Patriarhi și Profeți | Capitolul 05
Căderea omului în păcat a umplut cerul de durere. Lumea pe care Dumnezeu o făcuse a ajuns ruinată de blestemul păcatului și locuită de ființe omenești sortite mizeriei și morții. Se părea că nu există nici o scăpare pentru aceia care au călcat Legea. Îngerii și-au încetat cântecele lor de laudă. Peste tot, în curțile cerului, era plânset din cauza ruinei pe care o adusese păcatul.
Fiului lui Dumnezeu, Comandantul lui cel glorios al cerului, I s-a făcut milă de neamul omenesc căzut. Inima Sa a fost mișcată de o nețărmurită milă, atunci când vaietele lumii s-au înălțat până la El. Dar iubirea divină concepuse un plan prin care omul să poată fi răscumpărat. Legea lui Dumnezeu călcată cerea viața păcătosului. În tot Universul nu se afla decât Unul singur care, în folosul omului, putea să satisfacă cerințele ei. Deoarece Legea divină este tot așa de sfântă ca și Dumnezeu, numai cineva deopotrivă cu Dumnezeu putea face ispășire pentru călcarea ei. Nimeni altul, ci numai Hristos putea să răscumpere neamul omenesc din blestemul Legii și să-l aducă iarăși în armonie cu cerul. Hristos avea să ia asupra Sa vinovăția și rușinea păcatului — păcat ce este atât de dezgustător pentru un Dumnezeu sfânt, încât avea să-L despartă pe Tatăl de Fiul Său. Hristos avea să coboare până în adâncurile mizeriei, pentru a salva neamul omenesc din ruina lui.
El a pledat înaintea Tatălui în favoarea păcătosului, în timp ce oștile cerești așteptau rezultatul cu un interes atât de puternic, încât nu poate fi exprimat prin cuvinte. Acea tainică convorbire — “sfatul păcii” (traducerea engleză a textului din Zaharia 6, 13 — n. tr.) pentru fiii cei căzuți ai oamenilor — a durat destul de mult. Planul de Mântuire fusese alcătuit mai înainte de aducerea la existență a pământului, căci Hristos este “Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13, 8); totuși, a fost o luptă chiar pentru Împăratul Universului ca să dea pe Fiul Său să moară pentru neamul omenesc căzut. Dar “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3, 16.) O, taină a mântuirii! Iubirea lui Dumnezeu pentru o lume ce nu L-a iubit! Cine poate pricepe adâncurile acestei iubiri care “întrece orice cunoștință”? De-a lungul veacurilor nesfârșite, minți nemuritoare, căutând să înțeleagă taina acelei iubiri de nepătruns, se vor uimi și-L vor adora.
-64-
Dumnezeu avea să fie manifestat în Hristos, “împăcând lumea cu Sine”. (2 Corinteni 5, 19.) Datorită păcatului, omul a ajuns atât de decăzut, încât era imposibil ca prin el însuși să vină în armonie cu Cel a cărui natură este bunătate și curăție. Dar Hristos, după ce l-a răscumpărat pe om de sub condamnarea Legii, poate să dea putere divină, care să se unească cu eforturile omenești. Astfel, prin pocăință față de Dumnezeu și credință în Hristos, copiii lui Adam, căzuți în păcat, pot iarăși deveni “copii ai lui Dumnezeu”. (1 Ioan 3, 2.)
Singurul plan prin care se putea realiza mântuirea omului angrena cerul întreg în sacrificiul său infinit. Îngerii nu se puteau bucura atunci când Hristos le-a înfățișat Planul de Mântuire, pentru că ei au înțeles că mântuirea omului trebuia să-L coste pe iubitul lor Comandant o durere ce nu se poate exprima în cuvinte. Cu durere și uimire ei ascultau cuvintele Lui, pe când Acesta le povestea cum trebuie ca El să coboare din curăția, pacea, bucuria, slava și nemurirea cerului și să vină în contact cu decăderea de pe pământ, să îndure necazuri, rușine și moarte. El trebuia să stea între păcătos și pedeapsa păcatului; cu toate acestea, numai puțini aveau să-L primească ca Fiu al lui Dumnezeu. El avea să părăsească poziția Sa înaltă, ca Maiestate a cerului, să vină pe pământ, să Se umilească ca un om și, prin experiența Sa proprie, să cunoască durerea și ispitele pe care omul trebuie să le îndure. Toate acestea erau necesare pentru ca El să poată fi în stare să-i ajute pe cei ispitiți. (Evrei 2, 18.) Când misiunea Sa ca Învățător avea să se sfârșească, El avea să fie dat în mâinile celor fărădelege, să fie supus la tot felul de insulte și torturi pe care Satana îi va inspira să le aducă asupra Lui. El avea să moară de cea mai crudă dintre morți, să fie înălțat între cer și pământ asemenea unui păcătos vinovat. El avea să treacă prin lungi ore de agonie, așa de teribile, încât îngerii nu vor putea privi, ci își vor acoperi fața înaintea unei asemenea priveliști. El avea să suporte zbuciumul sufletului, ascunderea feței Tatălui Său, în timp ce vinovăția nelegiuirii — povara păcatelor lumii întregi — avea să apese asupra Lui.
Îngerii s-au aruncat la picioarele Comandantului lor și s-au oferit ca sacrificiu pentru om. Dar viața unui înger nu putea plăti datoria; pentru că numai El, care l-a creat pe om, avea putere să-l răscumpere. Totuși, îngerii aveau să aibă o parte de îndeplinit în cadrul Planului de Mântuire. Hristos avea să fie făcut “pentru puțină vreme mai prejos decât îngerii”. (Evrei 2, 9.) Deoarece El avea să îmbrace haina naturii omenești, puterea Sa nu avea să fie la fel cu a lor și de aceea ei trebuia să-I slujească, să-L întărească și să-L mângâie în suferințele Sale. De asemenea, ei trebuia să fie spirite slujitoare, trimise să slujească acelora care aveau să fie moștenitori ai mântuirii. (Evrei 1, 14.) Ei aveau să-i păzească pe beneficiarii harului de puterea îngerilor răi și de întunericul pe care Satana îl aruncă continuu în jurul lor.
-65-
Când vor fi martori ai agoniei și umilinței Domnului lor, îngerii vor fi atunci plini de amărăciune și indignare și vor dori să-L elibereze de ucigașii Săi; dar ei nu vor trebui să intervină pentru a împiedica ceva din ceea ce văd. A fost o parte a Planului de Mântuire ca Hristos să sufere batjocura și tratamentul abuziv al oamenilor răi, iar El a consimțit la toate acestea când a devenit Răscumpărător al omului.
Hristos i-a asigurat pe îngeri că, prin moartea Sa, El va răscumpăra pe mulți și va nimici pe acela care are puterea morții. El va recâștiga Împărăția pierdută prin păcătuire, iar cei răscumpărați o vor moșteni împreună cu El și vor locui pentru totdeauna acolo. Păcatul și păcătoșii nu vor mai fi, pentru ca să nu mai tulbure niciodată pacea cerului sau a pământului. El a cerut oștilor cerești să fie de acord cu acest plan, pe care Tatăl Său l-a acceptat, și să se bucure că, prin moartea Sa, omul căzut poate fi reîmpăcat cu Dumnezeu.
Atunci, o bucurie, o inexprimabilă bucurie a umplut cerul. Slava și binecuvântarea unei lumi răscumpărate au întrecut până și durerea și sacrificiul Prințului vieții. De-a lungul curților cerești, s-au auzit primele ecouri ale cântecului ce avea să răsune mai târziu pe câmpiile Betleemului — “Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”. (Luca 2, 14.) Cu o bucurie profundă, acum, ca și în zorii creațiunii, “stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie”. (Iov 38, 7.)
Prima făgăduință cu privire la răscumpărare i-a fost comunicată omului în sentința pronunțată asupra lui Satana în grădină. Domnul a declarat atunci: “Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul”. (Geneza 3, 15.) Această sentință rostită în auzul primilor noștri părinți a fost pentru ei o făgăduință. În timp ce prevestea un război între om și Satana, declara, de asemenea, că puterea acestui mare adversar avea să fie zdrobită în cele din urmă. Adam și Eva stăteau ca niște nelegiuiți înaintea dreptului Judecător, așteptând sentința pe care o cerea călcarea poruncii divine, dar, mai înainte ca ei să audă de viața de muncă grea și de necazurile care aveau să fie partea lor sau sentința că ei trebuia să se întoarcă în țărână, ei au auzit cuvintele care le-au dat speranță. Deși aveau să sufere din cauza puterii vrăjmașului lor, ei puteau privi înainte, spre biruința finală.
-66-
Când a auzit că între el și femeie, între sămânța lui și sămânța ei va exista vrăjmășie, Satana a știut că lucrarea lui de stricare a naturii omenești avea să fie întreruptă, că prin unele mijloace omul avea să fie făcut în stare să reziste puterii lui. Dar, pe măsură ce Planul de Mântuire a fost mai bine făcut cunoscut, Satana și îngerii lui s-au bucurat pentru faptul că l-au făcut pe om să cadă în păcat și să-L aducă aici, jos, pe Fiul lui Dumnezeu, din înalta Lui poziție. El a afirmat că planurile sale fuseseră până aici pline de succes pe pământ și că, atunci când Hristos avea să ia asupra Sa natura omenească, El va fi de asemenea biruit, înfrânt, și în acest fel va putea fi anihilată răscumpărarea neamului omenesc.
Îngerii cerului au dezvăluit primilor noștri părinți planul pe care Dumnezeu l-a făcut pentru mântuirea lor. Adam și tovarășa lui au primit asigurarea că, în ciuda păcatului lor mare și grav, nu aveau să fie lăsați sub controlul lui Satana. Fiul lui Dumnezeu S-a oferit să facă ispășire, cu propria Sa viață, pentru păcatul lor. Un timp de probă avea să le fie dat și, prin pocăință și credință în Hristos, ei vor putea să devină iarăși copii ai lui Dumnezeu.
Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor le-a descoperit lui Adam și Evei caracterul sacru al Legii lui Dumnezeu și ei au văzut, așa cum nu văzuseră niciodată până atunci, vinovăția păcatului și rezultatele lui. În remușcarea și durerea lor, ei au cerut ca pedeapsa să nu cadă asupra Lui, a Aceluia a cărui dragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabă să vină asupra lor și asupra urmașilor lor.
Li s-a spus însă că, deoarece Legea lui Iehova este temelia guvernării Sale în ceruri, ca și pe pământ, nici chiar viața unui înger nu putea fi primită ca jertfă pentru neascultarea lor. Nici unul dintre preceptele ei nu putea fi anulat sau schimbat pentru a putea veni în întâmpinarea omului, în starea sa căzută; doar Fiul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om, numai El putea face ispășirea aceasta. După cum neascultarea și păcatul lui Adam au adus nenorocire și moarte, tot astfel, sacrificiul lui Hristos avea să aducă viață și nemurire.
-67-
Nu numai omul, ci și pământul — din cauza păcatului — a ajuns sub puterea celui rău și trebuia să fie restaurat prin Planul de Mântuire. La crearea sa, Adam a fost așezat ca stăpân peste pământ. Dar, prin cedarea în fața ispitei, el a fost adus sub stăpânirea lui Satana. “Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit”. (2 Petru 2, 19.) Când omul a devenit robul lui Satana, stăpânirea pe care o avea a trecut la învingătorul său. În acest fel, Satana a devenit “dumnezeul veacului acestuia”. (2 Corinteni 4, 4.) El a uzurpat stăpânirea asupra pământului, care la început i-a fost dată lui Adam. Dar Hristos, prin sacrificiul Său, a plătit pedeapsa păcatului și nu numai că îl va răscumpăra pe om, ci va recâștiga și stăpânirea pierdută. Tot ceea ce a fost pierdut de către primul Adam va fi recâștigat de către al doilea Adam. Profetul spune: “La tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni, și la tine va ajunge vechea stăpânire, împărăția fiicei Ierusalimului”. (Mica 4, 8.) Iar apostolul Pavel arată spre “răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu”. (Efeseni 1, 14.) Dumnezeu a creat pământul ca să fie căminul unor ființe sfinte și fericite. Domnul “a întocmit pământul, l-a făcut și l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit”. (Isaia 45, 18.) Scopul acesta va fi împlinit, atunci când, reînnoit prin puterea lui Dumnezeu și eliberat de păcat și durere, el va deveni căminul celor răscumpărați. “Cei neprihăniți vor stăpâni țara și vor locui în ea pe vecie”. (Psalmii 37, 29.) “Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji”. (Apocalipsa 22, 3.)
În nevinovăția sa, Adam se bucurase de comuniunea deschisă cu Făcătorul său; dar păcatul a adus despărțirea între Dumnezeu și om și numai jertfa ispășitoare a lui Hristos, numai ea putea face punte peste abis, făcând posibilă comunicarea binecuvântării sau a mântuirii, din ceruri, pe pământ. Omul era încă lipsit de o legătură directă cu Creatorul său, dar Dumnezeu avea să comunice cu El prin Hristos și prin îngeri.
În acest fel i-au fost descoperite lui Adam evenimentele importante din istoria mântuirii, din momentul în care a fost pronunțată sentința divină în Eden și până la potop, și mai departe, la prima venire a Fiului lui Dumnezeu. Lui i-a fost arătat că, în timp ce sacrificiul lui Hristos avea să fie suficient de valoros pentru salvarea întregii omeniri, mulți aveau mai degrabă să aleagă o viață de păcat decât una de pocăință și ascultare. Crimele aveau să crească în succesiunea generațiilor și blestemul păcatului avea să apese din ce în ce mai greu asupra neamului omenesc, asupra animalelor și asupra pământului. Zilele omului aveau să fie scurtate, datorită blestemului păcatului; el avea să decadă în statura sa fizică, în ceea ce privește puterea de rezistență și în puterea morală și intelectuală, până când lumea va fi plină de tot felul de necazuri și mizerie. Prin satisfacerea apetitului și a pasiunilor, oamenii vor ajunge incapabili să mai aprecieze marile adevăruri ale Planului de Mântuire. Cu toate acestea, Hristos, credincios scopului pentru care a părăsit cerul, avea să continue să se intereseze de oameni, invitându-i să ascundă slăbiciunile și deficiențele lor în El; avea să Se îngrijească de nevoile tuturor acelora care prin credință aveau să vină la El. Și totdeauna vor exista unii, puțini la număr, care vor păstra cunoașterea de Dumnezeu și vor rămâne nemânjiți, nezdruncinați în mijlocul nelegiuirii ce abundă în jurul lor.
-68-
Jertfele și sacrificiile au fost poruncite de Dumnezeu spre a fi pentru om o continuă amintire și o recunoaștere plină de pocăință a păcatului său, cum și o mărturisire a credinței sale în Răscumpărătorul făgăduit. Ele aveau rolul de a imprima în neamul omenesc căzut adevărul solemn că păcatul a fost acela care a adus moartea. Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie dintre cele mai dureroase. Mâna sa a trebuit să se ridice spre a lua viața, pe care numai Dumnezeu o putea da. A fost pentru prima dată când el a fost martor al morții și a fost conștient de faptul că, dacă ar fi fost ascultător de Dumnezeu, nu ar fi existat moartea omului sau a animalelor. În timp ce junghia victima nevinovată, el tremura la gândul că păcatul său era cauza vărsării sângelui nevinovat al Mielului lui Dumnezeu. Scena aceasta i-a dat o mai profundă înțelegere și un sens mai viu al grozăviei păcatului său, pe care nu-l putea ispăși nimic altceva decât moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu. Și el s-a minunat de bunătatea infinită care a făcut posibilă o astfel de răscumpărare, pentru a-l salva pe cel vinovat. O stea a speranței a luminat întunericul și viitorul teribil, eliberându-L de completa părăsire.
Dar Planul Mântuirii are un mai larg și mai profund scop decât mântuirea omului, nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu așa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui său sacrificiu — influența sa asupra inteligențelor altor lumi, ca și asupra omului — Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării Sale, când a spus: “Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii”. (Ioan 12, 31-32.) Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu și a Fiului față de răzvrătirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu și va descoperi natura și rezultatele păcatului.
-69-
La început, marea luptă s-a dat în legătură cu Legea lui Dumnezeu. Satana a căutat să dovedească faptul că Dumnezeu era nedrept, că Legea Sa era greșită și că binele Universului cerea ca ea să fie schimbată. Atacând Legea, el ținea să răstoarne autoritatea Autorului ei. În această luptă, trebuia să se vadă dacă rânduielile divine erau necorespunzătoare, și deci era posibil să fie schimbate, sau sunt desăvârșite și de neschimbat.
Când Satana a fost aruncat din ceruri, el s-a hotărât să facă pământul împărăția sa. Când i-a ispitit și i-a înfrânt pe Adam și Eva, el a crezut că a câștigat stăpânirea asupra acestui pământ: “pentru că”, spunea el, “ei m-au ales în calitate de conducător al lor”. El pretindea că iertarea era imposibil de acordat păcătosului, și de aceea ființele ce compuneau neamul omenesc căzut erau de drept supușii lui, iar lumea era a lui. Dar Dumnezeu a dat pe singurul Său scump Fiu — Unul egal cu Sine — să poarte pedeapsa nelegiuirii și să ofere o cale prin care ei să poată fi readuși în grația Sa și în căminul lor din Eden. Hristos S-a angajat să-l răscumpere pe om și să salveze lumea din mâna lui Satana. Marea luptă a început în ceruri și avea să fie decisă în același loc, pe același teren pe care Satana îl pretindea ca fiind al lui.
A fost lucrul de care s-a mirat întregul Univers, și anume ca Hristos să Se umilească spre a salva neamul omenesc. Ca Acela care a mers din stea în stea și din planetă în planetă, supraveghind și conducând totul, satisfăcând, în providența Sa, nevoile tuturor ființelor din vasta Sa creațiune — ca El să consimtă să părăsească slava Sa și să ia asupra Sa natura omenească, aceasta a fost o taină pe care inteligențele necăzute în păcat din alte lumi doreau să o înțeleagă. Când Hristos a venit în lumea noastră în trup omenesc, toți erau nespus de interesați să-L urmeze în timp ce parcurgea, pas cu pas, calea însângerată de la iesle la Golgota. Cerul a reținut insultele și batjocurile pe care El le-a primit și a știut că ele au fost rostite la instigarea lui Satana. Ei au văzut lucrarea agenților împotrivirii mergând înainte, pe Satana, aducând mereu întuneric, necazuri și suferință asupra neamului omenesc, iar pe Hristos, lucrând împotriva acestora. Ei au urmărit lupta dintre lumină și întuneric, în timp ce aceasta creștea în intensitatea ei. Și când Hristos, în agonia Sa de pe cruce, a strigat: “S-a sfârșit” (Ioan 19, 30), un strigăt de triumf a răsunat prin toate lumile și chiar în cer. Finalul marii lupte ce se desfășura de atâta timp în această lume era acum hotărât, și Hristos era biruitor. Moartea Sa a dat răspuns la întrebarea dacă Tatăl și Fiul au suficientă dragoste pentru om, ca să dea pe față renunțare la sine și un spirit de sacrificiu. Satana și-a descoperit adevăratul său caracter, ca mincinos și ucigaș. S-a văzut că același spirit, cu care el i-a convins pe fiii oamenilor ce se aflau sub puterea sa, va fi manifestat dacă i se va permite să controleze ființele inteligente ale cerului. Într-un glas, ființele din Universul întreg, care au rămas credincioase lui Dumnezeu, s-au unit în a preamări conducerea divină.
-70-
Dacă Legea ar fi putut fi schimbată, atunci omul ar fi putut fi salvat și fără sacrificiul lui Hristos; dar faptul că a trebuit ca Hristos să-și dea viața pentru neamul omenesc căzut dovedește că Legea lui Dumnezeu nu îl va scuti pe păcătos de cerințele ei. S-a demonstrat astfel că plata păcatului este moartea. Când Hristos a murit, nimicirea lui Satana a devenit o certitudine. Dar dacă Legea ar fi fost desființată la cruce, așa cum pretind mulți, atunci agonia și moartea Fiului celui scump al lui Dumnezeu ar fi fost îndurate numai pentru a-i da lui Satana exact ceea ce el a pretins; atunci, prințul răului ar fi triumfat, iar acuzațiile lui împotriva conducerii divine ar fi fost dovedite. Chiar faptul că Hristos a luat asupra Sa vinovăția nelegiuirii omului este un argument puternic pentru toate ființele inteligente, că Legea este de neschimbat, că Dumnezeu este drept, milostiv, dând pe față renunțare la sine, și că dreptatea și mila infinite s-au unit în administrarea guvernării Sale.