Faptele Apostolilor | Capitolul 34
Atât prin viața Sa, cât și prin învățăturile Sale, Domnul Hristos a dat o pildă desăvârșită a unei slujiri neegoiste ce își are originea în Dumnezeu. Dumnezeu nu trăiește pentru Sine. Creând lumea și susținând toate lucrurile, El slujește continuu altora. “El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”. (Matei 5, 45.) Acest ideal al slujirii, Tatăl l-a încredințat Fiului Său. Lui Isus I s-a dat să stea în fruntea omenirii prin exemplul Său de a învăța ce înseamnă a sluji. Întreaga Sa viață a fost supusă legii slujirii. El a fost de folos tuturor, slujindu-i pe toți.
Mereu și mereu, Isus a căutat să statornicească acest principiu în mijlocul ucenicilor Săi. Când Iacov și Ioan au cerut să ocupe locurile mai de frunte, El a spus: “Oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci el să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”. (Matei 20, 26-28.)
-360-
De la înălțare, Hristos a continuat lucrarea Sa pe pământ prin soli aleși, prin care El vorbește fiilor oamenilor și slujește nevoilor lor. Marele Conducător al bisericii îngrijește de lucrarea Sa prin uneltele omenești alese de Dumnezeu ca reprezentanți ai Săi.
Poziția acelora care au fost chemați de Dumnezeu să lucreze prin cuvânt și învățătură pentru zidirea bisericii Sale este una de o covârșitoare răspundere. În locul lui Hristos, ei trebuie să stăruie pe lângă bărbați și femei să se împace cu Dumnezeu; și ei pot aduce la îndeplinire misiunea lor numai dacă primesc înțelepciune și putere de sus.
Slujitorii lui Hristos sunt păzitorii spirituali ai poporului încredințat grijii lor. Lucrarea lor a fost asemănată cu aceea a străjerilor. În vremurile din vechime, deseori erau așezate santinele pe zidurile cetăților, de unde, din anumite puncte mai înalte, ei puteau supraveghea locurile importante care trebuia păzite și să dea de veste despre apropierea vrăjmașului. De credincioșia lor depindea siguranța celor dinăuntru. La intervale hotărâte, li se cerea să se cheme unul pe altul spre a se convinge că toți erau treji și că nu se întâmplase nimic rău vreunuia. Strigătul de îmbărbătare și avertizare era purtat de la unul la altul, fiecare repetând chemarea, până ce ecoul ei dădea ocol cetății.
Fiecărui slujitor al Său, Domnul îi spune: “Fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculți Cuvântul care iese din gura Mea, și să-i înștiințezi din partea Mea. Când zic celui rău: ‘Răule, vei muri negreșit!’ și tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înștiința pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui … tu îți vei mântui sufletul”. (Ezechiel 8, 7-9.)
-361-
Cuvintele profetului arată solemna răspundere a celor ce sunt numiți păzitori ai bisericii lui Dumnezeu, ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Ei trebuie să stea ca străjeri pe zidurile Sionului spre a da alarma la apropierea vrăjmașului. Sufletele sunt în primejdia de a cădea pradă ispitei. Dacă din vreun motiv oarecare simțurile lor spirituale devin așa de amorțite, încât ei nu mai sunt în stare să discearnă primejdia, și dacă, prin faptul că nu dau avertizare, poporul piere, Dumnezeu va cere din mâinile lor sângele celor care sunt pierduți.
Este privilegiul străjerilor de pe zidurile Sionului să trăiască atât de aproape de Dumnezeu și să fie atât de ușor influențați de Duhul Sfânt, încât El să poată lucra prin ei spre a spune bărbaților și femeilor despre primejdia în care se află și să le arate locul unde pot fi în siguranță. Ei sunt credincioși ca să-i avertizeze despre urmarea sigură a nelegiuirii și sunt la fel de credincioși ca să apere interesele bisericii. Nicicând ei nu trebuie să-și slăbească vigilența. Ei au de îndeplinit o lucrare care le solicită punerea la lucru a fiecărei capacități a ființei lor. Glasurile lor trebuie să se ridice ca un sunet de trâmbiță și niciodată ei nu trebuie să scoată o notă șovăielnică, nesigură. Ei nu trebuie să lucreze pentru bani, ci pentru că nu pot face altfel, fiindcă își dau seama că asupra lor stă un vai dacă nu predică Evanghelia. Aleșii lui Dumnezeu, sigilați cu sângele consacrării, trebuie să salveze bărbați și femei de la iminenta nimicire.
-362-
Slujitorul Evangheliei, care este un conlucrător cu Hristos, va avea un profund simțământ al sfințeniei lucrării sale și al strădaniei și sacrificiului cerut pentru a o îndeplini cu succes. El nu caută propria sa liniște sau comoditate. El se uită pe sine. În umblarea sa după oaia pierdută, el nu-și dă seama că el însuși este obosit, înghețat și flămând. El nu are înaintea ochilor decât o singură țintă — salvarea a ce este pierdut.
Cel care slujește sub steagul însângerat al lui Emanuel va avea de îndeplinit lucruri care cer eforturi eroice și răbdare stăruitoare. Însă ostașul crucii stă neclintit în prima linie a luptei. Când vrăjmașul se aruncă să-l atace, el se îndreaptă spre cetățuie după ajutor și, prezentând Domnului făgăduințele Cuvântului, el este întărit pentru datoriile acelui ceas. El își dă seama de nevoia ce o are de a primi putere de sus. Biruințele pe care le dobândește nu-l fac să se îngâmfe, ci îl îndeamnă să se sprijine cu și mai multă greutate pe Cel Tare. Sprijinindu-se pe această Putere, el este făcut destoinic să prezinte solia mântuirii cu atâta putere, încât aceasta face să vibreze și alte minți.
Cel care învață cuvântul trebuie ca el însuși să trăiască într-o conștientă și continuă comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune și cercetarea Cuvântului Său, căci în aceasta stă izvorul puterii. Comuniunea cu Dumnezeu va da strădaniilor slujitorului Evangheliei o putere mai mare decât influența predicii sale. El nu trebuie să-și îngăduie să fie lipsit de această putere. Cu un zel de netăgăduit, el trebuie să ceară fierbinte lui Dumnezeu să-l întărească și să-i dea putere atât pentru a-și împlini datoria, cât și pentru încercare și ca să-i atingă buzele cu cărbunele aprins. Deseori, trimișii lui Hristos se prind mult prea slab de realitățile veșnice. Dacă oamenii ar umbla cu Dumnezeu, El i-ar ascunde în crăpătura Stâncii. Astfel ascunși, ei Îl pot vedea pe Dumnezeu așa cum L-a văzut Moise. Prin puterea și lumina pe care El o împarte, ei pot înțelege mult mai mult și pot realiza mult mai mult decât mintea lor mărginită ar fi gândit că este cu putință.
-363-
Șiretenia lui Satana este folosită cu și mai mare succes față de aceia care sunt descurajați. Când descurajarea amenință să-l copleșească pe slujitorul Evangheliei, acesta trebuie să aducă înaintea lui Dumnezeu nevoile sale. Atunci când cerul era ca de aramă deasupra lui Pavel, el s-a încrezut și mai deplin în Dumnezeu. Mai mult decât oricare om, el a cunoscut ce înseamnă întristarea; dar ascultați strigătul lui biruitor când, asaltat de ispită și luptă, picioarele lui se avântă înainte spre cer: “Întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd”. (2 Corinteni 4, 17.18.) Ochii lui Pavel stăteau mereu ațintiți spre ce nu se vedea și spre cele veșnice. Înțelegând că se lupta împotriva puterilor supranaturale, el și-a pus încrederea în Dumnezeu și în aceasta consta tăria lui. Prin vederea Celui care este nevăzut se dobândește puterea și vigoarea sufletului, iar puterea păcatului asupra minții și a caracterului este zdrobită.
Un pastor trebuie să umble liber printre oamenii pentru care lucrează ca, ajungând să-i cunoască, să poată ști cum să adapteze învățătura sa la nevoile lor. Când un slujitor al Evangheliei și-a rostit predica, lucrarea lui de-abia a început. Există o lucrare personală pe care el trebuie să o facă. El trebuie să-i viziteze pe oameni acasă la ei, să le vorbească și să se roage cu ei, iar aceasta cu stăruință și umilință. Sunt familii la care adevărul lui Dumnezeu nu va ajunge niciodată, dacă ispravnicii harului Său nu vor intra în casele lor și nu-i vor îndrepta spre o cale mai înaltă. Însă inimile acelora care fac această lucrare trebuie să bată la unison cu inima lui Hristos.
-364-
Se cuprinde mult în porunca: “Ieși la drumuri și la garduri, și pe cei ce-i vei găsi silește-i să intre, ca să Mi se umple casa”. (Luca 14, 23.) Slujitorii Evangheliei trebuie să învețe adevărul în familii. Alipindu-se de aceia pentru care lucrează și conlucrând în felul acesta cu Dumnezeu, El îi va îmbrăca cu putere spirituală. Hristos îi va călăuzi în lucrarea lor, dându-le să rostească asemenea cuvinte, care să ajungă până în profunzimile inimilor ascultătorilor. Fiecare slujitor al Evangheliei are privilegiul să poată spune împreună cu Pavel: “Nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”. “N-am ascuns nimic din ce vă era de folos, și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului în case, și pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos”. (Faptele Apostolilor 20, 27.20.21.)
Mântuitorul a mers din casă în casă, vindecând pe bolnavi, mângâind pe cei întristați, liniștind pe cei îndurerați, aducând pace celui nemângâiat. El i-a luat pe copilași în brațe, i-a binecuvântat și a rostit cuvinte de nădejde și mângâiere mamelor trudite. Cu o blândețe și gingășie desăvârșită, El a întâmpinat orice fel de durere și amărăciune omenească. El a lucrat nu pentru Sine, ci pentru alții. El a fost slujitorul tuturor. Mâncarea și băutura Sa erau de a aduce nădejde și putere tuturor acelora cu care el venea în legătură. Și, atunci când bărbați și femei ascultau adevărurile care ieșeau de pe buzele Sale, atât de deosebite de tradițiile și dogmele învățate de rabini, în inimile lor izvora nădejde. În învățătura Sa era o așa căldură, încât făcea ca toate cuvintele Sale să fie primite cu putere convingătoare.
-365-
Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să învețe metoda de lucru a lui Hristos, pentru ca ei să poată scoate din vistieria Cuvântului Său ceea ce va împlini nevoile spirituale ale acelora pentru care lucrează. Numai în felul acesta își pot îndeplini însărcinarea primită. Același Spirit care era în Hristos, când a dat învățătura pe care El o primea continuu, trebuie să fie izvorul cunoștinței și secretul puterii lor în ducerea lucrării Mântuitorului în lume.
Unii din cei care au luat parte în slujirea Evangheliei nu au izbutit să ajungă la succes, din pricină că nu au acordat un interes neîmpărțit lucrării Domnului. Slujitorii Evangheliei nu ar trebui să aibă vreun interes personal de urmărit, afară de marea lucrare de a conduce suflete la Mântuitorul. Pescarii pe care i-a chemat Hristos și-au părăsit de îndată plasele și L-au urmat. Slujitorii Evangheliei nu pot săvârși o lucrare demnă pentru Dumnezeu și, în același timp, să mai fie împovărați și cu mari întreprinderi și afaceri personale. O asemenea împărțire a interesului le slăbește simțul spiritual. Mintea și inima sunt ocupate cu lucruri pământești, iar slujirea lui Hristos ocupă un loc secundar. Ei caută să-și formeze, să-și modeleze lucrarea lor pentru Dumnezeu, potrivit împrejurărilor lor, în loc să determine împrejurările să facă față cerințelor lui Dumnezeu.
Toate puterile slujitorului Evangheliei sunt necesare înaltei sale chemări. Cele mai bune puteri ale sale aparțin lui Dumnezeu. El nu trebuie să se angajeze în speculații sau în oricare alte afaceri care îl vor abate de la marea lui lucrare. “Nici un ostaș”, spunea Pavel, “nu se încurcă cu treburile vieții, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la oaste”. (2 Timotei 2, 4.) În felul acesta, apostolul a stăruit asupra gândului că slujitorul Evangheliei trebuie să se consacre fără rezerve în serviciul Maestrului. Slujitorul Evangheliei care este pe deplin consacrat lui Dumnezeu refuză să se angajeze în afaceri care l-ar împiedica să se predea pe deplin chemării sale sfinte. El nu se luptă pentru cinste sau bogății pământești; singura lui țintă este aceea de a spune și altora despre Mântuitorul, care S-a dat pe Sine pentru a dărui oamenilor bogățiile vieții veșnice. Dorința lui supremă nu este să-și strângă comori în lumea aceasta, ci să atragă atenția celui nepăsător, ca și a celui necredincios asupra realităților veșniciei. Lui ar putea să i se ofere ocazia să se angajeze în afaceri care să-i făgăduiască mari câștiguri lumești, dar față de asemenea ispite el răspunde: “Ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul?” (Marcu 8, 36.)
-366-
Satana a prezentat această amăgire lui Hristos, știind că dacă El ar primi-o, atunci lumea nu ar putea să mai fie niciodată răscumpărată. Și, sub diferite înfățișări, el prezintă aceeași ispită slujitorilor lui Dumnezeu de astăzi, știind că cei care sunt înșelați prin ea vor fi necredincioși însărcinării primite.
Nu este voia lui Dumnezeu ca slujitorii Săi să caute să fie bogați. Cu privire la aceasta, Pavel scria lui Timotei: “Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință, și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, și caută neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea”. Atât prin exemplu, cât și prin învățătură, trimisul împuternicit al lui Hristos trebuie să îndemne “pe bogații veacului acestuia să nu se îngâmfe și să nu-și pună nădejdea în niște bogății nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții, așa ca să-și strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viață”. (1 Timotei 6, 10.11.17-19.)
-367-
Experiențele apostolului Pavel și învățătura sa cu privire la sfințenia lucrării slujitorului lui Dumnezeu sunt un izvor de ajutor și inspirație pentru cei care sunt angajați în lucrarea Evangheliei. Inima lui Pavel ardea de iubire pentru păcătoși și el își punea toate străduințele în lucrarea de câștigare de suflete. Niciodată nu a trăit un lucrător mai plin de lepădare de sine și mai stăruitor. Binecuvântările pe care le-a primit el le prețuia ca fiind tot atâtea prilejuri de a le folosi spre binecuvântarea altora. El nu a pierdut nici o ocazie de a vorbi despre Mântuitorul sau de a ajuta celor în necazuri. El a mers din loc în loc predicând Evanghelia lui Hristos și întemeind biserici. Oriunde putea găsi un ascultător, el căuta să zădărnicească răul și să îndrepte picioarele bărbaților și femeilor pe calea neprihănirii.
Pavel nu uita bisericile pe care le întemeiase. După terminarea unei călătorii misionare, el și Barnaba vizitau din nou bisericile pe care le întemeiaseră, alegând din ele bărbați pe care îi puteau forma ca să li se alăture lor în vestirea Evangheliei.
Acest mod de lucru al lui Pavel cuprinde o importantă învățătură pentru slujitorii Evangheliei de azi. Apostolul a considerat ca o parte a lucrului său aceea de a forma tineri pentru slujba de predicare. El îi lua cu sine în călătoriile lui misionare și astfel ei dobândeau o experiență care mai târziu îi făcea destoinici să ocupe poziții de răspundere. Când era despărțit de ei, Pavel era totuși la curent cu lucrarea lor și scrisorile lui către Timotei și Tit sunt dovezi despre profunzimea dorinței lui ca ei să aibă succes.
-368-
Lucrătorii cu experiență de azi fac o lucrare nobilă — dacă în loc să încerce să poarte singuri toate poverile, ei formează tineri lucrători și așează poveri pe umerii lor.
Pavel nu a uitat niciodată răspunderea ce stătea asupra lui ca slujitor al lui Hristos și nici faptul că dacă se pierdeau suflete din cauza necredincioșiei lui, Dumnezeu avea să-l tragă la răspundere. “Slujitorul ei am fost făcut eu”, spune el despre Evanghelie, “după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ținută ascunsă din veșnicii și în toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între Neamuri, și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, și sfătuim pe orice om, și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om, desăvârșit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”. (Coloseni 1, 25-29.)
Aceste cuvinte pun înaintea lucrătorului pentru Hristos o țintă înaltă și, totuși, această țintă poate fi atinsă de toți aceia care, așezându-se sub călăuzirea marelui Învățător, învață zilnic în școala lui Hristos. Puterea ce stă la îndemâna lui Dumnezeu este nemărginită, și slujitorul Evangheliei care, simțindu-și marea lui lipsă, se ascunde în Domnul, poate fi sigur că va primi ceea ce pentru ascultătorii lui va fi o mireasmă de viață spre viață.
-369-
Scrierile lui Pavel arată că slujitorul Evangheliei trebuie să fie o pildă cu privire la adevărurile pe care el le învață, ca să nu dea “nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată”. Despre propria sa lucrare el ne-a lăsat un tablou în Epistola sa către credincioșii corinteni: “În toate privințele, arătăm că suntem niște vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi; prin curăție, prin înțelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire și de apărare, pe care le dă neprihănirea; în slavă și în ocară, în vorbire de rău și în vorbire de bine. Suntem priviți ca niște înșelători, măcar că spunem adevărul; ca niște necunoscuți, măcar că suntem bine cunoscuți; ca unii care murim, și iată că trăim; ca niște pedepsiți, măcar că suntem omorâți; ca niște întristați, și totdeauna suntem veseli; ca niște săraci, și totuși îmbogățim pe mulți; ca neavând nimic, și totuși stăpânind toate lucrurile”. (2 Corinteni 6, 4-10.)
Lui Tit, Pavel îi scria: “Sfătuiește de asemenea pe tineri să fie cumpătați, și dă-te pe tine însuți pildă de fapte bune, în toate privințele. Iar în învățătură, dă dovadă de curăție, de vrednicie, de vorbire sănătoasă și fără cusur, ca potrivnicul să rămână de rușine, și să nu poată să spună nimic rău de noi”. (Tit 2, 6-8.)
În fața lui Dumnezeu nu este nimic mai de preț decât slujitorii Săi, care merg în locurile pustii ale pământului să semene sămânța adevărului, privind în viitor la seceriș. Nimeni altul, ci numai Hristos poate să măsoare grija slujitorilor Săi atunci când caută ce este pierdut. El le dă din Spiritul Său și, prin străduințele lor, suflete sunt călăuzite să se întoarcă de la păcat la neprihănire.
-370-
Dumnezeu cheamă bărbați care sunt gata să-și părăsească ogoarele, afacerile și, dacă este nevoie, chiar și familiile, pentru a deveni misionari pentru El. Și chemarea va primi răspuns. În trecut, au fost bărbați care, mișcați de iubirea lui Hristos și nevoile celor pierduți, au părăsit viața comodă din patrie, cum și societatea prietenilor, ba chiar și pe aceea a soției și copiilor, pentru a merge în țări străine, printre idolatri și sălbatici, spre a vesti solia îndurării. În această lucrare, mulți și-au pierdut viața, însă alții s-au ridicat să ducă lucrarea mai departe. Și astfel lucrarea lui Dumnezeu a progresat pas cu pas și sămânța semănată în întristare a adus un seceriș bogat. Cunoștința despre Dumnezeu s-a întins până departe și steagul crucii a fost înfipt în țări păgâne.
Pentru întoarcerea unui păcătos, slujitorul Evangheliei trebuie să-și folosească la maximum toate posibilitățile sale. Sufletul pe care Dumnezeu l-a creat și pe care Hristos l-a răscumpărat este de mare valoare din pricina posibilităților ce-i stau înainte, a foloaselor spirituale ce i-au fost puse la îndemână, a capacităților pe care le poate avea dacă va fi însuflețit de Cuvântul lui Dumnezeu, cum și nemurirea pe care o poate dobândi prin nădejdea prezentată în Evanghelie. Și, dacă Hristos a părăsit nouăzeci și nouă de oi pentru a merge să caute și să salveze pe acea singură oaie pierdută, oare suntem noi îndreptățiți să facem mai puțin? Oare neglijența de a lucra așa cum a lucrat Hristos, a sacrifica așa cum a sacrificat El, nu este o trădare a adevărurilor sacre, o insultă adusă lui Dumnezeu?
-371-
Inima adevăratului slujitor al Evangheliei este plină de o arzătoare dorință de a salva suflete. Timp și putere sunt cheltuite, eforturi obositoare nu sunt cruțate, pentru că și alții trebuie să audă adevărurile care au adus sufletului său atâta fericire, pace și bucurie. Duhul lui Hristos este asupra lui. El veghează asupra sufletelor ca unul care trebuie să dea socoteală. Cu ochii ațintiți la crucea de pe Golgota, privind pe Mântuitorul înălțat pe ea, încrezându-se în harul Său, crezând că El va fi cu el până la sfârșit, fiind scutul, tăria și destoinicia lui, el lucrează pentru Dumnezeu. Prin invitații și rugăminți stăruitoare, amestecate cu asigurările iubirii lui Dumnezeu, el caută să câștige suflete pentru Isus, și în ceruri el este numărat printre aceia care sunt “chemați, aleși și credincioși”. (Apocalipsa 17, 14.)