Faptele Apostolilor | Capitolul 57
În zilele apostolilor, credincioșii creștini erau plini de râvnă și de entuziasm. Atât de neobosit au lucrat ei pentru Domnul lor, încât într-un timp oarecum scurt, cu toată opoziția înverșunată, Evanghelia Împărăției a fost vestită tuturor oamenilor de pe meleagurile locuite ale pământului. Zelul manifestat în acest timp de către urmașii lui Isus a fost transmis de pana inspirației pentru încurajarea credincioșilor din fiecare veac. Despre biserica din Efes, pe care Domnul Isus a folosit-o ca un simbol al întregii biserici creștine din perioada apostolică, Martorul Credincios și Adevărat declară:
“Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, și că n-ai obosit”. (Apocalipsa 2, 2.3.)
La început, experiența bisericii din Efes a fost marcată printr-o simplitate și un zel copilăresc. Credincioșii au căutat stăruitor să asculte de fiecare cuvânt al lui Dumnezeu, și viața lor a dovedit o sinceră și râvnitoare iubire pentru Hristos. Ei se bucurau să facă voia lui Dumnezeu, fiindcă Mântuitorul era în inimile lor ca o prezență dăinuitoare. Plini de iubire pentru Răscumpărătorul lor, cea mai înaltă țintă a lor era să câștige suflete pentru El. Ei nu s-au gândit să strângă grămadă prețioasa comoară a harului lui Hristos. Ei și-au dat seama de importanța chemării lor și, purtând povara soliei: “Pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”, ei ardeau de dorința de a duce vestea cea bună a mântuirii până la cele mai îndepărtate margini ale pământului. Și lumea a cunoscut de la ei că fuseseră cu Isus. Oameni păcătoși, pocăiți, iertați, curățați și sfințiți au fost aduși la părtășie cu Dumnezeu, prin Fiul Său.
-579-
Membrii bisericii erau uniți în simțăminte și în fapte. Iubirea lui Hristos alcătuia lanțul de aur ce îi lega laolaltă. Ei se străduiau să-L cunoască pe Domnul din ce în ce mai pe deplin, și în viața lor se manifesta bucuria și pacea lui Hristos. Ei cercetau pe orfani și văduve în necazurile lor și se păstrau neîntinați de lume, dându-și seama că, dacă n-ar face astfel, ar fi în contradicție cu mărturisirea lor și ar fi o tăgăduire a Răscumpărătorului lor.
În fiecare cetate, lucrarea era dusă înainte. Erau convertite suflete care, la rândul lor, simțeau că trebuie să vorbească despre neprețuita comoară pe care o primiseră. Ei nu-și puteau găsi odihnă până ce lumina care le luminase mintea nu ajungea să strălucească și asupra altora. Mulți dintre necredincioși au făcut cunoștință cu temeiurile nădejdii creștine. Apeluri personale, pline de căldură și însuflețire, erau adresate celor rătăciți, lepădați, ca și celor care, deși mărturiseau a cunoaște adevărul, erau iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu.
-580-
Dar, după o vreme, zelul credincioșilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu și unul față de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furișat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri și astfel să fie pregătiți pentru a fi conducători înțelepți, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorința lor după ceva nou și senzațional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minți, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum și în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofistării aveau să-i facă pe mulți să se îndoiască de experiențele trecutului și să ducă astfel la nedumerire și necredință.
Cum se insista asupra acestor învățături false, au apărut deosebiri și ochii multora au fost abătuți să mai privească la Isus ca la Începătorul și Desăvârșitorul credinței lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină și contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulțimile de oameni care ar fi putut fi convinse și convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, și Satana părea să câștige ascendență asupra celor care susțineau a fi urmași ai lui Hristos.
-581-
În acest timp critic din istoria bisericii, Ioan a fost osândit să fie exilat. Niciodată mai înainte biserica nu avusese mai multă nevoie de glasul lui ca acum. Aproape toți foștii săi tovarăși din slujba Evangheliei suferiseră martiriul. Credincioșii care mai rămăseseră înfruntau o împotrivire fioroasă. După toate semnele ce se arătau, nu era prea departe ziua când vrăjmașii bisericii lui Hristos aveau să triumfe.
Mâna Domnului se mișca însă nevăzută în întuneric. În providența lui Dumnezeu, Ioan a fost așezat acolo unde Hristos putea să-i dea o minunată descoperire despre Sine și despre adevărul Lui dumnezeiesc pentru iluminarea bisericilor.
Exilându-l pe Ioan, vrăjmașii adevărului au nădăjduit să aducă la tăcere pe vecie glasul credinciosului martor al lui Dumnezeu; dar, pe Patmos, ucenicul a primit o solie a cărei influență avea să continue a întări biserica până la sfârșitul vremii. Deși neeliberați de răspunderea faptelor lor rele, cei care l-au exilat pe Ioan au devenit unelte în mâinile lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire planul cerului; și însăși strădania de a stinge lumina a așezat adevărul într-o poziție mai clară.
A fost într-o zi de Sabat când Domnul slavei S-a arătat apostolului exilat. Sabatul era păzit de Ioan tot cu aceeași sfințenie pe Patmos, ca și atunci când predica oamenilor în orașele și cetățile Iudeii. El considera făgăduințele prețioase ce fuseseră date cu privire la ziua aceea ca fiind ale sale. “În ziua Domnului eram în Duhul”, scrie Ioan. “Și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe, care zicea: ‘Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă’…. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Și când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice de aur. Și în mijlocul celor șapte sfeșnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului”. (Apocalipsa 1, 10-13.)
-582-
Acest ucenic iubit a fost foarte mult favorizat. El văzuse pe Domnul său în Ghetsemani, cu fața pătată de stropii de sânge ai chinului de moarte și “atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor”. (Isaia 52, 14.) El Îl văzuse în mâinile ostașilor romani, îmbrăcat cu o veche mantie purpurie și purtând pe cap o cunună de spini. Îl văzuse atârnând pe crucea de pe Golgota, ca obiect de crudă batjocură și derâdere. Acum, din nou i s-a îngăduit lui Ioan să privească pe Domnul său. Dar cât de schimbată Îi era înfățișarea! El nu mai era nicidecum un om al durerii, disprețuit și umilit de oameni. El era îmbrăcat în veșmântul strălucirii cerești. “Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, și arsă într-un cuptor”. (Apocalipsa 1, 14.15.17.) Glasul Lui este ca muzica unor ape. Figura Lui strălucește ca soarele. În mâna Sa sunt șapte stele și din gura Sa iese o sabie cu două tăișuri, însemnul puterii Cuvântului Său. Patmosul strălucește de slava Domnului Cel înviat.
“Când L-am văzut”, scrie Ioan, “am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine, și a zis: ‘Nu te teme!’” (Ver 17.)
Ioan a fost întărit spre a trăi în prezența Domnului său glorificat. Apoi, înaintea privirii sale uimite, s-a descoperit slava cerului. I s-a îngăduit să vadă tronul lui Dumnezeu și, privind dincolo de luptele de pe pământ, să vadă ceata celor răscumpărați, îmbrăcată în haine albe. El a auzit muzica îngerilor cerului, cum și imnurile de triumf ale celor care biruiseră prin sângele Mielului și cuvântul mărturiei lor. În descoperirea dată lui, i s-a înfățișat scenă după scenă, de un interes zguduitor, din experiențele poporului lui Dumnezeu, iar istoria bisericii a fost profetizată până la încheierea vremii. În chipuri și simboluri, lui Ioan i-au fost prezentate subiecte de o nemărginită importanță, pe care el avea să le pună în scris, pentru ca poporul lui Dumnezeu din vremea sa, cum și din veacurile viitoare, să poată avea o inteligentă înțelegere cu privire la primejdiile și luptele ce le stăteau în față.
-583-
Descoperirea aceasta a fost dată pentru călăuzirea și mângâierea bisericii în tot timpul dispensațiunii creștine. Totuși, învățători religioși au declarat că ea este o carte sigilată și că tainele ei nu pot fi explicate. De aceea, mulți au întors spatele raportului profetic, refuzând să consacre timp și să studieze tainele ei. Dar Dumnezeu nu dorește ca poporul Său să privească în felul acesta cartea. Ea este “descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”. “Ferice de cine citește”, declară Domnul, “și de cel ce ascultă cuvintele acestei proorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Ver 1.3.) “Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrisă în cartea aceasta. Cel ce adeverește aceste lucruri zice: ‘Da, Eu vin curând!’” (Apocalipsa 22, 18-20.)
-584-
În Apocalipsa, sunt zugrăvite lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Însuși numele dat paginilor ei inspirate — “Apocalipsa (Descoperirea)” — contrazice declarația cum că ea este o carte sigilată. O descoperire este ceva ce este dat pe față. Domnul Isus Însuși a dezvăluit servului Său tainele cuprinse în această carte și planul Său este acela ca ele să fie deschise cercetării tuturor. Adevărurile ei sunt adresate acelora care trăiesc în ultimele zile ale istoriei pământului, cum și celor din zilele lui Ioan. Unele din scenele descrise în această profeție sunt în trecut, altele au loc acum; unele ne aduc în atenție încheierea marii lupte dintre puterile întunericului și Prințul cerului, iar altele descoperă triumful și bucuria celui răscumpărat pe pământul înnoit.
Pentru că nu pot explica însemnătatea fiecărui simbol din Apocalipsa, nimeni să nu cugete că este inutil să cerceteze această carte în străduința de a cunoaște înțelesul adevărului cuprins în ea. Cel care i-a descoperit aceste taine lui Ioan va da cercetătorului sârguincios după adevăr o pregustare a lucrurilor cerești. Cei a căror inimă este deschisă pentru primirea adevărului vor fi făcuți în stare să înțeleagă învățăturile ei și li se va acorda binecuvântarea făgăduită acelora care “ascultă cuvintele acestei proorocii și păzesc lucrurile scrise în ea”.
-585-
În Apocalipsa, se întâlnesc și se sfârșesc toate cărțile Bibliei. Aici este completarea cărții lui Daniel. Una este o profeție; cealaltă o descoperire. Cartea ce a fost sigilată nu este Apocalipsa, ci acea parte din profeția lui Daniel care se referă la zilele din urmă. Îngerul a poruncit: “Tu însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte, și pecetluiește cartea, până la vremea sfârșitului”. (Daniel 12, 4.)
Hristos a fost Acela care a poruncit apostolului să scrie ceea ce urma să-i fie descoperit. “Ce vezi, scrie într-o carte”, a poruncit el, “și trimite-o celor șapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea”. “Eu sunt Cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor…. Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele. Taina celor șapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice de aur: cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici; și cele șapte sfeșnice, sunt șapte biserici”. (Apocalipsa 1, 1.18-20.)
Numele celor șapte biserici simbolizează biserica în diferite perioade ale erei creștine. Numărul șapte arată desăvârșirea și simbolizează faptul că soliile se întind până în vremea sfârșitului, în timp ce simbolurile folosite dezvăluie starea bisericii în diferite perioade ale istoriei lumii.
-586-
Despre Hristos se spune că El umblă în mijlocul sfeșnicelor de aur. În felul acesta, este simbolizată legătura Sa cu bisericile. El este într-o continuă legătură cu poporul Său. El cunoaște adevărata stare a lor. El observă rânduiala, pioșenia, cum și predarea lor. Deși El este Mare Preot și Mijlocitor în Sanctuarul de sus, El este totuși reprezentat ca umblând în sus și în jos în mijlocul bisericilor Sale de pe pământ. Cu o neobosită veghere și o neîntreruptă atenție, El veghează să vadă dacă lumina vreuneia dintre santinelele Sale arde slab sau strălucitor. Dacă luminile sfeșnicului ar fi lăsate numai în grija omului, flacăra plăpândă s-ar micșora și s-ar stinge; însă El este adevăratul străjer al casei Domnului, adevăratul păzitor al curților templului. Grija Lui continuă, cum și harul Său susținător alcătuiesc izvorul vieții și luminii.
Hristos este înfățișat ca ținând în mâna Sa dreaptă șapte stele. Aceasta ne dă asigurarea că nici o biserică credincioasă față de cele ce i s-au încredințat nu are de ce să se teamă că ar pieri; căci nici o stea care se bucură de ocrotirea Celui Atotputernic nu poate fi smulsă din mâna lui Hristos.
“Iată ce zice Cel ce ține șapte stele în mâna dreaptă”. (Apocalipsa 2, 1.) Aceste cuvinte sunt adresate învățătorilor din biserică — cei cărora Dumnezeu le-a încredințat o grea răspundere. Influența cea plăcută, care trebuie să fie din belșug în biserică, este strâns legată de slujitorii lui Dumnezeu, care trebuie să dea pe față iubirea lui Hristos. Stelele cerului sunt sub controlul Lui. El le umple de lumină. El le călăuzește și le îndrumă mișcările. Dacă El nu ar face aceasta, atunci ele ar deveni stele căzătoare. Tot la fel și cu slujitorii Săi. Ei nu sunt decât unelte în mâinile Sale, și orice faptă bună pe care o săvârșesc este făcută prin puterea Sa. Prin ei trebuie să strălucească lumina Sa. Mântuitorul trebuie să fie rodnicia lor. Dacă ei vor privi la El, așa cum El a privit la Tatăl, atunci vor fi făcuți în stare să facă lucrarea Sa. Făcând din Dumnezeu tăria lor, El le va da strălucirea Sa spre a o reflecta în lume.
-587-
De la primele începuturi ale istoriei bisericii, taina fărădelegii, profetizată de apostolul Pavel, și-a început lucrarea ei funestă; și când învățători mincinoși, despre care Petru îi avertizase pe credincioși, și-au introdus rătăcirile lor, mulți au fost prinși în laț de învățăturile lor false. Unii s-au poticnit de încercări și au fost ispitiți să se lepede de credință. În vremea când lui Ioan îi era dată această descoperire, mulți își pierduseră prima lor iubire față de adevărul Evangheliei. Dar, în îndurarea Sa, Dumnezeu nu a îngăduit ca biserica să continue în starea ei de apostazie. Într-o solie de necuprinsă duioșie, El Și-a manifestat iubirea Sa față de ei, cum și dorința Sa ca ei să împlinească o temeinică lucrare pentru veșnicie. “Adu-ți dar aminte de unde ai căzut”, stărui El, “pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi”. (Versetul 5.)
Biserica avea defecte și avea nevoie de o aspră mustrare și dojană; și Ioan a fost inspirat să scrie solii de avertizare, de mustrare și implorare față de aceia care, pierzând din vedere principiile fundamentale ale Evangheliei, și-ar pune în primejdie nădejdea mântuirii. Dar totdeauna cuvintele de mustrare, pe care Dumnezeu le socotește ca fiind necesar să fie rostite, sunt spuse cu o duioasă iubire și însoțite de făgăduința de pace pentru fiecare credincios pocăit. “Iată, Eu stau la ușă și bat”, declară Domnul. “Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine”. (Apocalipsa 3, 20.)
Iar pentru aceia care în mijlocul luptei își vor păstra credința în Dumnezeu, profetului i-au fost date cuvinte de laudă și făgăduințe: “Știu faptele tale: iată ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puțină putere, și ai păzit Cuvântul Meu, și n-ai tăgăduit Numele Meu”. “Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului”. Credincioșii erau sfătuiți: “Veghează și întărește ce rămâne, care e pe moarte”. “Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa”. (Ver 8.10.2.11.)
-588-
Printr-unul care se declara a fi “fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz” (Apocalipsa 1, 9), Hristos a descoperit bisericii Sale lucrurile ce avea să le sufere pentru Numele Său. Privind în decursul lungilor veacuri de întuneric și superstiție, bătrânul exilat a văzut mulțimi de oameni suferind martiriul din pricina iubirii lor față de adevăr. Dar el a mai văzut și că Acela care a sprijinit pe primii Săi martori nu avea să uite pe credincioșii săi, urmași în timpul secolelor de prigonire prin care ei aveau să treacă mai înainte de încheierea vremii. “Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz…. Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții”. (Apocalipsa 2, 10.)
Și tuturor celor credincioși care se luptau împotriva răului Ioan a auzit dându-li-se făgăduința: “Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu”. “Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge numele din cartea vieții, și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui”. “Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”. (Apocalipsa 2, 7; 3, 5.21.)
-589-
Ioan a văzut îndurarea, blândețea și iubirea lui Dumnezeu întrețesută cu sfințenia, dreptatea și puterea Sa. El i-a văzut pe păcătoși găsind un Tată în Acela de care păcatele lor îi făcuse să se teamă. Și, privind dincolo de punctul culminant al marelui conflict, el a văzut cum în Sion “stăteau biruitorii … pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână” și cântau “cântarea lui Moise” și a Mielului. (Apocalipsa 15, 2.3.)
Mântuitorul este înfățișat înaintea lui Ioan sub simbolul Leului “din seminția lui Iuda” și al “unui Miel înjunghiat”. (Apocalipsa 5, 5.6.) Aceste simboluri reprezintă unirea tăriei atotputernice cu iubirea jertfitoare de sine. Leul din Iuda, atât de îngrozitor pentru cei care leapădă harul Său, va fi Mielul lui Dumnezeu pentru cel ascultător și credincios. Stâlpul de foc care inspiră groază și mânie pentru călcătorul Legii lui Dumnezeu este semnul luminii, al îndurării și al eliberării pentru aceia care au păzit poruncile Sale. Brațul destul de tare ca să lovească pe răzvrătit va fi puternic ca să-l scape pe cel credincios. Oricine este credincios va fi mântuit. “El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbițe răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă”. (Matei 24, 31.)
-590-
În comparație cu milioanele lumii, poporul lui Dumnezeu va fi, așa cum a fost totdeauna, o turmă mică; dar, dacă ei stau pentru adevăr, așa cum a fost el descoperit în Cuvântul Său, Dumnezeu va fi scăparea lor. Ei stau sub cuprinzătorul scut al Celui Atotputernic. Dumnezeu este totdeauna o majoritate. Când sunetul ultimei trâmbițe va pătrunde temnița celui mort și cel neprihănit va ieși afară în triumf, exclamând: “Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15, 55) — stând apoi împreună cu Dumnezeu, cu Hristos, cu îngerii și cu cei loiali și credincioși din toate veacurile, copiii lui Dumnezeu vor fi o majoritate zdrobitoare.
Adevăratul ucenic al lui Hristos Îl urmează prin lupte aspre, îndurând lepădare de sine și trecând prin experiența unei dezamăgiri amare; dar aceasta îi învață vinovăția și blestemul păcatului și ei ajung să-l privească cu scârbă. Părtași ai suferințelor lui Hristos, ei sunt rânduiți să fie părtași ai slavei Sale. În viziune sfântă, profetul a văzut ultimul triumf al rămășiței bisericii. El scrie:
“Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii” Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului. Și ziceau: “Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!” (Apocalipsa 15, 2.3.)
“Apoi m-am uitat și iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; și împreună cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său și numele Tatălui Său”. (Apocalipsa 14, 1.) În lumea aceasta, mintea lor a fost consacrată lui Dumnezeu; ei I-au slujit cu mintea și cu inima lor; și acum El poate să pună Numele Său “pe frunțile lor”. “Și vor împărăți în vecii vecilor”. (Apocalipsa 22, 5.) Ei nu merg încoace și încolo, ca unii care cerșesc un loc. Ei fac parte din numărul acelor oameni cărora Hristos le spune: “Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”. El le urează bun venit, ca unor copii ai Săi, zicând: “Intră în bucuria Domnului”. (Matei 25, 34.21.)
-591-
“Aceștia sunt cei care urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel”. (Apocalipsa 14, 4.) Viziunea profetului îi descrie ca stând pe Muntele Sionului, încinși pentru slujire sfântă, îmbrăcați în haina albă, care este neprihănirea sfinților. Dar toți care Îl urmează pe Miel în ceruri trebuie ca mai întâi să-L fi urmat pe pământ nu posomorâți sau în mod nestatornic, ci încrezători, cu iubire, în ascultare din toată inima, așa cum turma urmează pe păstor.
“Și glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta, și cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie…. Și nimeni nu putea să învețe cântarea, afară de cei o sută patruzeci și patru de mii, care fuseseră răscumpărați de pe pământ…. În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. (Ver 2-5.)
“Am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.” “Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare și înalt. Avea douăsprezece porți și la porți, doisprezece îngeri. Și pe ele erau scrise niște nume: numele celor douăsprezece seminții ale fiilor lui Israel”. “Cele douăsprezece porți erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Ulița cetății era de aur curat, ca sticla străvezie. În cetate n-am văzut nici un templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul, sunt Templul ei”. (Apocalipsa 21, 2.11.12.21.22.)
-592-
“Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina”. (Apocalipsa 22, 3-5.)
“Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul peției cetății, și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod, și având rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor”. “Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate”. (Versetele 1.2.14.)