Faptele Apostolilor | Capitolul 47
Lucrarea lui Pavel în mijlocul bisericilor, după ce fusese achitat în Roma, nu putea scăpa neobservată de vrăjmașii săi. De la începutul prigoanei pornite de Nero, creștinii ajunseseră pretutindeni o sectă proscrisă. După un timp, iudeii necredincioși au născocit ideea de a pune în sarcina lui Pavel crima de a fi îndemnat la aprinderea Romei. Nici unul dintre ei nu gândea câtuși de puțin că el ar fi vinovat; dar ei știau că o asemenea vină, susținută chiar cu cea mai slabă înfățișare de temeinicie, avea să-i pecetluiască soarta. Prin strădaniile lor, Pavel a fost din nou arestat și dus în mare grabă spre ultima sa întemnițare.
În cea de-a doua călătorie a sa la Roma, Pavel a fost însoțit de mai mulți dintre primii săi tovarăși; alții doreau cu ardoare să-i împărtășească soarta, dar el a refuzat să le îngăduie să-și primejduiască viața. Perspectiva ce-i sta în față era mult mai puțin favorabilă decât în timpul primei sale întemnițări. Prigoana din timpul lui Nero împuținase foarte mult numărul creștinilor din Roma. Mii au fost martirizați pentru credința lor, mulți părăsind cetatea, iar aceia care au rămas erau deprimați și intimidați.
-490-
La sosirea sa în Roma, Pavel a fost întemnițat într-o închisoare întunecoasă, unde avea să rămână până la sfârșitul vieții. Învinuit de a fi pus la cale una dintre cele mai josnice și mai grozave crime împotriva cetății și a națiunii, el era ținta urii universale.
Puținii prieteni care împărtășiseră poverile apostolului au început acum să-l părăsească, unii prin dezertare, iar alții cu însărcinările către diferite biserici. Figel și Ermogen au fost primii care au plecat. Apoi Dima, care, îngrozit de îngroșarea norilor de greutăți și primejdii, l-a dat uitării pe prigonitul apostol. Crescene a fost trimis de Pavel la bisericile din Galatia, Tit în Dalmația, Tihic la Efes. Scriindu-i lui Timotei despre această experiență, Pavel spune: “Numai Luca este cu mine”. (2 Timotei 4, 11.) Niciodată nu avusese apostolul mai multă nevoie de slujirea fraților săi ca acum, slăbit cum era de vârstă, osteneală și infirmități și limitat la umedele și întunecoasele bolți ale unei temnițe romane. Serviciile lui Luca, ucenicul iubit și prietenul credincios, au fost o mare mângâiere pentru Pavel și aceasta i-a dat posibilitatea de a fi în legătură cu frații săi și cu lumea din afară.
În acest timp de încercare, inima lui Pavel a fost înviorată prin desele vizite ale lui Onisifor. Acest efesean cu o inimă caldă a făcut tot ce a putut spre a ușura poverile întemnițării apostolului. Iubitul său învățător era în lanțuri din pricina adevărului, în timp ce el umbla liber; el nu și-a cruțat nici o osteneală spre a face soarta lui Pavel mai ușoară.
-491-
În ultima epistolă pe care o mai scrie apostolul, el vorbește în felul următor despre acest credincios ucenic: “Domnul să-Și verse îndurarea peste casa lui Onisifor; căci de multe ori m-a mângâiat și nu i-a fost rușine de lanțul meu. Nu numai atât, dar, când a fost în Roma, m-a căutat cu multă grijă și m-a găsit. Dea Domnul să capete îndurare de la Domnul ‘în ziua aceea’”. (2 Timotei 1, 16-18.)
Dorința după iubire și simpatie este sădită în inimă chiar de Dumnezeu. Hristos, în ceasul agoniei Sale în Ghetsemani, a tânjit mult după simpatia ucenicilor Săi. Și Pavel, deși se părea că nu dă importanță greutăților și suferinței, suspina după simpatie și prieteni. Vizita lui Onisifor și mărturia despre credincioșia sa, într-un timp de singurătate și părăsire, au adus bucurie și însuflețire aceluia care-și petrecuse viața în slujirea altora.