Patriarhi și Profeți | Capitolul 14 (bazat pe textele din Geneza 19)
Sodoma era cea mai mândră dintre cetățile din valea Iordanului, așezată într-o câmpie care era “ca o grădină a Domnului” (Geneza 13, 10) în ceea ce privește rodnicia și frumusețea ei. Vegetația luxuriantă a tropicelor era înfloritoare aici. În acest loc era patria palmierului, a măslinului și a viței de vie, iar florile își răspândeau parfumul lor în tot cursul anului. Holde bogate acopereau câmpiile, iar dealurile înconjurătoare erau pline de turme de oi și cirezi de vite. Arta și comerțul contribuiau la îmbogățirea îngâmfatei cetăți din câmpie. Comorile Orientului împodobeau palatele ei și caravanele deșertului aduceau tezaurele lor de lucruri prețioase, aprovizionând astfel piețele de negoț. Cu puțină gândire sau osteneală puteau fi satisfăcute toate nevoile vieții și tot anul părea un șir de sărbători.
Belșugul ce domnea în tot locul a dat naștere la lux și mândrie. Lenevia și bogăția împietriseră inimile care n-au fost niciodată apăsate de lipsă sau împovărate de întristare. Iubirea de plăceri era favorizată de bogăție și trândăveală, iar oamenii se lăsau în voia plăcerilor senzuale. “Iată”, spunea profetul, “care a fost nelegiuirea sorei tale, Sodoma: era îngâmfată, trăia în belșug și într-o liniște nepăsătoare, ea și fiicele ei, și nu sprijineau mâna celui lipsit. Ele s-au semețit și au făcut urâciuni blestemate înaintea Mea; de aceea le-am și nimicit, când am văzut lucrul acesta”. (Ezechiel 16,49-50.) Nimic nu este mai de dorit între oameni decât bogăția și o viață fără muncă și tocmai acestea au dat naștere la păcatele ce au dus la nimicirea cetăților din câmpie. Viața lor nefolositoare și trăită în lenevie i-a făcut o pradă ușoară ispitelor lui Satana și au schimonosit chipul lui Dumnezeu. În loc să dea pe față caracterul divin, ei au ajuns satanici. Lenevia este cel mai mare blestem ce poate cădea peste oameni, căci viciul și crima vin pe urma ei. Ea slăbește mintea, pervertește înțelegerea și înjosește sufletul. Satana stă la pândă, gata să-i nimicească pe aceia care n-au luat măsuri de apărare și a căror viață de lenevie îi dă prilejul să se strecoare sub o înfățișare atrăgătoare. Niciodată nu are el mai mult succes decât atunci când vine la oameni în orele lor de lenevie.
-157-
Sodoma era plină de veselie și petreceri, de banchete și beție. Pasiunile cele mai josnice și cele mai brutale erau fără frâu. Oamenii nesocoteau fățiș pe Dumnezeu și Legea Sa și se complăceau în fapte de violență. Deși aveau înaintea lor exemplul oamenilor dinainte de potop și cunoșteau felul în care mânia lui Dumnezeu s-a manifestat în nimicirea lor, cu toate acestea ei au mers pe aceeași cale a nelegiuirii.
La data când Lot s-a mutat în Sodoma, corupția nu ajunsese generală și, în mila Sa, Dumnezeu a îngăduit ca raze de lumină să strălucească în mijlocul întunericului moral. Când Avraam i-a scăpat pe captivi din mâna elamiților, atenția poporului a fost îndreptată asupra credinței adevărate. Pentru locuitorii Sodomei, Avraam nu era un străin, și faptul că se închina unui Dumnezeu nevăzut fusese un subiect de batjocură printre ei; dar biruința sa asupra unor forțe mult superioare, cum și comportarea sa mărinimoasă față de prizonieri și în legătură cu prada de război, a trezit uimirea și admirația. În timp ce erau lăudate îndemânarea și vitejia sa, nimeni nu putea scăpa de convingerea că o putere divină îl făcuse biruitor. Iar spiritul său nobil și neegoist, atât de străin locuitorilor Sodomei, a fost o altă dovadă a superiorității religiei pe care el o onorase prin curajul și credincioșia sa.
Melhisedec, rostind binecuvântarea asupra lui Avraam, a recunoscut că Iehova este izvorul puterii lui și autorul biruinței: “Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului și al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale”. (Geneza 14, 19-20.) Dumnezeu vorbea oamenilor acelora prin providența Sa, dar ultima rază de lumină a fost respinsă, așa cum fuseseră respinse toate celelalte de mai înainte.
Se apropia acum ultima noapte a Sodomei. Norii răzbunării își aruncaseră deja umbrele lor asupra cetății blestemate. Dar oamenii nu-și dădeau seama de faptul acesta. În timp ce îngerii se apropiau pentru îndeplinirea misiunii lor de nimicire, oamenii visau încă belșug și plăcere. Ultima zi a fost aidoma oricărei alte zile ce a venit și a trecut. Seara se lăsa asupra unei scene plăcute și în afară de orice pericol. Priveliștea, de o frumusețe neîntrecută, era scăldată de razele soarelui ce cobora spre apus. Răcoarea serii îi atrăsese afară pe locuitorii cetății, iar mulțimile căutătoare de plăceri umblau într-o parte și alta, dedate distracțiilor acelui ceas.
-158-
În amurg, doi străini se apropiară de poarta cetății. După înfățișare, păreau că sunt călători care veneau să poposească peste noapte acolo. Nimeni nu întrezărea în călătorii aceștia umili pe puternicii vestitori ai judecății divine și puțin se gândea mulțimea nepăsătoare și veselă că, prin felul în care ei îi vor trata pe acești soli cerești, chiar în noaptea aceea, vor atinge apogeul vinovăției lor, care atrăgea nenorocirea asupra îngâmfatei lor cetăți. Dar s-a găsit acolo un om care a dat pe față o atenție plină de bunăvoință față de străini și care i-a invitat acasă la el. Lot nu cunoștea adevărata lor origine, dar politețea și ospitalitatea erau ceva obișnuit la el; ele erau o parte a religiei lui, învățături pe care le-a luat din exemplul lui Avraam. Dacă n-ar fi cultivat un spirit de curtoazie, ar fi fost lăsat să piară împreună cu restul Sodomei. Multe familii, închizând ușile în fața unui străin, au ținut afară pe solul lui Dumnezeu, care ar fi adus binecuvântare, nădejde și pace.
Fiecare act al vieții, cât de mărunt ar fi el, are influența lui spre bine sau spre rău. Credincioșia sau neglijența în ceea ce se pare că sunt cele mai mărunte datorii pot deschide ușa spre cele mai bogate binecuvântări ale vieții sau spre cele mai mari nenorociri ale ei. Lucrurile mici sunt acelea care pun caracterul la probă. Dumnezeu Se bucură de faptele nepretențioase ale unei vieți de lepădare de sine, săvârșite cu o inimă voioasă și binevoitoare. Noi nu trebuie să trăim pentru noi înșine, ci pentru alții. Și numai prin uitare de sine și prin cultivarea unui spirit iubitor și gata de a da ajutor putem face din viața noastră o binecuvântare. Micile atenții, neînsemnatele fapte simple de curtoazie ajută mult la realizarea fericirii vieții, pe când neglijarea acestora constituie — și nu în mică măsură — nenorocirea vieții omenești.
Văzând abuzurile la care erau expuși străinii în Sodoma, Lot își făcuse ca o datorie a sa de a-i apăra la intrarea lor în cetate, oferindu-le ospitalitate în casa sa. El stătea la poarta cetății când călătorii s-au apropiat și, văzându-i, el s-a ridicat de la locul său ca să-i întâmpine și, plecându-se în mod curtenitor, le spuse: “Domnii mei, intrați, vă rog, în casa robului vostru, ca să rămâneți peste noapte în ea”. (Geneza 19, 2.) Părea că ei nu voiau să primească ospitalitatea sa, căci au zis: “Nu, ci vom petrece noaptea în uliță”. Răspunzând astfel, ei urmăreau două lucruri: să pună la probă sinceritatea lui Lot și să arate faptul că nu cunosc caracterul oamenilor din Sodoma, atunci când au considerat că nu este nici o primejdie să petreacă noaptea în stradă. Răspunsul lor l-a făcut însă pe Lot să fie și mai hotărât în a nu-i lăsa pe mâna gloatei ticăloase. El stărui în a-i invita, până când ei s-au declarat de acord și-l însoțiră la casa sa.
-159-
El sperase să-și ascundă intențiile față de cei ce trândăveau la poarta cetății, aducându-i pe străini la casa sa, pe un drum ocolit; dar ezitările și întârzierile lor, cum și insistența lui stăruitoare au făcut să fie observați și, mai înainte ca să se culce, o gloată de oameni nelegiuiți s-au adunat roată în jurul casei. Era o mare mulțime: tineri și oameni în vârstă, aprinși de cele mai josnice patimi. Străinii se interesară cu privire la caracterul oamenilor din cetate, și Lot i-a avertizat să nu cumva să se aventureze să iasă afară din casă în noaptea aceea, când chiotele și vorbele de ocară ale gloatei erau auzite, cerând ca bărbații să fie aduși afară la ei.
Știind că, dacă ar fi fost provocați la violență, atunci ei ar fi putut cu multă ușurință să intre cu forța în casă, Lot a ieșit afară la ei, încercând să-i convingă: “Fraților, vă rog”, spuse el, “nu faceți o asemenea răutate”, folosind expresia de “frați” în sensul de vecini și nădăjduind să-i liniștească și să-i facă să se rușineze de intențiile lor murdare. Dar cuvintele lui erau ca uleiul în foc. Furia lor ajunsese ca mugetul furtunii. Ei și-au bătut joc de Lot, pentru că voia să se facă judecător peste ei și l-au amenințat că se vor purta mai rău cu el decât aveau de gând să se poarte cu oaspeții lui. S-au aruncat asupra lui și l-ar fi rupt bucăți dacă n-ar fi fost salvat de către îngerii lui Dumnezeu. Solii cerești au “întins mâna, au tras pe Lot înăuntru la ei în casă și au încuiat ușa”. (Geneza 19, 10.) Evenimentele ce au urmat au scos la iveală caracterul oaspeților pe care el îi primise în casă. “Pe oamenii care erau la ușa casei i-au lovit cu orbire, de la cel mai mic până la cel mai mare, așa că degeaba se trudeau să găsească ușa”. (Versetul 11.) Dacă n-ar fi fost loviți cu o îndoită orbire, fiind lăsați în voia inimii lor împietrite, pedeapsa cu care-i lovise Dumnezeu i-ar fi făcut să se teamă și să se oprească de la lucrarea lor cea rea. Acea ultimă noapte n-a fost marcată de păcate mai mari decât se făptuiseră în alte nopți mai înainte; dar îndurarea luată în râs atâta vreme încetase să mai mijlocească. Locuitorii Sodomei trecuseră de limitele răbdării dumnezeiești — “tainicul hotar dintre răbdarea lui Dumnezeu și mânia Sa”. Focul răzbunării Sale era gata să se aprindă în valea Sidim.
Îngerii i-au făcut cunoscut lui Lot rostul misiunii lor: “Avem să nimicim acest loc, pentru că a ajuns mare plângere înaintea Domnului, împotriva locuitorilor lui. De aceea, ne-a trimis Domnul, ca să-l nimicim”. (Versetul 13.) Străinii pe care Lot se străduise să-i ocrotească au făgăduit acum să-l apere pe el, să-i salveze pe toți membrii familiei lui care vor fugi împreună cu el din cetatea nelegiuită. Gloata obosise și plecase, iar Lot merse să-și avertizeze copiii. El le repetă cuvintele îngerilor: “Sculați-vă, ieșiți din locul acesta, căci Domnul are să nimicească cetatea”. (Versetul 14.) Dar lor li se părea că el glumește. Fiicele lui erau influențate de soții lor. Ele erau destul de bine acolo unde se găseau. Nu puteau vedea nici o dovadă de primejdie. Totul era așa cum fusese mai înainte. Aveau averi mari și nu credeau că este posibil ca frumoasa Sodomă să fie nimicită.
-160-
Lot se înapoie plin de tristețe acasă și relată vestea nereușitei sale. Atunci îngerii i-au poruncit să se scoale, să-și ia nevasta și cele două fiice care încă locuiau în casa sa și să părăsească cetatea. Dar Lot zăbovea. Deși era zilnic întristat văzând faptele de violență, el nu avea o înțelegere clară a nelegiuirii degradante și respingătoare ce se practica în cetatea aceea ticăloasă. El nu-și dădea seama de categorica necesitate ca judecățile lui Dumnezeu să pună capăt păcatului. Unii dintre copiii săi se alipiseră de Sodoma, iar soția sa refuza să plece fără ei. Gândul de a-i părăsi pe aceia pe care-i prețuia cel mai mult pe acest pământ i se părea peste putință de suportat. Era greu să-și lase casa luxoasă și toată averea pe care o adunase din munca sa de o viață întreagă și să plece ca un pribeag sărac. Nemaiștiind ce să zică de durere, el zăbovea, venindu-i greu să plece. Dacă n-ar fi fost îngerii lui Dumnezeu, toți ar fi pierit în ruinele Sodomei. Solii cerești l-au luat pe el, pe soția și pe fiicele lui de mână și i-au scos afară din cetate.
Îngerii i-au lăsat aici și s-au întors în Sodoma, pentru a aduce la îndeplinire lucrarea lor nimicitoare. Un altul — acela de care se rugase Avraam — Se apropie de Lot. În toate cetățile câmpiei nu s-au aflat nici chiar zece oameni neprihăniți; dar, ca răspuns la rugăciunea patriarhului, singurul om care se temea de Dumnezeu a fost smuls de la pieire. Cu o vehementă putere s-a dat porunca: “Scapă-ți viața; să nu te uiți înapoi și să nu te oprești în vreun loc din câmpie; scapă la munte ca să nu pieri”. (Versetul 17.) Acum ezitarea sau întârzierea ar fi fost fatală. A arunca încă o privire asupra cetății blestemate, a zăbovi chiar și pentru un singur moment din cauza regretului de a părăsi un cămin așa de frumos i-ar fi costat viața. Furtuna judecății divine aștepta numai ca acești sărmani fugari să poată scăpa.
-161-
Zăpăcit și îngrozit, Lot susținu că nu putea face așa cum i s-a cerut, ca nu cumva să i se întâmple ceva rău și să moară. Trăind în cetatea aceea stricată, în mijlocul necredinței, credința sa scăzuse mult. Prințul cerului Se afla lângă el și, cu toate acestea, el se îngrijora de viața sa ca și când Dumnezeu, care dăduse pe față atâta purtare de grijă și iubire față de el, nu l-ar mai fi apărat. El ar fi trebuit să se încreadă pe deplin în Trimisul ceresc, predând viața și voința sa în mâinile Domnului, fără pic de îndoială și nepunând vreo întrebare. Dar, asemenea multora, el căuta să facă planuri pentru sine: “Iată cetatea aceasta este destul de aproape ca să fug în ea, și este mică. O! de aș putea să fug acolo … este așa de mică…. și să scap cu viață!” (Versetul 20.) Cetatea amintită aici era Bela, numită mai târziu Țoar. Se afla la numai câțiva kilometri de Sodoma și, asemenea acesteia, era stricată și dată pieirii. Dar Lot s-a rugat ca să fie cruțată, susținând că cererea sa era mică; dorința i-a fost îndeplinită. Domnul l-a asigurat spunându-i: “Iată, că-ți fac și hatârul acesta și nu voi nimici cetatea de care vorbești”. O, cât de mare este mila lui Dumnezeu față de creaturile Sale pline de greșeli!
Din nou s-a dat porunca solemnă de a se grăbi, căci furtuna teribilă nu mai putea fi amânată decât foarte puțină vreme. Dar unul dintre fugari a îndrăznit să arunce o privire înapoi la cetatea blestemată și a devenit un monument al judecății dumnezeiești. Dacă Lot n-ar fi dat pe față ezitare în a asculta de avertizarea îngerilor, ci ar fi fugit cu toată hotărârea spre munți, fără să mai facă vreo rugăminte sau să rostească vreun cuvânt de împotrivire, atunci și soția sa ar fi reușit să scape. Influența exemplului său ar fi salvat-o de la păcatul ce i-a pecetluit soarta. Dar tărăgănarea și amânarea lui au făcut ca ea să nu ia în serios avertizarea divină. În timp ce trupul ei se afla pe câmpie, inima îi era agățată de Sodoma și a pierit împreună cu ea. Ea s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru faptul că judecățile Lui au cuprins și averea și pe copiii ei, nimicindu-i. Cu toate că fusese așa de mult favorizată, încât a fost chemată să părăsească cetatea nelegiuită, i s-a părut că a fost prea aspru tratată, deoarece averea, pentru care avusese nevoie de ani de zile ca s-o strângă, avea să fie lăsată pradă nimicirii. În loc să primească cu recunoștință eliberarea, ea privi sfidător înapoi, ca o manifestare a dorinței după viața acelora care au respins avertizarea divină. Păcatul ei a dovedit că nu era vrednică de viața pentru a cărei păstrare ea avea atât de puțină recunoștință.
-162-
Ar trebui să ne ferim de a trata cu ușurătate măsurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Sunt creștini care spun: “Nu am plăcere de mântuire dacă nu sunt mântuiți împreună cu mine soțul și copiii mei”. Ei consideră că cerul n-ar fi cer pentru ei, fără prezența acelora care le sunt așa de scumpi. Dar oare au aceștia, care cultivă astfel de simțăminte, o concepție clară a legăturii lor cu Dumnezeu, având în vedere marea Sa bunătate și milă față de ei? Au uitat ei oare că sunt legați, prin cele mai puternice legături ale iubirii, ale onoarei și ale credincioșiei, să slujească Creatorului și Răscumpărătorului lor? Chemarea harului se adresează tuturor; și, pentru că prietenii noștri resping iubirea stăruitoare a Mântuitorului, să o lepădăm oare și noi? Mântuirea sufletului este prețioasă. Hristos a plătit un preț nespus de mare pentru mântuirea noastră și nici unul dintre cei ce apreciază valoarea acestui mare sacrificiu sau valoarea sufletului nu va disprețui harul pe care Dumnezeu îl oferă, numai pentru faptul că alții aleg să facă așa. Tocmai faptul că alții nu iau în seamă cerințele Lui drepte ar trebui să ne trezească la o mai mare stăruință, ca noi înșine să-L onorăm pe Dumnezeu și să-i conducem pe toți aceia pe care îi putem determina ca să primească iubirea Lui.
“Răsărea soarele pe pământ, când a intrat Lot în Țoar”. (Versetul 23.) Razele strălucitoare ale dimineții păreau că vestesc numai prosperitate și pace pentru cetățile din câmpie. Forfota unei vieți active începu pe străzi; oamenii mergeau pe diferitele lor căi, preocupați de treburile sau plăcerile zilei. Ginerii lui Lot făceau haz de temerile și avertizările bătrânului slab de minte. Deodată și în mod neașteptat, ca și când un trăsnet ar bubui dintr-un cer fără nori, izbucni furtuna. Domnul a început să plouă foc și pucioasă din cer asupra cetăților și asupra câmpiei roditoare; palatele și templele ei, locuințele ei costisitoare, grădinile și viile, cum și mulțimile vesele și căutătoare de plăceri, care numai cu o noapte înainte insultaseră pe trimișii cerului — totul a fost mistuit. Fumul vâlvătăii se înălța asemenea fumului unui cuptor uriaș. Și minunata vale a Sidimului a ajuns un pustiu, un loc ce nu mai avea să fie vreodată rezidit sau locuit — o mărturie pentru toate generațiile cu privire la certitudinea judecăților lui Dumnezeu asupra nelegiuirii.
Flăcările care au consumat cetățile din câmpie își trimit lumina ca o avertizare până în zilele noastre. Ni se dă astfel teribila și solemna lecție că și atunci când mila lui Dumnezeu îl suportă mult timp pe păcătos, există totuși o limită în a păcătui, dincolo de care oamenii nu pot trece. Când s-a ajuns la această limită, îmbierile harului se retrag și începe aplicarea pedepselor.
-165-
Răscumpărătorul omenirii declară că sunt păcate și mai mari decât acelea pentru care au fost nimicite Sodoma și Gomora. Aceia care aud invitația Evangheliei ce cheamă pe păcătoși la pocăință și nu iau seama la ea sunt mult mai vinovați înaintea lui Dumnezeu decât au fost locuitorii din valea Sidim. Și mult mai mare este păcatul acelora care mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu și păzesc poruncile Lui și care totuși tăgăduiesc pe Hristos în caracterul și viața lor zilnică. În lumina avertizărilor Mântuitorului, soarta Sodomei este o mustrare solemnă nu numai pentru aceia care sunt vinovați de păcate fățișe, ci și pentru aceia care iau în mod ușuratic lumina și privilegiile date de Cer.
Martorul Credincios spune bisericii din Efes: “Ce am împotriva ta este că ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”. (Apocalipsa 2, 4-5.) Mântuitorul așteaptă un răspuns la chemările iubirii și iertării Sale, cu o bunătate mult mai gingașă decât aceea care mișcă inima unui părinte pământesc, pentru a ierta un fiu rătăcit și suferind. El strigă după cei rătăciți: “Întoarceți-vă la Mine, și Mă voi întoarce și Eu la voi”. (Maleahi 3, 7.) Dar, dacă cel greșit refuză cu încăpățânare să asculte de glasul ce-l cheamă cu iubire milostivă și duioasă, el va fi lăsat în cele din urmă în întuneric. Inima care a disprețuit atât de mult timp mila lui Dumnezeu se împietrește în păcat și nu mai este deloc sensibilă la influența harului lui Dumnezeu. Teribilă va fi soarta acelui suflet despre care Mântuitorul, care îl îndemnase atâta vreme, va spune în cele din urmă: “S-a lipit de idoli; lăsați-l în pace”. (Osea 4, 17.) Va fi mult mai ușor în ziua judecății pentru cetățile din câmpie decât pentru aceia care au cunoscut iubirea lui Hristos și care totuși s-au depărtat spre a alege plăcerile unei lumi păcătoase.
Voi, cei care disprețuiți chemările harului, gândiți-vă la lungul șir al socotelilor ce s-a strâns împotriva voastră în cărțile din ceruri; căci acolo se ține un raport al nelegiuirilor națiunilor, familiilor și fiecărui individ în parte. Dumnezeu poate avea îndelungă răbdare, totuși o evidență continuă să se țină. El continuă să cheme la pocăință și să ofere iertare; și totuși va veni un timp când se va umple măsura, când sufletul va lua hotărârea, când prin propria sa alegere își va pecetlui soarta. Atunci se va da semnalul ca judecata să fie adusă la îndeplinire.
-166-
Este motiv de îngrijorare în starea lumii religioase de astăzi. Harul lui Dumnezeu este tratat cu ușurătate. Mulțimea înlătură Legea lui Iehova, “învățând ca învățături niște porunci omenești”. (Matei 15, 9.) Necredința predomină în multe din bisericile de astăzi, nu necredința în sensul ei cel mai larg, o negare deschisă a Bibliei, ci o necredință ce este îmbrăcată în haina creștinismului, în timp ce subminează credința în Biblie, ca o descoperire de la Dumnezeu. Consacrarea profundă a fost înlocuită cu un formalism sec. Ca rezultat, apostazia și senzualitatea predomină. Hristos declară: “Cum s-a întâmplat în zilele lui Lot … tot așa se va întâmpla și în ziua când Se va arăta Fiul omului”. (Luca 17, 28.30.) Raportul zilnic al evenimentelor care au loc dă mărturie despre împlinirea cuvintelor Sale. Lumea păcatului se îndreaptă cu pași repezi spre nimicire. În curând judecățile lui Dumnezeu urmează a fi revărsate, iar păcatul și păcătoșii să fie nimiciți.
Mântuitorul nostru spune: “Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un hoț peste toți cei ce locuiesc pe toată fața pământului” — asupra tuturor acelora ale căror interese sunt legate de lumea aceasta. “Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă ca să aveți putere să scăpați de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla și să stați în picioare înaintea Fiului omului”. (Luca 21, 34-36.)
Înainte de nimicirea Sodomei, Dumnezeu a trimis lui Lot solia: “Scapă-ți viața; să nu te uiți înapoi și să nu te oprești în vreun loc din câmpie; scapă la munte, ca să nu pieri”. Aceeași voce de avertizare a fost auzită de ucenicii lui Hristos înainte de distrugerea Ierusalimului: “Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudea să fugă la munți, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el și cei de prin ogoare să nu intre în el”. (Geneza 19, 17; Luca 21, 20-21.) Ei nu trebuia să zăbovească pentru ca să ia ceva din bunurile lor, ci trebuia să folosească cât mai bine acel prilej pentru a scăpa.
Avea loc o ieșire, o categorică despărțire de cei nelegiuiți, o fugă pentru a scăpa cu viață. Așa a fost în zilele lui Noe; așa s-au petrecut lucrurile cu Lot; așa a fost cu ucenicii înainte de distrugerea Ierusalimului și așa va fi în zilele din urmă. Din nou vocea lui Dumnezeu se aude într-o solie de avertizare, îndemnând pe poporul Său să se despartă de nelegiuirea ce predomină.
-167-
Starea de decădere și apostazie ce va exista în zilele din urmă în lumea religioasă a fost înfățișată profetului Ioan în viziunea cu privire la Babilon, “cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului”. (Apocalipsa 17, 18.) Înainte de nimicirea ei urmează să se adreseze din cer chemarea: “Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei”. (Apocalipsa 18, 4.) Ca și în zilele lui Noe și ale lui Lot, trebuie să existe o vizibilă despărțire de păcat și păcătoși. Nu trebuie să fie nici un compromis între Dumnezeu și lume, nici o întoarcere pentru a pune la adăpost comorile pământești. “Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona”. (Matei 6, 24.)
Asemenea locuitorilor din valea Sidimului, oamenii visează belșug și pace. “Scăpați-vă viața” este avertizarea din partea îngerilor lui Dumnezeu; dar alte glasuri se aud spunând: “Nu vă neliniștiți; nu este nici un motiv de îngrijorare”. Mulțimile strigă: “Pace și siguranță”, în timp ce Cerul spune că o nimicire grabnică este gata să se abată peste călcătorul de Lege. În noaptea dinaintea nimicirii lor, cetățile din câmpie se desfătau în plăceri și își băteau joc de temerile și avertizările solului lui Dumnezeu, dar batjocoritorii aceia au pierit în flăcări; chiar în noaptea aceea, ușa milei s-a închis pentru totdeauna pentru locuitorii cei nelegiuiți și nepăsători ai Sodomei. Dumnezeu nu poate fi batjocorit la infinit. El nu Se lasă a fi mult desconsiderat. “Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă care va preface tot pământul în pustiu și va nimici pe toți păcătoșii de pe el”. (Isaia 13, 9.) Cea mai mare parte a locuitorilor lumii va lepăda mila lui Dumnezeu și va fi copleșită de o pieire grabnică și fără scăpare. Dar aceia care iau seama la avertizare vor locui “sub ocrotirea Celui Prea Înalt” și se vor odihni “la umbra Celui Atotputernic”. Adevărul Lui va fi scutul și pavăza lor. Pentru ei făgăduința sună: “Îl voi sătura cu viață lungă”. (Psalmii 91, 1.4.16.)
Lot a locuit pentru scurtă vreme în Țoar. Aici predomina nelegiuirea ca și în Sodoma și el s-a temut să rămână acolo, ca nu cumva cetatea să fie și ea nimicită. Nu mult după aceea, Țoar a fost și ea nimicită, așa cum a intenționat Dumnezeu. Lot s-a îndreptat spre munți și a locuit într-o peșteră, lipsit de toate lucrurile acelea de dragul cărora el a îndrăznit să-și supună familia influențelor unei cetăți stricate. Dar blestemul Sodomei l-a urmărit chiar și aici. Purtarea păcătoasă a fiicelor sale a fost o urmare a întovărășirilor rele din locul acela stricat. Corupția morală din acel loc se întrețesuse atât de mult cu caracterul lor, încât n-au putut face deosebire între bine și rău. Singurii urmași ai lui Lot, moabiții și amoniții, au fost triburi stricate, idolatre, răzvrătite împotriva lui Dumnezeu și vrăjmași înverșunați ai poporului Său.
-168-
Ce mare deosebire a fost între viața lui Avraam și aceea a lui Lot! Cândva ei fuseseră tovarăși, închinându-se la același altar, locuind unul lângă altul în corturile lor de peregrini; dar cât de departe erau acum unul față de celălalt! Lot își alesese Sodoma pentru plăcerile ei și pentru câștig. Părăsind altarul lui Avraam și jertfele zilnice aduse viului Dumnezeu, el le îngăduise copiilor săi să se amestece cu niște oameni stricați și idolatri; cu toate acestea, el păstrase în inima sa temerea de Dumnezeu, deoarece Sfânta Scriptură îl declară ca fiind un om “neprihănit”; sufletul său drept era întristat de vorbirea nelegiuită ce-i supăra zilnic auzul, cum și de violența și crimele pe care era neputincios să le împiedice. În cele din urmă el a fost mântuit ca “un tăciune scos din foc” (Zaharia 3, 2), dar lipsit de averile lui, de soția și copiii săi, locuind în peșteri asemenea animalelor sălbatice, acoperit de rușine tocmai la bătrânețe; și a dat lumii nu un neam de oameni neprihăniți, ci două națiuni idolatre, în vrăjmășie cu Dumnezeu și războindu-se cu poporul Său, până când, cupa nelegiuirilor lor fiind umplută, au fost date nimicirii. Cât de teribile au fost rezultatele ce au urmat unui pas neînțelept!
Înțeleptul spune: “Nu te chinui ca să te îmbogățești, nu-ți pune priceperea în aceasta”. “Cel lacom de câștig își tulbură casa, dar cel ce urăște mita va trăi”. Iar apostolul Pavel declară: “Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe om în prăpăd și pierzare”. (Proverbe 23, 4; 15, 27; 1 Timotei 6, 9.)
Când Lot a intrat în Sodoma, a intenționat în mod categoric să se păstreze departe de nelegiuire și să poruncească familiei sale după el. Dar el a dat în totul greș. Influențele corupătoare din jurul său au avut efect chiar asupra credinței sale, iar legăturile copiilor săi cu locuitorii Sodomei au făcut ca într-o măsură oarecare interesele sale să fie ca ale lor. Urmările ne stau în față.
Mulți fac și astăzi aceeași greșeală. În alegerea unui loc de locuit, ei privesc mai mult la avantajele trecătoare pe care le pot avea decât la influența morală și socială care îi va înconjura pe ei și familiile lor. Ei aleg un ținut frumos și roditor sau se mută într-un oraș înfloritor, în speranța strângerii unei averi mai mari; dar copiii lor sunt înconjurați de ispite și prea adesea își fac prietenii ce sunt nefavorabile creșterii evlaviei și formării unui caracter drept. Atmosfera unei moralități decăzute, a necredinței, a indiferenței față de cele religioase are tendința de a lucra împotriva influenței părinților. Exemple de răzvrătire împotriva autorității părintești și divine stau totdeauna înaintea tineretului; mulți ajung să facă legături cu cei necredincioși și netemători de Dumnezeu și aleg să împărtășească soarta vrăjmașilor lui Dumnezeu.
-169-
În alegerea unei locuințe, Dumnezeu dorește ca mai întâi să luăm seama la influențele morale și religioase care ne vor înconjura pe noi și familiile noastre. S-ar putea să fim aduși în situații dificile, căci mulți nu pot avea în jurul lor ceea ce ar dori să aibă; și oriunde ne cheamă datoria, Dumnezeu ne va ajuta să rămânem neatinși de stricăciune, dacă veghem și ne rugăm, încrezându-ne în harul lui Hristos. Noi însă nu ar trebui să ne expunem — fără să fie nevoie — influențelor nefavorabile formării unui caracter creștin. Dacă ne așezăm de bunăvoie într-o atmosferă lumească și de necredință, ajungem neplăcuți lui Dumnezeu și alungăm îngerii cei sfinți din căminul nostru. Aceia care strâng pentru copiii lor bogăție și onoare lumească cu prețul vieții veșnice vor descoperi în final că aceste avantaje sunt o pierdere îngrozitoare. Asemenea lui Lot, mulți văd pe copiii lor pierduți și abia dacă ajung să se salveze pe ei înșiși. Osteneala întregii lor vieți este spulberată, iar viața lor — un trist eșec. Dacă ar fi dat pe față adevărata înțelepciune, atunci copiii lor poate că ar fi avut mai puține bunuri pământești, dar și-ar fi asigurat o moștenire nepieritoare.
Moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o poporului Său nu este din lumea aceasta. Avraam n-a avut nici o stăpânire pe pământul acesta, “nici măcar o palmă de loc”. (Faptele Apostolilor 7, 5.) El a avut o mare avere și a folosit-o spre slava lui Dumnezeu și spre binele semenilor săi; dar el n-a considerat lumea aceasta ca fiind căminul său. Dumnezeu l-a chemat să-i părăsească pe concetățenii săi idolatri, dându-i făgăduința țării Canaanului ca o stăpânire veșnică; și totuși, nici el, nici fiul său, nici fiul fiului său nu l-au primit. Când Avraam a avut nevoie de un loc de îngropăciune pentru soția sa moartă, el a trebuit să-l cumpere de la canaaniți. Unica sa stăpânire în țara făgăduinței a fost acel mormânt săpat în stâncă din peștera Macpela.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu n-a dat greș; nici nu s-a împlinit în totul prin ocuparea Canaanului de către poporul iudeu. “Făgăduințele au fost făcute lui Avraam și seminței lui.” (Galateni 3, 16.) Avraam însuși trebuia să fie părtaș la moștenire. Poate părea că împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu întârzie mult, căci “pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3, 8); s-ar putea să pară că întârzie; dar, la timpul hotărât, “va veni și se va împlini negreșit”. (Habacuc 2, 3.) Darul făcut lui Avraam și seminței lui nu cuprinde numai țara Canaanului, ci tot pământul. Așa spune apostolul, că făgăduința ca să fie el moștenitor al lumii n-a fost făcută lui Avraam, nici seminței lui prin lege, ci prin îndreptățirea prin credință. (Romani 4, 13.) În Biblie ni se vorbește în mod clar că făgăduințele făcute lui Avraam urmează să fie împlinite prin Hristos. Toți cei ce sunt ai lui Hristos sunt “sămânța lui Avraam, moștenitori prin făgăduință” — moștenitori “la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, care nu se poate veșteji” (Galateni 3, 29; 1 Petru 1, 4), un pământ eliberat de blestemul păcatului. Căci “domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Prea Înalt”; “cei blânzi moștenesc țara și au belșug de pace”. (Daniel 7, 27; Psalmii 37, 11.)
-170-
Dumnezeu i-a dat lui Avraam prilejul să vadă această moștenire nepieritoare și, cu nădejdea aceasta, el a fost mulțumit. “Prin credință a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu”. (Evrei 11, 9.10.)
Cu privire la urmașii lui Avraam este scris: “În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ”. (Evrei 11, 13.) Noi trebuie să locuim aici ca străini și călători, dacă vrem să câștigăm “o patrie mai bună, adică o patrie cerească”. (Versetul 16.) Aceia care sunt copii ai lui Avraam vor umbla după cetatea pe care o aștepta și el, “al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu”.