia îngerii își acoperă fețele. Dumnezeu trebuie să fie foarte mult onorat; toți aceia care își dau într-adevăr seama de prezența Lui se vor pleca în umilință înaintea Lui și, asemenea lui Iacov, când a privit descoperirea lui Dumnezeu, vor striga: “Cât de înfricoșat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!”. (Geneza 28, 17.)
În timp ce Moise aștepta înaintea lui Dumnezeu într-o teamă plină de respect, cuvintele ce i se adresau continuară: “Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor și să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-o țară bună și întinsă, într-o țară unde curge lapte și miere…. Acum vino, Eu te voi trimite la Faraon, și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel”. (Exod 3, 7-10.)
Uimit și înspăimântat din cauza poruncii, Moise s-a dat înapoi zicând: “Cine sunt eu ca să mă duc la Faraon, și să scot din Egipt pe copiii lui Israel?” Răspunsul a fost: “Eu voi fi negreșit cu tine; și iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veți sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta”. (Exod 3, 11-12.)
Moise se gândea la greutățile pe care avea să le întâmpine, la orbirea, ignoranța și necredința poporului său, dintre care mulți erau cu totul lipsiți de orice cunoaștere a lui Dumnezeu. “Iată”, a zis el, “când mă voi duce la copiii lui Israel și le voi spune: ‘Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi’, și mă vor întreba: ‘Care este numele Lui?’ ce le voi răspunde?” (Versetul 13.) Răspunsul a fost:
-253-
“EU SUNT CEL CE SUNT”. “Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ‘Cel ce Se numește EU SUNT m-a trimis la voi’”. (Versetul 14.)
Lui Moise i s-a poruncit să-i adune mai întâi pe bătrânii lui Israel, pe cei mai de seamă și cei mai drepți dintre ei, care au suferit mult din cauza robiei, și să le facă cunoscut un cuvânt din partea lui Dumnezeu, cu o făgăduință a eliberării. Apoi, el trebuia să meargă împreună cu bătrânii înaintea împăratului și să-i spună:
“Domnul, Dumnezeul evreilor, S-a întâlnit cu noi. Dă-ne voie să mergem cale de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, Dumnezeului nostru”. (Versetul 18.)
Moise a fost mai dinainte avertizat că faraon se va împotrivi apelului de a-l lăsa pe Israel să plece. Cu toate acestea, curajul slujitorului lui Dumnezeu nu trebuia să se piardă, deoarece Domnul avea să facă din situația aceasta un prilej de a-și manifesta puterea înaintea egiptenilor și înaintea poporului Său. “Eu Îmi voi întinde mâna, și voi lovi Egiptul cu tot felul de minuni, pe care le voi face în mijlocul lui. După aceea, are să vă lase să plecați”. (Versetul 20.)
S-au dat, de asemenea, îndrumări cu privire la măsurile pe care aveau să le ia pentru călătorie. Domnul a zis: “Și când veți pleca, nu veți pleca cu mâinile goale. Fiecare femeie va cere de la vecina ei și de la cea care locuiește în casa ei vase de argint, vase de aur, și haine”. (Versetul 22.) Egiptenii se îmbogățiseră din munca stoarsă prin silnicie de la izraeliți și, cum aceștia din urmă trebuia să pornească în călătorie spre noul lor cămin, era numai drept ca ei să ceară plata pentru anii lor de muncă grea. Ei trebuia să ceară obiecte de preț, care puteau fi duse ușor, și Dumnezeu avea să-i facă să capete trecere înaintea egiptenilor. Minunile mari care aveau să fie săvârșite pentru eliberarea lor aveau să-i umple de groază pe opresori, astfel încât cererile robilor aveau să fie împlinite.
Moise a văzut înaintea sa greutăți ce păreau de netrecut. Ce dovadă îi putea da el poporului că într-adevăr Dumnezeu l-a trimis? “Iată”, a zis el, “că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: ‘Nu ți s-a arătat Domnul’”. (Exod 4, 1.) I s-au dat acum dovezi care apelau la simțurile lui. I s-a spus să arunce toiagul la pământ. Când a făcut acest lucru, “toiagul s-a prefăcut într-un șarpe; și Moise fugea de el”. (Versetul 3.) I s-a poruncit să-l prindă și acesta s-a făcut din nou toiag, în mâna sa. A fost îndemnat să-și vâre mâna în sân. El a ascultat și când “a scos-o, mâna i se acoperise de lepră și se făcuse albă ca zăpada”. Spunându-i-se să o pună din nou în sân, el a văzut, după ce a scos-o, că se făcuse la fel ca cealaltă. Prin aceste semne, Domnul l-a asigurat pe Moise că atât propriul Său popor, cât și faraon aveau să fie convinși că Cineva mai puternic decât împăratul Egiptului Se descoperea în mijlocul lor.
-254-
Dar slujitorul lui Dumnezeu era încă copleșit la gândul lucrării minunate și neobișnuite ce-i stătea înainte. În îngrijorarea și teama sa, el a încercat să prezinte ca o scuză neîndemânarea sa de a vorbi curgător: “Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea ușoară; și cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbești Tu robului Tău; căci vorba și limba îmi sunt încurcate”. (Versetul 10.) El fusese plecat de atâta timp din Egipt, încât nu mai cunoștea bine și nici nu mai putea folosi curgător limba aceasta, ca atunci când se afla în mijlocul lor.
Domnul i-a zis: “Cine a făcut gura omului? Și cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?” (Versetul 11.) La aceasta a mai fost adăugată și o altă asigurare a ajutorului divin: “Du-te dar; Eu voi fi cu gura ta, și te voi învăța ce vei avea de spus”. (Versetul 12.) Dar Moise încă mai insista să fie aleasă o altă persoană mai competentă. La început, aceste scuze izvorau din umilința și din simțământul nevredniciei; dar, după ce Domnul făgăduise că va îndepărta toate dificultățile și că în cele din urmă îi va da biruință deplină, atunci orice ezitare și orice plângere cu privire la nevrednicia sa dovedeau neîncredere în Dumnezeu. Acest lucru cuprindea temerea că Dumnezeu nu este în stare să-l califice pentru marea lucrare la care El îl chemase sau că a făcut o greșeală în ceea ce privește alegerea omului.
Acum, Moise a fost îndreptat spre Aaron, fratele său mai mare, care, folosind zilnic limba egipteană, era în stare s-o vorbească în mod perfect. I s-a spus că Aaron venea în întâmpinarea sa. Următoarele cuvinte rostite de Domnul erau o categorică poruncă:
“Tu îi vei vorbi și vei pune cuvintele în gura lui; și Eu voi fi cu gura ta și cu gura lui; și vă voi învăța ce veți avea de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îți va sluji drept gură, și tu vei ține pentru el locul lui Dumnezeu. Ia în mână toiagul acesta, cu care vei face semnele”. (Exod 4, 15-17.) Acum, el nu mai avea motive să mai opună vreo rezistență, căci orice pricină de scuză fusese dată la o parte.
-255-
Porunca divină dată lui Moise l-a găsit pe acesta lipsit de încredere în sine, greoi la vorbire și timid. El era copleșit de simțământul nevredniciei sale de a fi port-vocea lui Dumnezeu pentru Israel. Dar, o dată ce a acceptat această lucrare, el a pășit în ea cu toată inima, punându-și toată încrederea în Domnul. Măreția acestei misiunii a chemat la lucru cele mai bune puteri ale minții sale. Dumnezeu a binecuvântat această dispoziție a sa de a asculta imediat și el a devenit elocvent în vorbire, plin de nădejde, stăpân pe sine și în totul pregătit pentru a săvârși cele mai mari lucrări ce au fost date vreodată omului să le săvârșească. Acesta este un exemplu de ceea ce face Dumnezeu pentru întărirea caracterului acelora care se încred în totul în El și se predau fără rezervă poruncii Sale.
Un om care acceptă răspunderile pe care Dumnezeu le așează asupra lui și, cu tot sufletul său, caută să se califice pentru a purta cum se cuvine aceste responsabilități va crește în putere și îndemânare. Oricât de umilă ar fi poziția sa și oricât de mărginită ar fi iscusința sa, acel om care, încrezându-se în puterea divină, va căuta să-și împlinească lucrarea cu credincioșie va atinge adevărata mărire. Dacă Moise s-ar fi sprijinit numai pe puterea și înțelepciunea sa și ar fi acceptat în mod pripit această mare însărcinare, ar fi dat pe față completa lui nepregătire pentru o astfel de lucrare. Însă faptul că un om își dă seama de slăbiciunea lui este cel puțin o oarecare dovadă că este conștient de măreția lucrării la care a fost chemat, cum și de faptul că va face din Dumnezeu sfătuitorul și tăria sa.
Moise s-a întors la socrul său și și-a exprimat dorința de a-și vizita frații din Egipt. Ietro și-a dat consimțământul, împreună cu binecuvântarea sa: “Du-te în pace”. Luându-și soția și copiii, Moise a plecat la drum. El nu îndrăznise să destăinuiască scopul misiunii sale, ca nu cumva să nu li se îngăduie să-l însoțească. Dar, mai înainte de a ajunge în Egipt, el însuși a socotit că este mai bine, pentru siguranța lor, să-i trimită înapoi la căminul din Madian.
O teamă ascunsă de faraon și egipteni, a căror mânie fusese aprinsă împotriva lui cu patruzeci de ani înainte, îl făcuse pe Moise să fie încă și mai șovăitor de a se întoarce în Egipt; dar, după ce s-a hotărât să asculte porunca divină, Domnul i-a descoperit faptul că vrăjmașii săi muriseră.
Pe când se afla pe drum, din Madian spre Egipt, Moise a primit o surprinzătoare și teribilă avertizare cu privire la o situație neplăcută Domnului. Un înger i s-a înfățișat într-un mod amenințător, ca și când ar fi vrut să-l nimicească de îndată. Nu i s-a dat nici o lămurire; dar Moise și-a adus aminte că nesocotise una dintre poruncile Domnului. Cedând insistențelor soției sale, el neglijase să supună ceremonialului circumciziunii pe fiul lor mai mic. El nu îndeplinise condiția pe temeiul căreia copilul său putea fi îndreptățit să aibă parte de binecuvântările legământului lui Dumnezeu cu Israel; iar o astfel de neglijență din partea unui conducător ales n-ar fi făcut altceva decât să slăbească puterea preceptelor dumnezeiești asupra poporului. Sefora, temându-se ca soțul ei să nu fie omorât, a îndeplinit ea însăși acest ceremonial, după care îngerul i-a îngăduit lui Moise să-și continue călătoria. În misiunea sa pe lângă faraon, Moise avea să se afle într-o situație foarte primejdioasă; viața sa putea fi cruțată numai datorită protecției îngerilor sfinți. Dar, atâta vreme cât trăia într-o vădită neglijare a unei datorii cunoscute, el nu avea să fie în siguranță, căci nu putea fi ocrotit de îngerii lui Dumnezeu. În timpul strâmtorării ce va fi chiar înainte de venirea lui Isus Hristos, cei neprihăniți vor fi apărați prin lucrarea îngerilor cerești; dar nu va fi nici o siguranță pentru cei ce calcă Legea lui Dumnezeu. Atunci, îngerii nu îi vor putea ocroti pe aceia care nesocotesc vreuna din poruncile divine.