12 – Avraam în Canaan 

Patriarhi și Profeți | Capitolul 12 (bazat pe textele din Geneza 13; până la 15; 17, 1-16; 18 )

Avraam s-a întors în Canaan “foarte bogat în vite, în argint și în aur”. (Geneza 13, 2.) Lot era încă cu el și ei au venit din nou la Betel și și-au ridicat corturile lângă altarul pe care îl înălțaseră mai înainte. Ei au considerat în curând, însă, că înmulțirea bogățiilor a adus cu sine înmulțirea necazurilor. În mijlocul greutăților și al încercărilor au locuit împreună în deplină armonie, dar, o dată cu creșterea avutului lor, exista primejdia izbucnirii certei între ei. Pășunea nu era suficientă pentru turmele și cirezile lor și, de aceea, între păzitorii turmelor și cirezilor lor izbucneau în mod frecvent certuri, care erau aduse înaintea stăpânilor lor pentru a fi aplanate. Era evident faptul că ei trebuia să se separe. Avraam era mai mare decât Lot în ceea ce privește vârsta și era, de asemenea, mai mare ca el în relațiile, averea și poziția lui; și, cu toate acestea, el a fost primul care a propus o soluție pentru menținerea păcii între ei. Deși țara întreagă îi fusese dată de către Însuși Dumnezeu, plin de bunăvoință, el a renunțat la dreptul său. 

“Să nu fie ceartă între mine și tine”, a spus el, “între păzitorii mei și păzitorii tăi, căci suntem frați. Nu-i oare toată țara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine; dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga”. (Geneza 13, 8-9.) 

Aici s-a dat pe față spiritul neegoist al lui Avraam. Cât de mulți sunt aceia care, în condiții asemănătoare, fără să țină seama de urmări, s-ar agăța de drepturile și preferințele lor personale! Câte familii nu s-au distrus din pricina aceasta! Câte biserici n-au fost dezbinate, făcând ca lucrarea, cauza adevărului, să ajungă de ocară și batjocură printre cei nelegiuiți! “Să nu fie ceartă între mine și tine”, a spus Avraam, “căci suntem frați”, nu numai prin legături naturale de rudenie, ci și ca închinători ai viului Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu de pe întreaga față a pământului sunt o singură familie și același duh al iubirii și al împăcării ar trebui să-i stăpânească. “Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia” (Romani 12, 10), aceasta este învățătura Mântuitorului. Cultivarea unui comportament totdeauna la fel de plin de curtenie, cultivarea bunăvoinței de a face altora ceea ce am dori ca ei să ne facă nouă, ar reduce la jumătate suferințele vieții. Spiritul de înălțare de sine este spiritul lui Satana; dar inima în care este cultivată iubirea lui Hristos va avea acea dragoste care nu caută la ale sale. În acest fel se va da ascultare îndemnului divin: “Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora”. (Filipeni 2,4.) 

-133- 

Deși Lot datora prosperitatea sa legăturii pe care o avea cu Avraam, el n-a dat pe față nici un fel de recunoștință față de binefăcătorul său. Buna-cuviință ar fi cerut ca el să-l lase pe Avraam să aleagă, dar, în loc să facă astfel, în mod egoist el s-a străduit să tragă toate foloasele de partea sa. El “și-a ridicat ochii și a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime … până la Țoar, era ca o grădină a Domnului, ca țara Egiptului”. (Geneza 13, 10.) Regiunea cea mai fertilă din toată Palestina era valea Iordanului, amintind celor ce o stăpâneau de Paradisul pierdut, egalând frumusețea și rodnicia câmpiilor bogate ale Nilului, pe care ei nu de mult le părăsiseră. Erau acolo, de asemenea, cetăți bogate și frumoase, promițând un negoț rentabil în târgurile lor aglomerate. Amăgit de perspectiva unui câștig lumesc, Lot a trecut cu vederea relele morale și spirituale ce aveau să-l întâmpine acolo. Locuitorii câmpiilor erau “afară din cale de păcătoși împotriva Domnului”; dar el sau nu cunoștea lucrul acesta, sau, știindu-l, îi dădea puțină importanță. El “și-a ales toată câmpia Iordanului” și “și-a întins corturile până la Sodoma”. (Geneza 13, 11-12.) Cât de puțin a prevăzut el urmările groaznice ale alegerii lui egoiste! 

După despărțirea sa de Lot, Avraam a primit din nou, din partea Domnului o făgăduință privitoare la întreaga țară. Nu mult după aceasta, el s-a mutat la Hebron, ridicându-și cortul sub stejarii lui Mamre, înălțând lângă el un altar Domnului. În libertatea acestor ținuturi de la poalele munților, cu livezile lor de măslini și cu viile lor, cu câmpurile lor cu lanuri unduitoare de grâu și pășuni întinse, înconjurate de dealuri, el a trăit mulțumit cu viața lui simplă, patriarhală, lăsându-i lui Lot luxul periculos al văii Sodomei. 

Avraam a fost onorat de către națiunile înconjurătoare ca un prinț puternic și un conducător înțelept și priceput. El nu și-a ținut influența departe de vecinii săi. Viața și caracterul său, în contrast vădit cu acelea ale închinătorilor idolatri, au exercitat o influență puternică în favoarea adevăratei credințe. Supunerea sa față de Dumnezeu era neclintită, în timp ce bunătatea și gingășia inspirau încredere și prietenie, iar măreția lui impunea respect și onoare. 

-134- 

Religia sa nu era păstrată ca o comoară prețioasă ce trebuia păzită cu gelozie, de care să se bucure numai cel ce o avea. Adevărata religie nu poate fi ținută în acest fel, căci un astfel de spirit este contrar principiilor Evangheliei. Dacă Hristos locuiește în inimă, atunci este imposibil să ascunzi lumina prezenței Sale sau ca lumina aceea să piardă din strălucire. Din contră, ea va ajunge mai strălucitoare și tot mai strălucitoare, pe măsură ce, zi de zi, ceața egoismului și a păcatului ce învăluie sufletul este împrăștiată de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. 

Copiii lui Dumnezeu sunt reprezentanții Săi pe pământ și El dorește ca ei să fie lumini în întunericul moral al acestei lumi. Împrăștiați prin toată țara, prin târguri, orașe și sate, ei sunt martori ai lui Dumnezeu, canale prin care El va comunica unei lumi necredincioase cunoașterea voii Sale și minunile harului Său. Planul Său este acela ca toți aceia care sunt părtași ai mântuirii celei mari să fie misionari pentru El. Evlavia creștinului constituie standardul după care cei lumești judecă Evanghelia. Încercările suportate cu răbdare, binecuvântările primite cu recunoștință, blândețea, bunătatea, mila și dragostea, manifestate în viața de fiecare zi, sunt lumini ce strălucesc în caracter înaintea lumii, înfățișând deosebirea față de întunericul ce vine din egoismul inimii firești. 

Bogat în credință, nobil în generozitate, neșovăitor în ascultare și umil în simplitatea vieții lui de peregrin, Avraam a fost, de asemenea, înțelept în diplomație și viteaz și îndemânatic în război. Cu toate că era cunoscut ca învățător al unei noi religii, trei frați de neam împărătesc, conducători ai câmpiilor amoriților în care el locuia, și-au manifestat prietenia lor, invitându-l să intre în alianță cu ei pentru o mai mare siguranță; căci țara era plină de violență și opresiune. Curând se ivi prilejul ca el să se folosească de această alianță. 

Cu paisprezece ani mai înainte, Chedorlaomer, împăratul Elamului, invadase Canaanul și-l făcuse tributar față de el. Mai mulți prinți s-au revoltat acum și împăratul Elamului, cu patru aliați, a năvălit din nou în țară pentru a o supune. Cinci dintre domnitorii Canaanului și-au alăturat oștirile și i-au întâmpinat pe invadatori în valea Sidim, dar numai pentru a fi complet înfrânți. O mare parte a armatei a fost măcelărită, și aceia care au scăpat au fugit în munți ca să-și scape viața. Biruitorii au jefuit cetățile câmpiei și au plecat cu pradă bogată și mulți robi, printre care se afla și Lot cu familia lui. 

-135- 

Avraam, locuind în pace în dumbrăvile de stejari din Mamre, a aflat de la unul din fugari istoria celor petrecute în bătălie, cum și nenorocirea ce căzuse asupra nepotului său. El nu păstrase amintiri neplăcute despre lipsa de recunoștință a lui Lot. Toată afecțiunea sa pentru el a fost trezită și se hotărî să-l scape. Căutând mai întâi sfatul divin, Avraam s-a pregătit de război. Din însăși tabăra sa, el a chemat trei sute optsprezece slujitori pregătiți, crescuți în temere de Dumnezeu, deprinși în serviciul stăpânului lor și în mânuirea armelor. Aliații săi, Mamre, Eșcol și Aner, s-au unit cu cetele lor și împreună au început să-i urmărească pe invadatori. Elamiții și aliații lor tăbărâseră la Dan, la hotarul de miazănoapte al Canaanului. Amețiți de victorie și netemându-se că vor fi atacați de vrăjmașii lor înfrânți, ei s-au dedat la mâncare și băutură. Patriarhul și-a împărțit forțele, așa încât ele să se apropie din mai multe părți, și noaptea a atacat tabăra. Atacul său, atât de puternic și neașteptat, a avut ca rezultat o victorie rapidă. Împăratul Elamului a fost ucis și armata sa, lovită de panică, a fost cu desăvârșire nimicită. Lot și familia sa, împreună cu toți prizonierii și bunurile lor au fost eliberați și o bogată pradă de război a căzut în mâinile biruitorilor. Biruința se datora în primul rând lui Dumnezeu și apoi lui Avraam. Adoratorul lui Iehova nu numai că adusese un mare serviciu țării, dar se dovedise a fi un om curajos. Se dovedise că viața de neprihănire nu este lașitate și că religia lui Avraam l-a făcut curajos în susținerea a ceea ce este drept și gata să apere pe cel oprimat. Actul său eroic a adus o influență largă printre triburile înconjurătoare. La întoarcere, împăratul Sodomei i-a ieșit înainte cu suita sa pentru a-l onora pe biruitor. L-a invitat să ia bunurile, cerând numai ca prizonierii să fie eliberați. În conformitate cu uzanța războiului, prada de război aparținea biruitorilor; dar Avraam se angajase în această expediție fără vreun gând de câștig și refuză să profite de pe urma celor căzuți în nenorocire, cerând însă ca aliații săi să-și primească partea ce li se cuvenea. 

Dacă ar fi supuși la o astfel de încercare, puțini ar fi aceia care s-ar arăta tot așa de nobili ca Avraam. Puțini ar fi rezistat ispitei de a pune mâna pe o astfel de bogăție. Exemplul său este o mustrare pentru cei iubitori de sine și puși pe câștig. Avraam ținea seama de cerințele dreptății și ale omeniei. Purtarea sa ilustrează cuvântul inspirat: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. (Leviticul 19, 18.) “Ridic mâna mea spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului și al pământului”, spuse el, “și jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de ață, nici măcar o curea de încălțăminte, ca să nu zici: ‘Am îmbogățit pe Avraam’”. (Geneza 14, 22.23.) El nu dorea să le dea ocazia să creadă că el s-a angajat în luptă de dragul câștigului sau să se spună mai târziu că prosperitatea lui se datorează darurilor sau bunăvoinței lor. Dumnezeu făgăduise că îl va binecuvânta pe Avraam și numai Lui trebuia să-I fie adusă slava. 

-136- 

Un altul care a ieșit să-l întâmpine pe patriarhul victorios a fost Melhisedec, împăratul Salemului, care a adus pâine și vin pentru înviorarea oastei lui. Ca “preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt”, el a rostit o binecuvântare asupra lui Avraam și a adus mulțumiri lui Dumnezeu, care săvârșise o eliberare așa de mare prin servul Său. Și Avraam “i-a dat zeciuială din toate”. (Geneza 14, 17-20.) 

Avraam s-a întors voios la corturile și turmele sale, dar mintea sa era frământată de gânduri chinuitoare. El fusese un om al păcii și, cât a fost cu putință, s-a ferit de vrăjmășie și ceartă; acum el retrăia scenele de măcel la care fusese martor. Fără îndoială că națiunile ale căror forțe au fost înfrânte urmau să invadeze din nou Canaanul și aveau să facă din el ținta deosebită a răzbunării lor. Ajungând astfel să fie amestecat în certurile naționale, viața lui pașnică și liniștită avea să fie nimicită. Mai mult chiar, el nu intrase încă în posesia Canaanului și nici nu putea nădăjdui acum să aibă un moștenitor, față de care să se împlinească făgăduința făcută. 

Într-o viziune de noapte, a fost auzit din nou glasul divin: “Avraame, nu te teme” au fost cuvintele Prințului prinților; “Eu sunt scutul tău, și răsplata ta cea foarte mare”. Dar mintea sa era așa de copleșită de gânduri negre, încât nu putea să prindă acum făgăduința cu o încredere neîndoielnică, așa ca până atunci. El s-a rugat să i se dea o dovadă palpabilă că aceasta se va împlini. Și cum avea oare să se împlinească făgăduința legământului, atâta vreme cât nu i se dădea un fiu? “Ce-mi vei da”, spuse el, “căci mor fără copii?… Și slujitorul născut în casa mea va fi moștenitorul meu”. El a propus ca Eliezer, slujitorul său credincios, să fie — prin adopțiune — fiul său și, deci, moștenitor al averilor sale. Dar i s-a dat asigurarea că propriul său copil avea să fie moștenitorul său. Apoi a fost dus afară din cortul său și i s-a spus să privească stelele nenumărate ce sclipesc pe bolta cerului; în timp ce el făcea acest lucru, s-au rostit cuvintele: “Așa va fi sămânța ta”. (Geneza 15, 2-5.) “Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire”. (Romani 4, 3.) 

-137- 

Patriarhul a cerut totuși un semn vizibil, ca o confirmare a credinței sale și o dovadă pentru generațiile viitoare de oameni, că planurile milostive ale lui Dumnezeu față de ei se vor împlini. Domnul a consimțit să intre într-un legământ cu slujitorul Său, folosind asemenea forme obișnuite între oameni pentru ratificarea unui angajament atât de solemn. Prin inspirație divină, Avraam a adus ca jertfă o juncană de trei ani, o capră de trei ani și un berbec de trei ani, despicându-le trupul în două și așezând bucățile la o mică depărtare unele de altele. La acestea el a mai adăugat o turturea și un pui de porumbel, pe care, însă, nu le-a mai despicat în două. Acestea fiind făcute, el a trecut cu mult respect printre bucățile jertfei, făcând în mod solemn un legământ de ascultare veșnică de Dumnezeu. Veghind și stăruind, el a rămas lângă animale până la apusul soarelui, ca să le păzească, spre a nu fi întinate sau mâncate de păsările de pradă. Pe la apusul soarelui, el a căzut într-un somn adânc; și “iată că l-a apucat o groază și un mare întuneric”. (Geneza 15, 7-18.) Și glasul lui Dumnezeu s-a auzit cerându-i să nu se aștepte să ia imediat în stăpânire țara făgăduinței, arătând înainte spre suferințele urmașilor săi, mai înainte ca aceștia să se așeze în Canaan. I-a fost dezvăluit acum Planul de Mântuire în moartea lui Hristos, Jertfa cea mare, și venirea Sa în glorie. Avraam a văzut de asemenea pământul, readus la frumusețea lui edenică, ce avea să-i fie dat ca o veșnică stăpânire, ca o împlinire finală și deplină a făgăduinței. 

Ca o garanție a acestui legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, “un fum ca dintr-un cuptor și niște flăcări”, simboluri ale prezenței divine, au trecut printre “dobitoacele despicate”, aduse ca jertfă, mistuindu-le în întregime. Și din nou Avraam a auzit un glas, confirmând făgăduința că va da țara Canaanului urmașilor săi, “de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat”. (Geneza 15, 17-18.) 

După ce Avraam locuise aproape douăzeci și cinci de ani în Canaan, Domnul i Se arătă și-i zise: “Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii fără prihană”. (Geneza 17, 1.) Plin de venerație, patriarhul s-a aruncat cu fața la pământ și solia a continuat: “Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine; vei fi tatăl multor neamuri”. Ca semn al împlinirii acestui legământ, numele lui, care până atunci fusese Avram, a fost schimbat în Avraam, care înseamnă “tată al multor neamuri”, iar numele Sarai avea să fie Sara, “prințesă”, căci glasul dumnezeiesc a spus că “ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împărați de noroade vor ieși din ea”. 

-138- 

Cu ocazia aceasta i-a fost dat lui Avraam ritualul circumciziunii, “ca o pecete a acelei îndreptățiri pe care o căpătase prin credință, când era netăiat împrejur”. (Romani 4, 11.) Ea trebuia să fie observată de către patriarh și de către urmașii săi, ca un semn că erau devotați slujirii lui Dumnezeu și, în acest fel, despărțiți de idolatri, cum și al faptului că Dumnezeu i-a primit ca o comoară deosebită a Sa. Prin ritualul acesta, pe de o parte, ei erau legați să îndeplinească condițiile legământului făcut cu Avraam. Ei nu trebuia să încheie legături de căsătorie cu păgânii; căci, făcând astfel, ei urmau să piardă respectul față de Dumnezeu și față de Legea Sa cea sfântă. De asemenea, ei aveau să fie ispitiți să se dedea la practicile păcătoase ale celorlalte națiuni și atrași la idolatrie. 

Dumnezeu i-a dat o mare onoare lui Avraam. Îngerii cerului au umblat și au vorbit cu el, așa cum vorbesc doi prieteni. Când judecățile cerului erau gata să se abată asupra Sodomei, acest lucru n-a fost ascuns de el și Avraam a devenit mijlocitor la Dumnezeu pentru cei păcătoși. Întâlnirea sa cu îngerii ne prezintă, de asemenea, un frumos exemplu de ospitalitate. 

În dogoarea căldurii de la miezul zilei de vară, patriarhul stătea la ușa cortului său, privind la peisajul liniștit din fața lui, când a văzut în depărtare trei călători apropiindu-se. Înainte ca să ajungă la cortul lui, străinii s-au oprit, ca și cum s-ar fi sfătuit cu privire la drumul pe care să-l urmeze. Fără să mai aștepte ca ei să-l roage ceva, Avraam s-a sculat repede și, pe când ei păreau că vor să se întoarcă și să meargă într-o altă direcție, el s-a grăbit să-i ajungă și, cu o deosebită amabilitate, i-a rugat să-l onoreze, rămânând puțin la el pentru a se răcori și întări. Cu mâinile sale a adus apă, ca ei să se poată spăla de praful care se așezase pe picioarele lor în timpul călătoriei. El însuși a ales hrana pe care să le-o servească și, în timp ce aceștia se odihneau la umbra răcoritoare, li s-a pregătit masa, și el a rămas în picioare, plin de respect, lângă ei, în timp ce se ospătau din cele date de el. Dumnezeu a privit acest act de generozitate ca fiind de o importanță îndestulătoare spre a fi consemnat în Cuvântul Său; iar cu mii de ani mai târziu, apostolul inspirat s-a referit la el spunând: “Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii, prin ea, au găzduit fără să știe, pe îngeri”. (Evrei 13, 2.) 

Avraam a văzut în oaspeții săi numai trei călători obosiți, fără să se gândească că printre ei era Unul căruia putea să I se închine fără a păcătui. Dar adevăratul caracter al solilor îngerești se dădu acum pe față. Deși ei se aflau în drumul și lucrarea lor ca slujitori ai mâniei, totuși, lui Avraam, omul credinței, ei îi aduseseră mai întâi binecuvântări. Deși Dumnezeu este categoric în a spune pe nume nelegiuirii și a pedepsi fărădelegea, El nu Se complace în răzbunare. Lucrarea de distrugere este o “lucrare străină” Lui, care este “nemărginit în iubire”. 

-139- 

“Prietenia (tainele — ed. engleză) Domnului este pentru cei ce se tem de El”. (Psalmii 25, 14.) Avraam Îl onorase pe Dumnezeu și Dumnezeu l-a onorat atunci pe el, invitându-l la consfătuirea Sa și descoperindu-i planurile Sale. “Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?” spuse Domnul. “Strigătul împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit și păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea, Mă voi pogorî acum să văd dacă într-adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; și dacă nu va fi așa, voi ști”. (Geneza 18, 17-22.) Dumnezeu cunoștea bine gradul de vinovăție al Sodomei, dar a vorbit în felul oamenilor, pentru ca justețea purtării Sale să poată fi înțeleasă. Înainte de a aduce pedeapsa asupra celor vinovați, El va merge personal ca să facă o cercetare a umblării lor; dacă ei nu trecuseră de limitele îndurării divine, El avea să le mai dea timp de pocăință. 

Doi dintre solii cerului au plecat, lăsându-l pe Avraam singur cu Cel pe care Îl cunoștea acum ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Și omul credinței mijloci în favoarea locuitorilor Sodomei. Odată el îi salvase cu sabia sa, acum el s-a străduit să-i salveze prin rugăciune. Lot și familia lui locuiau încă acolo; iar iubirea neegoistă care îl mânase pe Avraam să-i scape de elamiți căuta acum să-i salveze, dacă era voia lui Dumnezeu, de furtuna judecății divine. 

Cu profund respect și umilință, el și-a început mijlocirea: “Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care nu sunt decât praf și cenușă”. (Geneza 18, 27.) Nu era nici o încredere în sine, nici o mândrie a propriei sale neprihăniri. El n-a cerut vreo favoare pe temeiul ascultării sale sau al sacrificiilor pe care el le-a făcut, supunându-se voii lui Dumnezeu. Fiind el însuși păcătos, el a mijlocit totuși în favoarea păcătoșilor. Un astfel de spirit vor da pe față cei ce se vor apropia de Dumnezeu. Totuși, Avraam a dat pe față o încredere ca a unui copil care se roagă unui tată iubitor. El s-a apropiat de solul ceresc și cu căldură I-a prezentat cererea sa. Deși Lot ajunsese un locuitor al Sodomei, el nu se făcuse părtaș la nelegiuirile locuitorilor ei. Avraam gândea că în acel oraș, atât de populat, mai puteau fi și alți închinători ai adevăratului Dumnezeu. Și, având în vedere aceasta, el a spus: “Să omori pe cel bun împreună cu cel rău … departe de Tine așa ceva … departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Geneza 18, 25.) Avraam n-a intervenit numai o singură dată, ci de mai multe ori. Prinzând curaj pe măsură ce cererile lui erau împlinite, el a continuat până când a primit asigurarea că, dacă numai zece oameni drepți s-ar fi aflat în ea, cetatea avea să fie cruțată. 

-140- 

Iubirea față de sufletele pieritoare a inspirat rugăciunea lui Avraam. Cu toate că îi era scârbă de păcatele acelei cetăți corupte, el dorea ca păcătoșii să poată fi salvați. Profundul său interes pentru Sodoma ne înfățișează neliniștea pe care ar trebui s-o simțim pentru cei nepocăiți. Noi ar trebui să cultivăm ură față de păcat, dar milă și iubire față de cei păcătoși. De jur împrejurul nostru, sunt suflete ce se cufundă într-o ruină la fel de groaznică și lipsită de speranță ca și aceea care s-a abătut asupra Sodomei. În fiecare zi timpul de probă al unora se sfârșește. În fiecare ceas unii trec dincolo de hotarul îndurării. Și unde sunt oare glasurile de avertizare și de îndemnare care să-l determine pe păcătos să fugă de această îngrozitoare nenorocire? Unde sunt oare mâinile acelea întinse care să-l tragă înapoi de la moarte? Unde sunt oare aceia care, în umilință și cu o credință stăruitoare, să mijlocească la Dumnezeu pentru el? 

Spiritul lui Avraam era spiritul lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu este El Însuși un mare Mijlocitor în favoarea păcătosului. El, care a plătit prețul pentru răscumpărarea lor, cunoaște valoarea sufletului omenesc. Cu o aversiune față de rău care poate exista numai într-o natură lipsită de orice mânjitură a păcatului, Hristos a manifestat față de păcătos o iubire pe care numai bunătatea infinită o putea concepe. În agonia răstignirii, fiind El Însuși apăsat de povara îngrozitoare a păcatelor lumii întregi, El S-a rugat pentru cei ce-L batjocoreau și pentru ucigașii Săi: “Tată, iartă-i căci nu știu ce fac”. (Luca 23, 34.) 

Despre Avraam este scris că “a fost numit prietenul lui Dumnezeu”, “tatăl tuturor celor ce cred”. (Iacov 2, 23; Romani 4, 11.) Mărturia lui Dumnezeu cu privire la acest patriarh credincios este: “Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele”. Și: “Eu îl cunosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină calea Domnului, făcând ce este drept și bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit”. (Geneza 26, 5; 18, 19.) Mare a fost onoarea la care a fost chemat Avraam, aceea de a fi părintele poporului care timp de veacuri avea să fie păzitorul și păstrătorul adevărului lui Dumnezeu pentru lume, al acelui popor prin care toate națiunile pământului aveau să fie binecuvântate prin venirea lui Mesia cel făgăduit. Dar Acela care l-a chemat pe patriarh l-a socotit vrednic. Dumnezeu este Acela care vorbește. El, care înțelege de departe gândurile și care îi prețuiește pe oameni după adevărata lor valoare, spune: “Îl cunosc”. Nu va fi din partea lui Avraam nici o trădare a adevărului, pentru scopuri egoiste. El va ține Legea și se va purta drept și bine. Nu numai că se va teme el însuși de Dumnezeu, ci va cultiva religia în familia sa. El va învăța casa sa în cele ale neprihănirii. Legea lui Dumnezeu avea să fie norma de conduită în familia sa. 

-141- 

Casa lui Avraam cuprindea mai bine de o mie de persoane. Aceia care erau conduși de învățăturile sale, spre a se închina singurului Dumnezeu, au găsit un cămin în tabăra sa; și aici, ca într-o școală, ei au primit o astfel de învățătură, care îi pregătea să devină reprezentanți ai adevăratei credințe. În acest fel, asupra sa zăcea o mare răspundere. El forma conducători de familii și metodele sale de conducere aveau să fie aplicate în casele peste care aceștia aveau să fie conducători. 

În acele vremuri de demult, tatăl era conducătorul și preotul familiei sale și exercita autoritatea asupra copiilor săi, chiar și după ce aceștia își aveau propriile lor familii. Urmașii săi erau învățați să privească la el ca la conducătorul lor, atât în problemele religioase, cât și în cele pământești. Avraam s-a străduit să perpetueze acest sistem patriarhal de conducere, deoarece el tindea să păstreze cunoașterea de Dumnezeu. Era necesar ca membrii familiei să fie legați laolaltă, pentru a ridica o barieră împotriva idolatriei ce ajunsese așa de răspândită și atât de înrădăcinată. Avraam a căutat, prin toate mijloacele ce-i stăteau la dispoziție, să-i păzească pe locuitorii taberei sale de a avea legături cu păgânii și de a fi martori ai practicilor lor idolatre, căci el știa că familiarizarea cu răul avea să strice pe nesimțite principiile. Se avea cea mai mare grijă ca orice formă a falsei religii să fie ținută cât mai departe de ei și ca mintea să fie impresionată de maiestatea și slava viului Dumnezeu, ca fiind singurul vrednic de adorare. 

Era o măsură înțeleaptă, pe care Dumnezeu personal o luase, aceea de a despărți pe poporul Său, atât cât era cu putință acest lucru, de legătura cu păgânii, făcând din ei un popor ce trăia separat și care nu se număra printre celelalte națiuni. El l-a despărțit pe Avraam de rudeniile lui idolatre, pentru ca patriarhul să-și poată forma și educa familia departe de influențele seducătoare ce i-ar fi înconjurat în Mesopotamia și pentru ca adevărata credință să fie păstrată de către urmașii săi din generație în generație, în toată curăția ei. 

-142- 

Afecțiunea lui Avraam pentru copiii săi și pentru casa sa l-a făcut să le apere credința lor religioasă, să le dea o cunoaștere a legilor divine, ca fiind moștenirea cea mai prețioasă pe care le-o putea transmite, și prin ei — lumii. Toți erau învățați că se aflau sub conducerea Dumnezeului cerului. De aceea, nu trebuia să existe nici un fel de apăsare din partea părinților, iar din partea copiilor, nici un fel de neascultare. Legea lui Dumnezeu trasase fiecăruia în parte îndatoririle lui și numai prin ascultare de ea putea cineva să-și asigure fericirea sau prosperitatea. 

Exemplul său personal, influența tăcută a vieții lui zilnice erau o lecție permanentă. Cinstea sa neșovăielnică, bunătatea și politețea lui neegoistă, care câștigaseră admirația împăraților, erau manifestate în familie. Viața lui radia în jur un parfum, o noblețe și o frumusețe a caracterului, care spuneau tuturor că el era în legătură cu Cerul. El nu trecea cu vederea sufletul celui mai umil slujitor. În casa sa nu era o lege pentru stăpân și alta pentru slujitor; un drum împărătesc pentru cel bogat și altul pentru cel sărac. Toți erau tratați cu dreptate și milă, ca împreună moștenitori cu el ai harului vieții. 

El “va porunci casei sale”. Nu se va da pe față nici o neglijare condamnabilă în a înfrâna tendințele spre rău ale copiilor săi, nici un favoritism slab, neînțelept și îngăduitor; nici o cedare în ceea ce privește convingerile sale cu privire la datoria față de cerințele unei iubiri greșit înțelese. Avraam nu numai că avea să dea învățături drepte, dar avea să mențină autoritatea unor legi drepte și bune. 

Cât de puțini sunt aceia din zilele noastre care sunt gata să urmeze pilda sa! Din partea prea multor părinți se dă pe față un sentimentalism orb și egoist, în mod greșit numit iubire, care se manifestă prin a-i lăsa pe copii — cu judecata lor neformată și pasiunile lor nestăpânite — să întreprindă acțiuni negândite. Aceasta este o adevărată cruzime față de copii și un mare rău pentru lume. Îngăduința părintească, atunci când copiii greșesc, dă loc la dezordine în familie și societate și întărește în tineri dorința de a urma pornirilor lor, în loc de a se supune cerințelor divine. Astfel, ei cresc, având o inimă împotrivitoare față de împlinirea voii lui Dumnezeu și transmit spiritul lor nereligios și nesupus copiilor și copiilor copiilor lor. Asemenea lui Avraam, părinții ar trebui să poruncească copiilor lor după ei. Ascultarea de autoritatea părintească să fie învățată și impusă ca fiind primul pas al ascultării de autoritatea lui Dumnezeu. 

-143- 

Slaba considerație care se acordă Legii lui Dumnezeu chiar de către conducătorii religioși a provocat mult rău. Învățătura care s-a răspândit atât de mult, că legile lui Dumnezeu nu mai sunt deloc obligatorii pentru oameni, este asemenea idolatriei în efectele ei asupra moralității oamenilor. Aceia care caută să slăbească cerințele Legii sfinte a lui Dumnezeu lovesc direct la temelia guvernării familiilor și națiunilor. Părinții religioși care dau greș în a umbla pe calea rânduielilor Lui nu pot porunci casei lor să țină calea Domnului. Legea lui Dumnezeu nu este pentru aceștia o regulă a vieții. Copiii, când își alcătuiesc căminurile lor, nu se simt obligați să-i învețe pe copiii lor ceea ce ei înșiși n-au învățat niciodată. Aceasta este cauza pentru care sunt așa de multe familii netemătoare de Dumnezeu; de aceea stricăciunea s-a întins așa de mult și este atât de adânc înrădăcinată. 

Numai după ce părinții vor umbla ei înșiși din toată inima în calea Legii lui Dumnezeu, numai atunci vor fi pregătiți să poruncească copiilor lor după ei. În privința aceasta, o reformă este necesară — o reformă care să fie profundă și cuprinzătoare. Părinții trebuie să se schimbe; slujitorii Domnului au nevoie să se schimbe; ei au nevoie de Dumnezeu în familiile lor. Dacă doresc să vadă o altă stare de lucruri, atunci să aducă Cuvântul Său în familiile lor și să facă din el sfătuitorul lor. Ei trebuie să-i învețe pe copiii lor că el este glasul lui Dumnezeu, care li se adresează, și că trebuie să fie astfel ascultat în totul. Ei ar trebui să-i învețe cu răbdare pe copiii lor, arătându-le cu blândețe și în mod stăruitor cum să trăiască pentru a fi plăcuți lui Dumnezeu. Copiii unor astfel de familii sunt pregătiți să facă față sofistăriilor necredinței. Ei au primit Biblia ca bază a credinței lor și au o temelie care nu poate fi dărâmată de valul de îndoială ce se abate asupra lor. 

În prea multe case se neglijează rugăciunea. Părinții consideră că n-au timp pentru rugăciunea de dimineață și seară. Ei nu pot să-și ia câteva minute pe care să le folosească în a aduce mulțumiri lui Dumnezeu pentru bogatele Lui îndurări, pentru binecuvântata lumină a soarelui și pentru ploaia care face plantele să crească, cum și pentru ocrotirea sfinților Săi îngeri. Ei nu au timp să înalțe o rugăciune pentru ajutor și călăuzire divină, cum și pentru prezența și rămânerea lui Isus în familia lor. Ei merg la muncă la fel cum ar merge boul sau calul, fără să se gândească câtuși de puțin la Dumnezeu sau la cer. Sufletele lor sunt așa de prețioase, încât, în loc de a-i lăsa să fie pierduți fără nici o nădejde, Fiul lui Dumnezeu și-a dat viața ca preț de răscumpărare pentru ei; dar ei nu prețuiesc mai mult marea Sa bunătate decât o fac dobitoacele pieritoare. 

-144- 

Ca și patriarhii din vechime, aceia care mărturisesc că-L iubesc pe Dumnezeu ar trebui să ridice un altar Domnului oriunde își înalță cortul. Dacă a fost vreodată un timp când fiecare casă ar trebui să fie o casă de rugăciune, atunci timpul acela este acum. Tații și mamele ar trebui să-și înalțe adesea inimile la Dumnezeu în cereri umile pentru ei și pentru copiii lor. Fie ca tatăl, ca preot al familiei, să așeze pe altarul lui Dumnezeu jertfa de dimineață și seară, în timp ce soția și copiii se unesc cu el în rugăciune și laudă. Într-un astfel de cămin, Isus va zăbovi cu plăcere. 

Din fiecare cămin creștin ar trebui să strălucească o lumină sfântă. Iubirea ar trebui să se dea pe față în activitate. Ea trebuie să se reverse în toate câte au loc în familie, arătându-se într-o bunătate profundă și o comportare duioasă și neegoistă. Sunt familii unde acest principiu este trăit, căminuri în care Dumnezeu este adorat și unde domnește cea mai curată iubire. Din aceste cămine, rugăciunea de dimineață și seară se înalță la Dumnezeu ca un parfum plăcut mirositor, iar mila și binecuvântările Lui se revarsă ca roua dimineții asupra celor plecați în rugăciune. Un cămin creștin bine ordonat este un puternic argument în favoarea adevărului religiei creștine — un argument pe care cel necredincios nu-l poate tăgădui. Toți pot vedea că este la lucru o influență în familie, care se manifestă asupra copiilor, și că Dumnezeul lui Avraam este cu ei. Dacă familiile celor ce mărturisesc a fi creștini ar avea un adevărat caracter creștin, atunci ei ar exercita o puternică influență pentru veșnicie. Ei vor fi în adevăr “lumina lumii”. În cuvintele adresate lui Avraam, Dumnezeul cerurilor vorbește fiecărui părinte credincios: “Îl cunosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină calea Domnului, făcând ce este drept și plăcut, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit”.