Patriarhi și Profeți | Capitolul 13 (bazat pe textele din Geneza 16; 17, 18-20; 21, 1-14; 22, 1-19 )
Avraam primise, fără să mai pună la îndoială, făgăduința unui fiu, dar el n-a așteptat ca Dumnezeu să împlinească cuvântul Său, la timpul și în modul cuvenit. A fost îngăduită o amânare, pentru a pune la probă credința sa în puterea lui Dumnezeu; el însă n-a reușit să treacă cu bine încercarea. Gândind că este imposibil pentru ea să aibă un copil la vârsta ei înaintată, Sara a dat ideea — ca un plan prin care scopul divin putea fi realizat — ca una dintre roabele ei să fie luată de Avraam ca a doua soție a sa. Poligamia devenise așa de răspândită, încât încetase a mai fi privită ca păcat, deși aceasta nu însemna că ea nu mai era o violare a Legii lui Dumnezeu, ci că era fatală sfințeniei și păcii în relațiile familiale. Urmarea căsătoriei lui Avraam cu Agar a fost nefericită atât pentru propria sa familie, cât și pentru generațiile următoare.
Măgulită de onoarea noii sale poziții, ca soție a lui Avraam, și nădăjduind să fie mama unei mari națiuni care să coboare din ea, Agar a devenit mândră și îndrăzneață, tratând-o cu dispreț pe stăpâna ei. O gelozie mută a tulburat pacea unui cămin fericit cândva. Obligat să asculte plângerile fiecăreia, Avraam s-a străduit zadarnic să restabilească armonia. Deși Avraam s-a căsătorit cu Agar la cererea insistentă a Sarei, acum aceasta îi reproșa ca unuia care era vinovat. Ea dorea să o izgonească pe rivala ei. Dar Avraam a refuzat să fie de acord cu dorința ei; Agar urma să fie mama fiului său, pe care îl dorea atât de mult, fiul făgăduinței. Ea era totuși roaba Sarei și el o lăsă mai departe sub porunca stăpânei ei. Spiritul irascibil al lui Agar nu putea să se mai supună asprimii pe care obrăznicia ei a provocat-o — când “Sarai s-a purtat rău cu ea, Agar a fugit de ea”. (Geneza 16, 6.)
Ea a fugit în pustie și, pe când se odihnea lângă un izvor de apă, singură și fără prieteni, a întâmpinat-o un înger al Domnului, în chip omenesc, adresându-i-se: “Agar, roaba Sarei”; pentru a-i aminti de poziția și de datoria ei, el îi spuse: “Întoarce-te la stăpâna ta, și supune-te sub mâna ei”. (Versetul 8.) Și totuși, o dată cu mustrarea, erau amestecate și cuvinte de mângâiere: “Domnul a auzit mâhnirea ta”, “Îți voi înmulți foarte mult sămânța, și ea va fi atât de multă la număr, că nu va putea fi numărată”. (Versetul 10.) Și ca o veșnică aducere aminte a milei Sale, i s-a spus să-l numească pe fiul ei Ismael — “Domnul aude”.
-146-
Când Avraam a ajuns la vârsta de aproape o sută de ani, i-a fost repetată făgăduința unui fiu, cu asigurarea că viitorul moștenitor va fi fiul Sarei. Avraam însă n-a înțeles încă făgăduința și mintea lui s-a îndreptat imediat spre Ismael, agățându-se de credința că prin el planul cel milostiv al lui Dumnezeu avea să fie realizat. În iubirea sa față de fiul său el exclamă: “Să trăiască Ismael înaintea Ta!”. (Geneza 17, 18.) Din nou făgăduința i-a fost dată în cuvinte ce nu puteau fi înțelese greșit: “Cu adevărat nevastă-ta Sara îți va naște un fiu; și-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el”. Totuși, Dumnezeu n-a fost neatent față de rugăciunea tatălui. “Dar cu privire la Ismael”, spuse El, “te-am ascultat: Iată, îl voi binecuvânta … voi face din el un neam mare”. (Geneza 17, 18-20.)
Nașterea lui Isaac, aducând după o viață întreagă de așteptare împlinirea celor mai scumpe dorințe ale lor, a umplut corturile lui Avraam și Sarei de bucurie. Pentru Agar însă, acest eveniment a însemnat prăbușirea celor mai plăcute ambiții pe care ea le-a cultivat. Ismael, acum un tânăr, fusese considerat de toți cei din tabără ca moștenitorul averii lui Avraam și moștenitor al făgăduințelor făcute urmașilor săi. Acum, dintr-o dată el a fost dat la o parte; și, în dezamăgirea lor, mama și fiul îl urau pe copilul Sarei. Bucuria generală n-a făcut decât să mărească gelozia lor până într-atât, încât Ismael a îndrăznit să-și bată joc în mod deschis de moștenitorul făgăduinței lui Dumnezeu. Sara a văzut în pornirea răzvrătită a lui Ismael un izvor continuu de discordie și a apelat la Avraam, insistând ca Agar și Ismael să fie alungați din tabără. Patriarhul se afla într-o mare încurcătură. Cum să-l izgonească pe Ismael, fiul său, pe care încă îl iubea foarte mult? În frământarea sa, el a apelat la sfatul divin. Domnul, printr-un înger sfânt, îl sfătui să împlinească dorința Sarei; iubirea sa pentru Ismael sau Agar nu trebuia să constituie o piedică, căci numai astfel putea restabili armonia și fericirea familiei sale. Îngerul i-a dat făgăduința consolatoare că, deși despărțit de casa tatălui său, Ismael nu avea să fie uitat de Dumnezeu; viața lui avea să fie ocrotită și avea să devină tatăl unei mari națiuni. Avraam a ascultat de cuvintele îngerului, dar nu fără o mare suferință a făcut el acest lucru. Inima tatălui a fost cuprinsă de o durere nespusă când izgoni pe Agar și pe fiul său.
-147-
Învățătura dată lui Avraam cu privire la sfințenia legăturilor de căsătorie avea să fie o lecție pentru toate veacurile. Ea spune că drepturile și fericirea acestei legături trebuie să fie păstrate cu multă grijă, chiar cu prețul unor mari sacrificii. Sara era singura soție legitimă a lui Avraam. Drepturile ei de soție și mamă nu puteau fi împărțite cu nici o altă persoană. Ea l-a respectat pe soțul ei și, din acest punct de vedere, ea este înfățișată în Noul Testament ca un exemplu vrednic de urmat. Dar ea nu era de acord ca iubirea lui Avraam să fie împărțită cu o alta și Dumnezeu n-a mustrat-o pentru faptul că a cerut alungarea rivalei sale. Atât Avraam, cât și Sara nu s-au încrezut în puterea lui Dumnezeu, și greșeala aceasta a fost aceea care a dus la căsătoria lui cu Agar.
Dumnezeu îl chemase pe Avraam să fie tatăl celor credincioși și viața sa trebuia să stea ca un exemplu de credință pentru generațiile care aveau să vină. Dar credința sa n-a fost desăvârșită. El a dat pe față neîncredere în Dumnezeu atunci când a ascuns faptul că Sara este soția lui și, de asemenea, atunci când a luat-o pe Agar de soție. Pentru ca el să poată atinge cel mai înalt standard, Dumnezeu l-a supus la o altă încercare, cea mai grea pe care omul a fost chemat cândva s-o suporte. Într-o vedenie de noapte, el a fost înștiințat să meargă în ținutul Moria și acolo să-l aducă pe fiul său ca jertfă — ardere de tot — pe un munte care urma să-i fie arătat.
La data când a primit această poruncă, Avraam atinsese vârsta de o sută douăzeci de ani. El era privit ca om bătrân chiar de către cei din generația sa. În tinerețea sa, el fusese destul de puternic ca să poată îndura greutăți și să înfrunte primejdii, dar acum înflăcărarea tinereții sale trecuse. Cineva care este în puterea bărbăției poate înfrunta cu curaj încercările și durerile ce ar face ca inima să cadă înfrântă la o vârstă mai înaintată, când picioarele înaintează tremurând spre mormânt. Dar Dumnezeu a păstrat ultima și cea mai grea încercare a Sa pentru Avraam, până când povara anilor apăsa greu asupra sa și el dorea foarte mult să se odihnească de griji și necazuri.
Patriarhul locuia la Beer-Șeba, înconjurat de belșug și cinste. El era foarte bogat și onorat nespus, ca un prinț puternic, de către conducătorii țării. Mii de oi și vite acopereau câmpiile ce se întindeau în jurul taberei sale. De jur împrejur erau corturile păstorilor lui, căminul sutelor de slujitori credincioși. Fiul făgăduinței crescuse, ajungând la maturitate lângă el. Cerul părea că încoronase cu binecuvântările lui o viață de sacrificiu și așteptare răbdătoare a nădejdii mereu amânate.
-148-
În ascultarea credinței, Avraam părăsise țara sa natală — se depărtase de mormintele părinților săi și de casa rudelor sale. El peregrinase ca un străin în țara moștenirii sale. El așteptase mult nașterea moștenitorului făgăduit. La porunca lui Dumnezeu, îl alungase pe fiul său Ismael. și acum, când copilul așa de mult dorit ajunsese la vârsta de bărbat și patriarhul părea că ajunsese să întrezărească roadele nădejdii sale, îi stătea înainte o încercare mai mare decât toate celelalte de mai înainte.
Porunca a fost rostită în cuvinte care trebuie să fi chinuit îngrozitor inima tatălui: “Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac … și adu-l ardere de tot”. (Geneza 22, 2.) Isaac era lumina căminului său, mângâierea bătrâneților sale și, mai presus de toate, moștenitor al binecuvântărilor promise. Pierderea unui astfel de fiu, din cauza vreunui accident sau a unei boli, i-ar fi sfâșiat inima acestui tată iubitor, ar fi încovoiat de durere capul său albit; dar lui i se dăduse porunca să verse sângele fiului său cu propriile mâini. Lucrul acesta i se părea îngrozitor și imposibil de îndeplinit.
Satana era alături, gata să-i sugereze ideea că el trebuie să se fi înșelat, căci Legea divină poruncește “Să nu ucizi”, iar Dumnezeu nu poate cere ceea ce El a interzis cândva. Ieșind din cortul său, Avraam privi în sus la strălucirea liniștită a cerului fără nori și își reaminti făgăduința făcută lui cu aproape cincizeci de ani înainte, și anume că sămânța sa va fi ca stelele de numeroasă. Dacă această făgăduință avea să fie îndeplinită prin Isaac, cum putea el să fie dat morții? Avraam era ispitit să creadă că este victima unei înșelăciuni. În îndoiala și chinul său sufletesc, se plecă la pământ și se rugă așa cum nu se mai rugase niciodată pentru o confirmare a poruncii că, într-adevăr, el trebuie să aducă la îndeplinire datoria aceasta teribilă. El și-a adus aminte de îngerii trimiși pentru a-i descoperi planul lui Dumnezeu de a nimici Sodoma și care-i aduseseră făgăduința că i se va naște acest fiu, Isaac, și s-a dus la locul unde de atâtea ori îi întâmpinase pe solii cerești, nădăjduind să-i întâlnească din nou și să primească noi îndrumări; dar nimeni nu veni în ajutorul său. Întunericul părea că-l copleșise; dar porunca lui Dumnezeu suna în urechile sale: “Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-l iubești, pe Isaac”. Porunca trebuia să fie ascultată, și el nu îndrăzni să zăbovească. Ziua se apropia și el trebuia să pornească la drum.
Întorcându-se la cortul său, el merse la locul în care Isaac dormea somnul adânc și netulburat al tinereții și nevinovăției. Pentru un moment, tatăl privi chipul cel scump al fiului său și apoi se îndepărtă cutremurându-se. El merse apoi până la Sara, care de asemenea dormea și ea. Să o trezească oare, pentru ca să-și mai îmbrățișeze o dată fiul? Să-i spună oare care era cerința lui Dumnezeu? El dorea să-și despovăreze inima față de ea și să împărtășească cu ea această teribilă responsabilitate; dar s-a reținut de teamă ca nu cumva ea să-i pună piedici. Isaac era bucuria și mândria ei. Viața ei era strâns legată de viața lui, și iubirea mamei putea să refuze sacrificiul.
-151-
În cele din urmă, Avraam îl trezi pe fiul său, spunându-i despre porunca primită de a aduce jertfă pe un munte depărtat. Isaac mersese adesea cu tatăl său să se roage la vreunul din diferitele altare care marcaseră pelerinajul său și această chemare nu trezi nici o surpriză. Pregătirile pentru călătorie au fost foarte repede făcute. Lemnele au fost pregătite și așezate pe măgar și, împreună cu doi slujitori, au pornit la drum.
Alături unul de altul, tatăl și fiul au călătorit în tăcere. Patriarhul, cugetând la marea sa taină, nu mai avea inimă să vorbească. Gândurile lui erau la mama cea mândră și iubitoare și la ziua când se va întoarce singur la ea. El știa bine că cuțitul va străpunge și inima ei atunci când acesta va lua viața fiului ei.
Ziua aceea — cea mai lungă zi din câte trăise Avraam — se târa încet spre sfârșit. În timp ce fiul său și cei doi tineri au adormit, el a petrecut noaptea în rugăciune, tot mai nădăjduind că un sol ceresc putea veni să-i spună că încercarea fusese îndestulătoare și că tânărul se putea întoarce nevătămat la mama sa. Dar nici o izbăvire n-a venit pentru sufletul său chinuit. A urmat o altă zi lungă și încă o noapte de umilință și rugăciune, în timp ce porunca aceea care avea să-l lase fără copil stăruia mereu în urechile sale. Satana era acolo ca să șoptească îndoieli și necredință, dar Avraam rezistă șoptirilor lui. Pe când se pregăteau de călătoria celei de a treia zile, patriarhul, privind spre nord, a văzut semnul făgăduit, un nor de slavă plutind deasupra muntelui Moria, și el își dădu seama că glasul care i-a vorbit era din cer.
Nici chiar acum el nu murmură împotriva lui Dumnezeu, ci își îmbărbătă sufletul, cugetând la dovezile bunătății și credincioșiei lui Dumnezeu. Acest fiu îi fusese dat pe neașteptate; și oare Acela care îi dăduse acest dar prețios nu avea dreptul de a cere înapoi ceea ce era al Lui? Apoi credința repetă iarăși făgăduința: “Numai din Isaac va ieși o sămânță” (Geneza 21, 12), o sămânță tot așa de numeroasă ca și boabele de nisip de pe țărmul mării. Isaac era fiul unei minuni și nu putea oare puterea care i-a dat viață să i-o redea? Privind dincolo de ceea ce se vedea, Avraam se agăță de cuvântul lui Dumnezeu, “căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar și din morți”. (Evrei 11, 19.)
-152-
Cu toate acestea, numai singur Dumnezeu putea înțelege cât de mare a fost sacrificiul tatălui, ce trebuia să dea morții pe fiul său; Avraam dorea ca nimeni, în afară de Dumnezeu, să nu fie martor la scena despărțirii. El porunci slujitorilor săi să rămână pe loc, spunând: “Eu și băiatul, ne vom duce până acolo să ne închinăm, și apoi ne vom întoarce la voi”. (Geneza 22, 5-8.) Lemnele au fost puse pe spinarea lui Isaac, cel care avea să fie adus jertfă, tatăl luă cuțitul și focul și împreună urcară astfel pe vârful muntelui, tânărul întrebându-se în tăcere de unde se va lua jertfa în locul acesta atât de depărtat de turme și staule. În cele din urmă el zise: “Tată, iată focul și lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?” Vai, ce încercare era aceasta! Cum străpunsese inima lui Avraam cuvântul plin de gingășie: “Tată!” Nu, încă nu-i putea spune acum. “Fiul meu”, spuse el, “Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot”.
La locul rânduit, ei au zidit un altar și au pus lemnele pe el. Apoi, cu glasul tremurând, Avraam îi descoperi fiului său solia divină. Cu groază și uimire află Isaac ce soartă îl aștepta, dar nu se împotrivi. El ar fi putut să scape de ceea ce-l aștepta, dacă ar fi ales să facă așa; bătrânul, paralizat de durere, istovit de lupta celor trei zile îngrozitoare, nu s-ar fi putut împotrivi voinței tânărului plin de vigoare. Dar Isaac fusese educat din copilărie să asculte de îndată și cu încredere, și când planul lui Dumnezeu i-a fost descoperit, el a dat pe față o supunere plină de bunăvoință. El era părtaș al credinței lui Avraam și își dădu seama că era onorat prin faptul că era chemat să-și dea viața ca jertfă lui Dumnezeu. Cu duioșie el căută să ușureze durerea tatălui și să încurajeze mâinile lui înțepenite să lege frânghiile ce-l fixau de altar.
Apoi, au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire, s-au vărsat ultimele lacrimi și avu loc ultima îmbrățișare. Tatăl ridică cuțitul pentru a-l junghia pe fiul său, când, deodată, brațul său fu oprit. Un înger al Domnului îl chemă pe patriarh, vorbindu-i din ceruri: “Avraame! Avraame!” El răspunse îndată: “Iată-mă!” Și din nou se auzi glasul rostind: “Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine”. (Geneza 22, 11-12.)
-153-
Avraam a văzut atunci “un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiș” și, luând imediat noua victimă, a adus-o ca “ardere de tot în locul fiului său”. În bucuria și recunoștința sa, Avraam a dat un nume nou acelui loc sfânt “Iehova-iire”, “la muntele unde Domnul va purta de grijă”. (Geneza 22, 13-14.)
Pe muntele Moria, Dumnezeu și-a reînnoit legământul Său, întărind printr-un jurământ solemn binecuvântarea făgăduită lui Avraam și seminței sale de-a lungul tuturor generațiilor viitoare: “Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării; și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat porunca Mea”. (Versetele 16-18.)
Marele act al credinței lui Avraam stă asemenea unui stâlp de lumină, iluminând calea slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a căutat o scuză pentru a se sustrage aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a ținut călătoria, al a avut suficient timp să se gândească și să se îndoiască de Dumnezeu, dacă el ar fi dorit să se îndoiască. El ar fi putut gândi că prin sacrificarea fiului său avea să fie privit ca un ucigaș, un al doilea Cain, că acest fapt ar fi făcut ca învățătura lui să fie lepădată și disprețuită și să-i nimicească astfel puterea de a face bine semenilor săi. El ar fi putut argumenta că vârsta sa îl scutea de ascultare. Dar patriarhul n-a căutat refugiu în nici una din aceste scuze. Avraam era și el om; sentimentele și atașamentele lui erau ca și ale noastre; dar el nu s-a oprit ca să întrebe cum avea să se împlinească făgăduința făcută, dacă Isaac avea să fie sacrificat. El n-a stat să discute cu inima lui chinuită. El știa că Dumnezeu este drept și neprihănit în toate cerințele Lui și împlini porunca primită, până la litera ei.
“Avraam a crezut pe Dumnezeu, și i s-a socotit ca neprihănire; și el a fost numit prietenul lui Dumnezeu”. (Iacov 2, 23.) Iar Pavel spune: “Fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință”. (Galateni 3, 7.) Credința lui Avraam însă s-a manifestat prin faptele sale. “Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită”. (Iacov 2, 21-22.) Mulți nu izbutesc să înțeleagă legătura dintre credință și fapte. Ei spun: “Credeți numai în Hristos și n-aveți de ce să vă temeți. Nu trebuie să vă faceți griji pentru că nu țineți Legea”. Dar adevărata credință se va manifesta prin ascultare. Isus spunea iudeilor necredincioși: “Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam”. (Ioan 8, 39.) Iar cu privire la părintele credincioșilor Domnul declară: “Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduielile Mele”. (Geneza 26, 5.) Apostolul Iacov zice: “Credința, dacă n-are fapte, este moartă”. (Iacov 2, 17.) Iar Ioan, care stăruie atât de mult asupra iubirii, ne spune: “Dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui”. (1 Ioan 5, 3.)
-154-
Prin simboluri și făgăduințe Dumnezeu “a propovăduit lui Avraam înainte de Evanghelie”. (Galateni 3, 8 KJV.) Iar credința patriarhului s-a prins de Răscumpărătorul ce avea să vină. Isus spunea iudeilor: “Tatăl vostru, Avraam, a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat ”. (Ioan 8, 56.) Berbecul adus ca jertfă în locul lui Isaac Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea să fie sacrificat în locul nostru. Când omul a fost dat morții din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Tatăl, privind asupra Fiului Său, spuse păcătosului: “Trăiește, am găsit un preț de răscumpărare”.
Pentru ca să imprime în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei, cum și pentru a-i pune la probă credința, Dumnezeu îi poruncise să aducă jertfă pe fiul său. Chinul de moarte prin care el a trecut în timpul zilelor de teribilă încercare a fost îngăduit pentru ca el să poată înțelege, din propria sa experiență, ceva din măreția sacrificiului făcut de Dumnezeul cel veșnic pentru mântuirea omului. Nici o altă încercare nu i-ar fi pricinuit lui Avraam un astfel de chin sufletesc, cum a fost aducerea fiului său ca jertfă. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pradă unei morți chinuitoare și pline de ocară. Îngerilor, care erau martori la umilirea și chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, nu li s-a îngăduit să intervină, ca în cazul lui Isaac. Nu a fost nici un glas care să strige: “Destul”. Pentru a salva neamul omenesc căzut, Împăratul slavei și-a dat viața. Ce dovadă mai puternică poate fi dată cu privire la mila și iubirea fără de margini a lui Dumnezeu? “El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8, 32.)
Sacrificiul cerut lui Avraam nu a fost numai pentru binele său și nici chiar numai spre folosul generațiilor viitoare; ci a fost de asemenea pentru învățătura ființelor lipsite de păcat din cer și din celelalte lumi. Câmpul luptei dintre Hristos și Satana — câmp în care se aduce la îndeplinire Planul de Mântuire — este Manualul întregului Univers. Pentru că Avraam dăduse pe față o lipsă de credință în făgăduințele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor și înaintea lui Dumnezeu de faptul că a dat greș în a îndeplini condițiile legământului, dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântările lui Dumnezeu. Dumnezeu dorea să dovedească înaintea întregului cer credincioșia slujitorului Său, pentru a demonstra că nu poate fi primită decât numai o ascultare desăvârșită cum și pentru a face mai clar Planul de Mântuire înaintea lor.
-155-
Ființe cerești au fost martore la scena punerii la probă a credinței lui Avraam și a supunerii lui Isaac. Încercarea aceasta a fost mult mai grea decât aceea prin care trecuse Adam. Ascultarea de interdicția pusă înaintea primilor noștri părinți nu aducea cu sine nici o durere, dar porunca dată lui Avraam cerea sacrificiul cel mai chinuitor. Întregul cer privi cu uimire și admirație ascultarea neșovăitoare a lui Avraam. Tot cerul a prețuit credincioșia lui. Acuzațiile lui Satana au fost dovedite ca fiind false. Dumnezeu declară slujitorului Său: “Știu acum că te temi de Dumnezeu (cu toate învinuirile lui Satana) întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine”. (Versetul 12.) Legământul lui Dumnezeu, întărit lui Avraam printr-un jurământ înaintea ființelor din celelalte lumi, dovedește faptul că ascultarea va fi răsplătită.
Fusese greu chiar și pentru îngeri să pătrundă înțelesul adânc al tainei mântuirii — să înțeleagă faptul că Comandantul cerului, Fiul lui Dumnezeu, trebuia să moară pentru omul vinovat. Când lui Avraam i-a fost dată porunca de a aduce ca jertfă pe fiul său, aceasta a trezit interesul ființelor cerești. Cu un viu interes, ele au urmărit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci. Când, la întrebarea lui Isaac: “Unde este mielul pentru arderea de tot?”, Avraam a răspuns: “Domnul Însuși va purta de grijă de miel” și când mâna tatălui a fost oprită în momentul în care era gata să înjunghie pe fiul său, și berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfă în locul lui Isaac — s-a revărsat atunci lumină asupra tainei mântuirii și chiar îngerii au înțeles mult mai clar hotărârea minunată pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului. (1 Petru 1, 12.)