37. Ultima călătorie a lui Pavel la Ierusalim

Faptele Apostolilor | Capitolul 37 (bazat pe textele din Faptele apostolilor 20:4-38; 21, 1-16.)

Pavel dorea foarte mult să ajungă la Ierusalim înainte de Paște, având în felul acesta ocazie să-i întâlnească pe aceia care aveau să vină din toate părțile lumii spre a lua parte la sărbătoare. El a nutrit totdeauna nădejdea ca, în vreun fel oarecare, să poată fi folosit ca un instrument pentru îndepărtarea prejudecăților conaționalilor săi necredincioși, astfel încât ei să poată fi aduși să primească prețioasa lumină a Evangheliei. El dorea, de asemenea, să-i întâlnească pe membrii bisericii din Ierusalim și să le dea darurile trimise de bisericile dintre Neamuri pentru frații săraci din Iudea. Și, prin această vizită, el nădăjduia să realizeze o apropiere mai puternică între iudei și Neamurile convertite la credință.

Terminându-și lucrarea la Corint, el s-a hotărât să se îmbarce direct pentru unul din porturile de pe coasta Palestinei. Toate aranjamentele fuseseră făcute, iar el era pe punctul de a păși pe bordul corabiei, când i s-a spus despre un complot urzit de iudei spre a-i lua viața. În trecut, acești împotrivitori ai credinței fuseseră înfrânți în toate strădaniile lor de a pune capăt lucrării apostolului.

-390-

Succesul ce însoțea predicarea Evangheliei a trezit din nou mânia iudeilor. Din fiecare colț veneau vești despre întinderea noii învățături, prin care iudeii erau scutiți de păzirea ritualurilor legii ceremoniale și Neamurilor le era îngăduit să aibă aceleași privilegii cu iudeii, ca niște copii ai lui Avraam. Pavel, în predicile sale din Corint, a prezentat aceleași argumente asupra cărora a stăruit cu atâta putere și în epistolele sale. Declarația sa puternică, cum că “nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur” (Coloseni 3, 11), era privită de vrăjmașii săi ca o cutezătoare batjocorire a credinței și au hotărât ca glasul lui să fie adus la tăcere.

Primind avertizarea despre acest complot, Pavel s-a hotărât să ocolească, luând-o prin Macedonia. Planul de a ajunge la Ierusalim de Paște trebuia să fie părăsit, însă spera să fie acolo de Ziua Cincizecimii.

Pavel și Luca erau însoțiți de “Sopater din Berea, fiul lui Pir, Aristarh și Secund din Tesalonic, Gaiu din Derbe, precum și Tihic și Trofim care erau din Asia”. Pavel avea cu el o mare sumă de bani de la bisericile dintre Neamuri, pe care intenționa să-i predea în mâinile fraților cu răspunderea lucrării în Iudea; și, din pricina aceasta, el a rânduit ca acești frați, reprezentanți ai diferitelor biserici care contribuiseră, să-l însoțească până la Ierusalim.

La Filipi, au zăbovit pentru prăznuirea Paștelor. Numai Luca a rămas cu el, ceilalți membri ai grupei trecând la Troa spre a-l aștepta acolo. Filipenii erau cei mai iubitori, cei mai credincioși și cei mai sinceri dintre convertiții apostolului și, în timpul celor opt zile ale sărbătorii, el s-a bucurat de o pașnică și fericită comuniune cu ei.

-391-

Îmbarcându-se din Filipi, Pavel și Luca i-au ajuns, după cinci zile, pe tovarășii lor la Troa și au rămas șapte zile cu credincioșii din acest loc.

În ultima seară a rămânerii lui acolo, “frații s-au adunat laolaltă ca să frângă pâinea”. Faptul că iubitul lor învățător era gata să plece strânsese laolaltă o grupă mai mare decât de obicei. Ei s-au adunat într-o cameră de sus, de la etajul al treilea. Acolo, în căldura iubirii și grijii sufletului său față de ei, apostolul a predicat până la miezul nopții.

Pe una din ferestrele deschise stătea un tânăr numit Eutih. În această poziție primejdioasă, el a adormit și a căzut jos în curte. Dintr-o dată, toți s-au înspăimântat și s-au tulburat. Tânărul a fost ridicat mort și mulți s-au strâns în jurul lui cu strigăte și bocete. Însă Pavel, făcându-și loc prin mulțimea înspăimântată, l-a luat în brațe și a înălțat o rugăciune plină de căldură, ca Dumnezeu să-i redea viața. Cererea lui a fost ascultată. Pe deasupra tânguirilor și plânsetelor, glasul apostolului s-a auzit zicând: “Nu vă tulburați, căci sufletul lui (viața lui, KJV) este în el”. Plini de bucurie, credincioșii s-au adunat din nou în camera de sus. Ei au luat parte la Sfânta Cină și apoi Pavel “a mai vorbit multă vreme până la ziuă”.

Corabia pe care Pavel și tovarășii lui urmau să-și continue călătoria era aproape să plece și frații s-au grăbit să se îmbarce. Totuși, apostolul a ales personal să meargă pe uscat, pe jos, pe o cale mai scurtă spre Troa și Asos, urmând să-i întâlnească pe tovarășii lui în acest din urmă oraș. Lucrul acesta i-a dat un scurt timp pentru meditație și rugăciune. Greutățile și primejdiile în legătură cu vizita ce urma să o facă la Ierusalim, atitudinea bisericii de acolo față de el și față de lucrarea lui, cum și starea bisericilor și interesele lucrării Evangheliei în alte locuri erau subiecte de serioasă și îngrijorată cugetare; și el a folosit ocazia aceasta deosebită pentru a-L căuta pe Dumnezeu spre a primi putere și călăuzire.

-392-

Când călătorii au navigat spre sud de Asos, ei au trecut pe lângă cetatea Efes, atât de mult timp locul activității apostolului. Pavel ar fi dorit foarte mult să viziteze biserica de acolo: căci avea să le dea importante îndrumări și sfaturi. Dar, gândind bine, el s-a hotărât să se grăbească; fiindcă dorea “ca, dacă-i va fi cu putință, să fie în Ierusalim de Ziua Cincizecimii”. Totuși, ajungând la Milet, care era la patruzeci și cinci de kilometri de Efes, el a aflat că ar putea fi cu putință să vină în legătură cu bisericile înainte de plecarea corăbiei. Prin urmare, el a trimis de îndată veste prezbiterilor, stăruind ca să se grăbească să vină la Milet pentru a-i putea vedea înainte de a-și continua călătoria.

Ca răspuns la chemarea sa, ei au venit, și el le-a adresat cuvinte serioase și mișcătoare de povățuire și rămas bun. “Știți cum m-am purtat cu voi în toată vremea”, zise el, “din ziua dintâi, în care am pus piciorul pe pământul Asiei. Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi și în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor. Știți că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case și să vestesc Iudeilor și Grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos”.

-393-

Pavel înălțase totdeauna Legea divină. El arătase că în Lege nu era nici o putere de a salva pe oameni de sub osânda neascultării. Făcătorii de rele trebuia să se pocăiască de păcatele lor și să se umilească înaintea lui Dumnezeu, a cărui dreaptă mânie ei și-o atrăseseră prin călcarea Legii Sale; și ei trebuia, de asemenea, să dovedească credință în sângele lui Hristos, ca fiind singurul mijloc de iertare. Fiul lui Dumnezeu murise ca jertfă pentru ei și Se înălțase la ceruri pentru a sta înaintea Tatălui ca apărător al lor. Prin pocăință și credință, ei puteau să fie liberați de osânda păcatului și prin harul lui Hristos puteau fi făcuți în stare ca de acum înainte să asculte de Legea lui Dumnezeu.

“Și acum”, continuă Pavel, “iată că, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să știu ce mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înștiințează din cetate în cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri. Dar eu nu țin numaidecât la viața mea, ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Și acum, știu că nu-mi veți mai vedea fața, voi toți aceia în mijlocul cărora am umblat, propovăduind Împărăția lui Dumnezeu”.

Pavel nu avusese de gând să dea această mărturie, însă, pe când vorbea, Spiritul inspirației a venit asupra lui, confirmându-i temerile că aceasta avea să fie ultima întâlnire cu frații săi din Efes.

“De aceea vă mărturisesc, astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”. Nici teama că ar putea supăra, nici dorința după prietenie sau aplauze nu puteau să-l facă pe Pavel să-și rețină cuvintele pe care Dumnezeu i le dăduse pentru învățarea, avertizarea și îndreptarea lor. Din partea servilor Săi de astăzi, Dumnezeu cere curaj în predicarea Cuvântului și în vestirea învățăturilor Lui. Slujitorii lui Hristos nu trebuie să prezinte oamenilor numai acele adevăruri plăcute, reținându-le pe cele care ar pricinui durere. Ei trebuie să vegheze cu deplină grijă asupra dezvoltării caracterului. Dacă el vede că unii din turmă nutresc păcatul, ca un păstor credincios, el trebuie să le dea Cuvântul lui Dumnezeu, învățătura care se potrivește situației lor. Dacă le-ar îngădui ca, după găsirea lor cu cale, să meargă neavertizați, el ar urma să fie făcut răspunzător pentru sufletele lor. Pastorul care își împlinește înalta sa însărcinare trebuie să dea cu credincioșie poporului său învățătură cu privire la fiecare punct al credinței creștine, arătându-le cum ar trebui să fie și ce ar trebui să facă ei pentru a sta desăvârșiți în ziua lui Dumnezeu. Numai acela care este un învățător credincios al adevărului va fi în stare ca, la terminarea lucrării sale, să poată spune împreună cu Pavel: “Sunt curat de sângele tuturor”.

-394-

“Luați seama dar la voi înșivă”, i-a sfătuit apostolul pe frații săi, “și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi (priveghetori), ca să păstoriți biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său”. Dacă slujitorii Evangheliei ar păstra totdeauna în minte faptul că ei au de-a face cu cei răscumpărați prin sângele lui Hristos, atunci ei ar avea un simțământ mai profund al importanței lucrării lor. Ei trebuie să ia seama atât la ei înșiși, cât și la turma lor. Propriul lor exemplu trebuie să ilustreze și să dea putere învățăturii lor. Ca învățători ai căii vieții, ei nu ar trebui să dea vreo ocazie ca adevărul să fie vorbit de rău. Ca reprezentanți ai lui Hristos, ei trebuie să păstreze în cinste Numele Său. Prin devoțiunea lor, prin curățenia vieții lor și vorbirea lor evlavioasă, trebuie să se dovedească demni de înalta lor chemare.

-395-

Primejdiile care aveau să asalteze biserica din Efes au fost descoperite apostolului. “Știu bine”, a spus el, “că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma; și se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor”. Pavel tremura pentru biserică, căci, privind în viitor, a văzut atacurile pe care biserica trebuia să le îndure atât din partea vrăjmașilor din afară, cât și a celor dinăuntru. Cu o stăruință solemnă, el i-a îndemnat pe frații săi să păzească în mod vigilent învățătura sacră pe care o primiseră. Drept exemplu, el le arătă munca sa deosebită printre ei: “De aceea vegheați, și aduceți-vă aminte că, timp de trei ani, zi și noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi”.

“Și acum, fraților”, a continuat el, “vă încredințez în mâna lui Dumnezeu și a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufletește, și vă poate da moștenirea împreună cu toți cei sfințiți. N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva”. Unii dintre frații Efeseni erau bogați; însă Pavel niciodată nu căutase să aibă vreun folos personal din partea lor. Nu făcea parte din solia sa să atragă atenția la nevoile sale. “Mâinile acestea”, declară el, “au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine”. Printre lucrările sale grele, cum și călătoriile sale întinse pentru cauza lui Hristos, el era în stare nu numai să se îngrijească singur de nevoile sale proprii, ci și să pună ceva deoparte pentru sprijinirea conlucrătorilor săi și ajutorarea săracilor merituoși. Lucrul acesta el l-a îndeplinit numai printr-o neîncetată hărnicie și o strictă economie. Pe bună dreptate el se putea da ca pildă, atunci când spunea: “În toate privințele v-am dat o pildă, și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi, și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuși a zis: ‘Este mai ferice să dai decât să primești’”.

-396-

“După ce a vorbit astfel, a îngenuncheat, și s-a rugat împreună cu ei toți. Și au izbucnit cu toții în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel și l-au sărutat. Căci erau întristați mai ales de vorba pe care le-o spusese el că nu-i vor mai vedea fața. Și l-au petrecut până la corabie”.

De la Milet, călătorii au pornit pe apă și s-au “dus drept la Cos, a doua zi la Rodos, și de acolo la Patara”, în partea de sud-vest a țărmului Asiei Mici, unde, găsind “o corabie care avea să treacă în Fenicia, s-au suit în ea și au plecat”. La Tir, unde corabia avea să fie descărcată, ei au găsit câțiva ucenici cu care au putut rămâne împreună timp de șapte zile. Prin Duhul Sfânt, ucenicii aceștia au fost înștiințați de primejdiile ce-l așteptau pe Pavel la Ierusalim și ei stăruiau de el “să nu se suie la Ierusalim”. Însă apostolul n-a îngăduit ca teama de nenorocire și întemnițare să-l abată din planul său.

La sfârșitul săptămânii petrecute la Tir, toți frații, împreună cu soțiile și copiii lor l-au însoțit pe Pavel la corabie și, mai înainte ca el să pășească pe corabie, ei au îngenuncheat la țărm și s-au rugat unii pentru alții.

-397-

Continuându-și călătoria spre sud, călătorii au ajuns la Cezarea și au “intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei șapte, și au găzduit la el”. Aici, Pavel a petrecut câteva zile liniștite și fericite — ultima libertate de care avea să se mai bucure pentru o vreme îndelungată.

Pe când Pavel zăbovea în Cezarea, “un prooroc, numit Agab, s-a pogorât din Iudea, și a venit la noi”, spune Luca. “A luat brâul lui Pavel, și-a legat picioarele și mâinile și a zis: ‘Iată ce zice Duhul Sfânt: Așa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta, și-l vor da în mâinile Neamurilor’”.

“Când am auzit lucrul acesta”, continuă Luca, “atât noi, cât și cei de acolo am rugat pe Pavel să nu se suie la Ierusalim”. Însă Pavel nu voia să se abată de pe calea datoriei. El era gata să-L urmeze pe Hristos chiar dacă ar fi trebuit să ajungă la închisoare și la moarte. “Ce faceți de plângeți așa, și-mi rupeți inima?” exclamă el; “eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să și mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus”. Văzând că îi pricinuiesc dureri fără a-i schimba gândul, frații au încetat de a-l mai supăra, rostind numai cuvintele: “Facă-se voia Domnului!”

Curând, a sosit vremea când trebuia să se termine scurta ședere la Cezarea și, însoțit de unii dintre frați, Pavel și tovarășii lui s-au îndreptat către Ierusalim cu inimile mult umbrite de presimțirea răului ce urma să vină.

Niciodată mai înainte nu se apropiase apostolul de Ierusalim cu o inimă atât de întristată. El știa că avea să găsească puțini prieteni și mulți vrăjmași. El se apropia de cetatea care lepădase și ucisese pe Fiul lui Dumnezeu și asupra căreia atârna acum amenințarea mâniei dumnezeiești. Amintindu-și cât de amară fusese prejudecata sa proprie împotriva urmașilor lui Hristos, el a simțit cea mai profundă milă față de cetățenii săi amăgiți. Și totuși, cât de puțin putea el nădăjdui că va fi în stare să îi ajute! Aceeași mânie oarbă, care odată arsese în propria sa inimă, aprinsese acum cu nespusă putere inima unui neam întreg împotriva lui.

-398-

Și el nu putea conta nici pe simpatia și nici pe sprijinul propriilor lui frați în credință. Iudeii neconvertiți, care merseseră atât de aproape pe urmele lui, se grăbiseră să răspândească cele mai neplăcute rapoarte la Ierusalim, atât ei personal, cât și prin scrisoare, cu privire la el și la lucrarea lui; și chiar și unii dintre apostoli și prezbiteri primiseră ca adevărate aceste rapoarte, nefăcând nici o încercare de a le contrazice și nemanifestând vreo dorință de a fi în armonie cu Pavel.

Totuși, în mijlocul descurajărilor, apostolul nu era descurajat. El era încredințat că Glasul care vorbise propriei sale inimi va mai vorbi încă și inimii conaționalilor săi și că cei ce erau împreună cu el, ucenici ai Învățătorului, pe care-L iubeau și-I slujeau, aveau totuși să-și unească inimile cu a sa în lucrarea Evangheliei.