Faptele Apostolilor | Capitolul 49 (bazat pe textul din 2 Timotei)
Din sala de judecată a cezarului, Pavel s-a întors în celula sa, înțelegând că a câștigat pentru sine numai un scurt răgaz. El știa că vrăjmașii lui nu aveau să-și găsească odihnă până ce nu vor duce la capăt osândirea lui. Dar el mai știa, de asemenea, că pentru o vreme adevărul triumfase. Faptul că a vestit pe Mântuitorul cel răstignit și înviat înaintea unei mari mulțimi care îl ascultase era în sine o biruință. În ziua aceea, începuse o lucrare ce avea să crească și să se întărească și pe care Nero și toți ceilalți vrăjmași ai lui Hristos în zadar aveau să caute să o împiedice sau să o nimicească.
Stând zi de zi în celula sa întunecoasă, știind că la un cuvânt sau la un semn al lui Nero viața lui putea să fie sacrificată, Pavel s-a gândit la Timotei și s-a hotărât să trimită după el. Lui Timotei i se dăduse în grijă biserica din Efes și de aceea el a fost lăsat acolo atunci când Pavel a făcut ultima sa călătorie la Roma. Pavel și Timotei erau legați între ei printr-o dragoste neobișnuit de profundă și puternică. De când se convertise, Timotei împărțise munca și suferințele lui Pavel și prietenia dintre cei doi devenise mai tare, mai profundă și mai sfințită, până când Timotei a fost față de bătrânul și istovitul apostol tot ceea ce poate fi un fiu pentru un părinte iubit și onorat. Nu este de mirare că, în singurătatea izolării sale, Pavel a dorit să-l vadă.
-499-
În împrejurările cele mai favorabile, trebuia să treacă mai multe luni mai înainte ca Timotei să poată ajunge din Asia Mică la Roma. Pavel știa că viața nu-i mai era sigură și s-a temut că Timotei ar putea ajunge prea târziu ca să-l mai vadă. El avea sfaturi și îndrumări importante pentru tânărul bărbat căruia i se încredințase o răspundere așa de mare; și, în timp ce stăruia ca el să vină neîntârziat, a dictat mărturia sa de muribund, pe care poate nu ar mai fi avut ocazia să o rostească. Cu sufletul plin de o grijă iubitoare față de fiul său în Evanghelie și față de biserica ce-i fusese dată în grijă, Pavel a căutat să întipărească în Timotei importanța credincioșiei față de slujba sa sfântă ce o primise.
Pavel și-a început epistola sa cu salutarea: “Către Timotei, copilul meu prea iubit: Har, îndurare și pace de la Dumnezeu Tatăl, și de la Hristos Isus, Domnul nostru! Mulțumesc lui Dumnezeu căruia Îi slujesc cu un cuget curat, din moși strămoși, că neîntrerupt te pomenesc în rugăciunile mele, zi și noapte”.
După aceea, apostolul i-a arătat lui Timotei, în mod stăruitor, nevoia statorniciei în credință: “Îți aduc aminte”, scria el, “să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele. Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință. Să nu-ți fie rușine dar de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemnițatul Lui. Ci suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu”. Pavel stăruia pe lângă Timotei să-și amintească de faptul că el fusese chemat cu “o chemare sfântă” spre a vesti puterea Aceluia care “a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie”, căreia, declară el, “propovăduitorul și apostolul ei am fost pus eu și învățător al Neamurilor. Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e rușine, căci știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea”.
-500-
În timpul îndelungii sale slujiri, Pavel nu se clătinase niciodată în devotamentul față de Mântuitorul său. Oriunde era — înaintea amenințătorilor farisei sau a autorităților romane; înaintea mulțimii tulburate la Listra sau a păcătoșilor convinși din închisoarea macedoneană; discutând cu echipajul cuprins de panică de pe vasul naufragiat sau stând singur înaintea lui Nero spre a pleda pentru viața sa — el niciodată nu se rușinase de cauza pe care o apăra. Singura mare țintă a vieții sale creștine fusese aceea de a sluji Aceluia al cărui nume îl umpluse odată pe el de dispreț; și de la această țintă nici o împotrivire și nici o prigoană n-a fost în stare să-l abată. Credința sa, întărită prin efort și curățită prin sacrificiu, l-a susținut și l-a întărit.
“Tu dar, copilul meu”, continuă Pavel, “întărește-te în harul care este în Hristos Isus. Și ce-ai auzit de la mine, în fața multor martori, încredințează la oameni de încredere, care să fie în stare să învețe și pe alții. Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaș al lui Hristos”.
-501-
Adevăratul slujitor al lui Dumnezeu nu se va teme de greutăți sau de răspundere. De la Izvorul care niciodată nu va dezamăgi pe cel care, în mod sincer, caută putere divină, el trage puterea care îl face în stare să întâmpine și să învingă ispita și să-și împlinească datoriile pe care le așează Dumnezeu asupra sa. Natura harului pe care el îl primește îi lărgește capacitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu și pe Fiul Său. Sufletul său arde de dorința cea mare de a aduce Domnului o slujire bine primită. Și, înaintând pe cărarea creștină, el se întărește “în harul care este în Hristos Isus”. Harul acesta îl face să fie un martor credincios al lucrurilor pe care el le-a auzit. El nu disprețuiește și nici nu neglijează cunoașterea primită de el de la Dumnezeu, dar încredințează această cunoștință la oameni credincioși care, la rândul lor, învață pe alții.
În această ultimă epistolă către Timotei, Pavel ridică înaintea tânărului lucrător un ideal înalt, arătându-i datoria ce-i revine ca slujitor al lui Hristos. “Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat”, scria apostolul, “ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine, și care împarte drept Cuvântul adevărului”. “Fugi de poftele tinereții și urmărește neprihănirea, credința, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. Ferește-te de întrebările nebune și nefolositoare, căci știi că dau naștere la certuri. Și robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toți, în stare să-i învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința adevărului”.
-502-
Apostolul l-a avertizat pe Timotei împotriva învățătorilor falși care aveau să caute să-și facă loc în biserică. “Să știți”, declară el, “că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia”.
“Oamenii răi și înșelători vor merge din rău în mai rău”, continuă el, “vor amăgi pe alții și se vor amăgi și pe ei înșiși. Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învățat și de care ești deplin încredințat, căci știi de la cine le-ai învățat: din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire”. “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să dea înțelepciune, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. Dumnezeu S-a îngrijit de o abundență de mijloace pentru o luptă biruitoare împotriva răului care este în lume. Biblia este arsenalul unde ne putem echipa pentru luptă. Coapsele noastre trebuie încinse cu adevărul. Platoșa noastră trebuie să fie neprihănirea. Scutul credinței trebuie să-l avem în mână, iar coiful mântuirii pe fruntea noastră; și cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, noi trebuie să ne croim drum printre piedicile și încurcăturile păcatului.
Pavel știa că înaintea bisericii stătea un timp de mare primejdie. El știa că aceia în grija cărora fuseseră lăsate bisericile aveau de săvârșit o lucrare credincioasă și plină de râvnă; și el i-a scris lui Timotei: “Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii și morții, și pentru arătarea și Împărăția Sa: propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura”.
-503-
Această solemnă însărcinare dată unui lucrător atât de zelos și credincios cum era Timotei este o puternică mărturie despre importanța și răspunderea lucrării slujitorului Evangheliei. Chemându-l pe Timotei înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu, Pavel îi cere stăruitor să predice Cuvântul, nu vorbele și obiceiurile oamenilor; să fie gata a mărturisi pe Dumnezeu ori de câte ori se ivește ocazia — înaintea unei mari mulțimi sau în cercuri intime, pe cale sau la gura sobei, la prieteni sau la dușmani, în siguranță sau expus greutății și primejdiei, ocării și păgubirii.
Temându-se ca nu cumva firea blândă și supusă a lui Timotei să-l facă să evite o parte importantă a lucrării sale, Pavel l-a îndemnat să fie credincios în a mustra păcatul și chiar să certe cu asprime pe cei vinovați de răutăți josnice. Totuși, el trebuia să facă această lucrare “cu toată blândețea și învățătura”. El trebuia să dea pe față răbdarea și iubirea lui Hristos, lămurind și întărindu-și mustrările sale prin adevărurile Cuvântului.
A urî și a mustra păcatul și în același timp a arăta milă și blândețe față de păcătos este un lucru greu de realizat. Cu cât vom fi mai stăruitori în străduințele noastre de a atinge sfințirea inimii și a vieții, cu atât mai sensibilă va fi pentru noi cunoașterea păcatului și cu atât mai hotărâtă dezaprobarea noastră față de orice abatere de la dreptate. Noi trebuie să ne ferim a dovedi o asprime nepotrivită față de un făptuitor de rele; dar, în același timp, trebuie să avem grijă să nu pierdem din vedere păcătoșenia nespus de mare a păcatului. Este nevoie să se dea pe față răbdare și iubire, asemenea cu răbdarea și iubirea lui Hristos față de păcătos, însă este, de asemenea, primejdios să arătăm o așa mare îngăduință față de greșeala sa, încât acesta să ajungă să socotească că nu merită mustrarea și să o respingă ca neîntemeiată și nedreaptă.
-504-
Slujitorii Evangheliei fac uneori o mare greșeală, îngăduind ca îndurarea față de cel rătăcit să degenereze în îngăduirea păcatelor și chiar să ia parte la ele. În felul acesta, ei sunt conduși să scuze și să ascundă ceea ce Dumnezeu osândește; și, după o vreme, ei ajung așa de orbiți, încât laudă chiar pe aceia pe care Dumnezeu le poruncește să-i mustre. Cel care și-a tocit simțurile sale spirituale, printr-o îngăduință păcătoasă față de aceia pe care Dumnezeu îi osândește, peste puțin timp va săvârși un păcat mai mare, fiind aspru și necruțător față de aceia pe care Dumnezeu îi aprobă.
Datorită mândriei omenești, disprețuirii influenței Duhului Sfânt, dezgustului față de adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, mulți care mărturisesc a fi creștini și se socotesc în măsură să-i învețe pe alții vor ajunge să se îndepărteze de la cerințele lui Dumnezeu. Pavel îi spunea lui Timotei: “Va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, și își vor da învățători după poftele lor. Își vor întoarce urechea de la adevăr, și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite”.
Apostolul nu se referă aici la aceia care pe față arată că nu sunt religioși, ci la aceia care mărturisesc că sunt creștini, dar care fac din înclinația firii călăuza lor și ajung astfel robiți eului. Unii ca aceștia sunt dispuși să asculte numai acele învățături care nu le mustră păcatele și nu le osândesc umblarea lor iubitoare de plăceri. Ei sunt jigniți de cuvintele cele lămurite ale credincioșilor slujitori ai lui Hristos și își aleg învățători care îi laudă și îi lingușesc. Și printre cei care se numesc slujitori ai Evangheliei sunt unii care predică părerile oamenilor, în loc să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Necredincioși însărcinării lor, ei abat pașii celor care așteptă de la ei călăuzire spirituală.
-505-
În preceptele Sfintei Sale Legi, Dumnezeu a dat o desăvârșită regulă de viață; El a declarat că, până la sfârșitul timpului, Legea aceasta, neschimbată în nici o iotă sau frântură a literei, avea să-și mențină cerințele față de ființele omenești. Hristos a venit să o preamărească și să o facă demnă de cinste. El a arătat că ea este întemeiată pe temelia cea întinsă a iubirii față de Dumnezeu și a iubirii față de om, și că ascultarea de preceptele ei cuprinde întreaga datorie a omului. În propria sa viață, El a dat un exemplu de ascultare față de Legea lui Dumnezeu. În Predica de pe Munte, El a arătat cum cerințele ei se extind dincolo de faptele exterioare care se văd și cuprind cugetele și izvodirile inimii.
Legea, dacă este ascultată, duce pe oameni acolo, încât să o rupă “cu păgânătatea și cu poftele lumești” și să trăiască “în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie”. (Tit 2, 12.) Însă vrăjmașul oricărei neprihăniri și-a făcut lumea roabă lui și i-a făcut pe bărbați și pe femei să nu asculte de Lege. Așa cum a prevăzut Pavel, mulți s-au abătut de la adevărurile limpezi și cercetătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu și și-au ales învățători care să le prezinte istorisirile închipuite, dorite de ei. Mulți, atât dintre slujitorii Evangheliei, cât și dintre membri, calcă în picioare poruncile lui Dumnezeu. În felul acesta, Creatorul lumii este batjocorit și Satana râde triumfător din pricina izbândirii înșelăciunilor sale.
-506-
O dată cu creșterea disprețului față de Legea lui Dumnezeu, există și un dezgust crescând față de religie, o creștere a mândriei, a iubirii de plăceri, a neascultării de părinți și a îngăduirii de sine; și mințile celor ce gândesc, de pretutindeni, se întreabă neliniștite: Ce se poate face pentru a îndrepta aceste rele îngrozitoare? Răspunsul se găsește în îndemnul dat de Pavel lui Timotei: “Propovăduiește Cuvântul”. În Biblie se găsesc numai principii sigure de acțiune. Ea este o transcriere a voinței lui Dumnezeu, o expresie a înțelepciunii divine. Ea deschide înțelegerii omului marile probleme ale vieții; și pentru toți aceia care iau aminte la preceptele ei, ea se va dovedi o călăuză sigură, ferindu-i ca să nu-și irosească viața în strădanii rău îndrumate.
Dumnezeu a făcut cunoscut voința Sa și este o nebunie din partea omului să pună sub semnul întrebării, să se îndoiască de cele ce au ieșit de pe buzele Sale. După ce înțelepciunea Nemărginită a vorbit, omul nu trebuie să mai pună întrebări îndoielnice și nu există nici posibilitatea îndoielnică ca el să mai îndrepte ceva. Tot ce se cere din partea lui este o sinceră și călduroasă consimțire față de voința exprimată a lui Dumnezeu. Ascultarea este cea mai înaltă poruncă atât a rațiunii, cât și a conștiinței.
Pavel și-a continuat îndemnul: “Tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferințele, fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine slujba”. Pavel era aproape să-și sfârșească umblarea și el a dorit ca Timotei să-i ia locul, păzind bisericile de povestirile meșteșugit alcătuite și de rătăcirile prin care dușmanii, în diferite feluri, aveau să se străduiască să-i abată de la simplitatea Evangheliei. El îl îndemna să se ferească de orice preocupări și legături trecătoare, care l-ar împiedica să se consacre cu totul lucrării sale pentru Dumnezeu; să sufere cu voie bună împotrivirea, ocara și prigoana la care va fi expus din pricina credincioșiei sale; să-și dovedească pe deplin slujba sa de evanghelist prin folosirea oricărui mijloc ce-i stătea la îndemână, spre a face bine acelora pentru care a murit Hristos.
-507-
Viața lui Pavel a fost o exemplificare a adevărurilor pe care el le învăța; și în aceasta stătea puterea lui. Inima lui era plină cu un simțământ adânc și dăinuitor cu privire la răspunderea sa și el a lucrat în strânsă comuniune cu Acela care este Izvorul dreptății, milei și adevărului. El s-a agățat de crucea lui Hristos ca fiind singura garanție a succesului. Iubirea Mântuitorului era motivul nemuritor care l-a susținut în luptele sale cu sine, în bătăliile sale împotriva răului, ca și în slujirea lui Hristos și el s-a avântat înainte împotriva unei lumi neprietenoase și a împotrivirii vrăjmașilor săi.
În aceste zile primejdioase, biserica are nevoie de o armată de lucrători care, asemenea lui Pavel, s-au autoeducat pentru a fi de folos, care au o profundă experiență în lucrurile lui Dumnezeu și care sunt plini de sinceritate și zel. Este nevoie de oameni sfințiți și gata de sacrificiu de sine; oameni care nu vor ocoli încercările și responsabilitatea; oameni care sunt curajoși și devotați; oameni în a căror inimă Hristos este “nădejdea slavei” și care, cu buzele atinse de focul sfânt vor “predica Cuvântul”. Lucrarea lui Dumnezeu duce lipsă de astfel de lucrători și greșeli fatale, asemenea unei otrăvi de moarte, mânjește morala și întunecă speranțele unei mari părți a neamului omenesc.
Și în timp ce credincioși stegari ai principiilor, istoviți, își dau viața pentru cauza adevărului, cine se va ridica să le ia locul? Vor primi tinerii însărcinarea cea sfântă din mâna părinților lor? Sunt ei pregătiți să ocupe locurile rămase goale prin moartea celor credincioși? Va fi luată în seamă porunca apostolului și va fi auzită chemarea la datorie, în mijlocul ațâțărilor la egoism și ambiție ce-i amăgesc pe tineri?
-508-
Pavel își încheie epistola cu solii personale către diferite persoane și repetă cererea urgentă ca Timotei să vină la el curând, dacă este cu putință înaintea iernii. El vorbește de singurătatea sa din cauza părăsirii lui de către unii dintre prietenii săi și absența necesară a altora; și, ca nu cumva Timotei să ezite, temându-se ca nu cumva biserica din Efes să aibă nevoie de el, Pavel îi amintește că l-a trimis pe Tihic să-i țină locul.
După ce vorbește despre scena judecării sale înaintea lui Nero, părăsirea din partea fraților săi și despre harul susținător al unui Dumnezeu păstrător al legământului, Pavel își încheie epistola încredințându-l pe iubitul său Timotei ocrotirii Arhipăstorului, care, va purta mai departe de grijă turmei Sale, chiar dacă subpăstorii ar putea fi doborâți.