Faptele Apostolilor | Capitolul 33
Deși Pavel era foarte atent să prezinte convertiților săi învățăturile lămurite ale Scripturii cu privire la cuvenita sprijinire a lucrării lui Dumnezeu și pretindea pentru sine, ca slujitor al Evangheliei, dreptul de a nu avea (1 Corinteni 6, 1) vreo ocupație pământească spre a obține mijloace de susținere, în diferite rânduri în timpul lucrării sale în marile centre ale civilizației, el a practicat o meserie pentru a câștiga cele necesare întreținerii sale.
Printre iudei, munca fizică nu era socotită ca ceva ciudat sau înjositor. Prin Moise, iudeii fuseseră îndrumați să-i învețe pe copiii lor o meserie; și era privit ca un păcat să îngădui tineretului să crească fără a cunoaște munca fizică. Chiar dacă un copil urma să fie educat pentru a ocupa o slujbă sfântă, se socotea de mare trebuință ca acesta să aibă cunoștințe practice. Fiecare tânăr, indiferent dacă părinții lui erau bogați sau săraci, era învățat o meserie. Părinții care neglijau să dea copiilor lor o asemenea educație erau priviți ca depărtându-se de îndrumarea Domnului. Potrivit acestui obicei, Pavel fusese învățat de mic meseria facerii de corturi.
-347-
Înainte de a fi ucenic al lui Hristos, Pavel ocupase o poziție înaltă și nu fusese dependent de munca brațelor pentru a câștiga cele necesare pentru întreținerea sa. Dar, mai târziu, după ce își cheltuise toate mijloacele sale în sprijinirea înaintării lucrării lui Hristos, în diferite rânduri el a recurs la meseria sa spre a câștiga cele necesare vieții. În mod deosebit, acesta era cazul atunci când lucra în locuri unde motivele sale ar fi putut fi greșit înțelese.
La Tesalonic, Pavel a lucrat pentru prima dată cu mâinile sale pentru a se susține, în timp ce predica Cuvântul. Scriind bisericii, credincioșilor de acolo, el le reamintește că ar fi putut să le fie o sarcină, dar adăugă: “Vă aduceți aminte, fraților, de osteneala și munca noastră. Cum lucram zi și noapte, ca să nu fim sarcină nici unuia din voi, și vă propovăduiam Evanghelia lui Dumnezeu”. (1 Tesaloniceni 2, 6.9.) Și iarăși, în cea de-a doua sa epistolă către ei, Pavel declară că nici el și nici conlucrătorii lui, cât timp fuseseră printre ei, nu au mâncat “de pomană pâinea nimănui”. “Zi și noapte am lucrat”, scrie el, “ca să nu fim povara nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înșine o pildă vrednică de urmat”. (2 Tesaloniceni 3, 8.9.)
La Tesalonic, Pavel îi întâlnise pe aceia care nu voiau să lucreze cu mâinile lor. Despre unii ca aceștia, el a scris mai târziu: “Auzim că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se țin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceștia și-i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-și mănânce pâinea lucrând în liniște”. În timpul lucrării sale în Tesalonic, Pavel fusese foarte atent ca să dea unora ca acestora un bun exemplu. “Căci, când eram la voi”, scrie el, “vă spuneam lămurit: ‘Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce’”. (Ver 11.12.13.)
-348-
În orice epocă, Satana a căutat să slăbească sforțările servilor lui Dumnezeu, prin introducerea în biserică a unui spirit de fanatism. Așa a fost în zilele lui Pavel și tot la fel a fost și în ultimele secole, în timpul Reformațiunii. Wycliffe, Luther și mulți alții, care au binecuvântat omenirea prin influența și credința lor, au întâmpinat șiretenia prin care vrăjmașul căuta să ducă la fanatism acele minți prea zeloase, neechilibrate și nesfințite. Suflete rău îndrumate au învățat că atingerea adevăratei sfințenii duce mintea mai presus de orice gândire pământească și cere oamenilor să se oprească cu totul de la vreo muncă. Alții, formându-și înțelesuri extreme din anumite texte biblice, învățau că este păcat să muncești — creștinii ar trebui să nu se gândească la o viață pământească fericită a lor sau a familiilor lor, ci să-și consacre toată viața numai lucrurilor spirituale. Învățătura și pilda apostolului Pavel sunt o aspră mustrare adusă unor asemenea vederi extremiste.
În timpul activității sale în Tesalonic, Pavel nu a depins în totul numai de câștigul de pe urma muncii sale. Mai târziu, referindu-se la experiențele sale din această cetate, el a scris credincioșilor filipeni drept recunoștință pentru darurile pe care le primise de la ei, cât timp fusese acolo, zicând: “Mi-ați trimis în Tesalonic, odată, și chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele”. (Filipeni 4, 16.) Cu toate că primise acest ajutor, el avea mare grijă să dea tesalonicenilor o pildă de hărnicie, așa ca nimeni să nu-l poată învinui pe nedrept de lăcomie și pentru ca cei care aveau vederi fanatice cu privire la munca manuală să primească o mustrare aspră și practică.
-349-
Când a vizitat pentru prima dată Corintul, Pavel s-a aflat în mijlocul unor oameni care erau bănuitori cu privire la motivele ce-i mânau pe străini. Grecii de pe coastă erau negustori iscusiți. Vreme îndelungată, ei se perfecționaseră atât de mult în privința îndeletnicirilor negustorești, încât ajunseseră să considere câștigul drept evlavie și că a câștiga bani, prin mijloace cinstite sau murdare, era un lucru de laudă. Pavel cunoștea apucăturile lor și nu voia să le dea nici un motiv de a spune că el predică Evanghelia pentru a se îmbogăți. Pe drept cuvânt, ar fi putut pretinde sprijin de la ascultătorii săi corinteni; dar el era gata să renunțe la acest drept ca nu cumva posibilitatea sa de a se face de folos, cum și succesul său ca slujitor al Evangheliei, să sufere, prin bănuială nedreaptă, că el ar predica Evanghelia din dorință de câștig. El voia să înlăture orice pricină de greșită interpretare, pentru ca puterea soliei sale să nu fie pierdută.
Curând, după sosirea sa la Corint, Pavel “a găsit pe un iudeu numit Acuila, de neam din Pont, venit de curând din Italia, cu nevasta sa Priscila”. Aceștia aveau “același meșteșug” ca și el. Izgoniți în urma decretului lui Claudius, care poruncea ca toți iudeii să părăsească Roma, Acuila și Priscila veniseră la Corint, unde își deschiseseră un atelier de corturi. Pavel s-a interesat de ei și, aflând că se temeau de Dumnezeu și căutau să stea departe de influențele molipsitoare de care erau înconjurați, “a rămas la ei și lucrau…. Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat, și îndupleca pe iudei și pe greci”. (Faptele Apostolilor 18, 2-4.)
-350-
Mai târziu, Sila și Timotei s-au alăturat lui Pavel, la Corint. Acești frați au adus cu ei sume de bani din partea bisericilor din Macedonia, pentru sprijinirea lucrării.
În a doua sa epistolă către credincioșii din Corint, scrisă după ce întemeiase acolo o puternică biserică, Pavel a recapitulat felul său de viețuire printre ei. “Am făcut un păcat”, întreba el, “când m-am smerit pe mine însumi, ca să fiți înălțați voi, și v-am vestit fără plată Evanghelia lui Dumnezeu? Am despoiat alte biserici, primind de la ele o plată, ca să vă pot sluji vouă. Și când eram la voi, și m-am găsit în nevoi, n-am fost sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit frații, când veniseră din Macedonia. În toate m-am ferit și mă voi feri să vă îngreuiez cu ceva. Pe adevărul lui Hristos care este în mine, nimeni nu-mi va răpi această pricină de laudă în ținuturile Ahaiei!” (2 Corinteni 11, 7-10.)
Pavel a spus de ce urmase această cale în Corint — anume ca să nu dea nici un prilej de ocară “celor ce caută un prilej”. (2 Corinteni 11, 12.) În timpul cât lucrase la facerea de corturi, a lucrat, de asemenea, în mod conștiincios și la vestirea Evangheliei. Cu privire la lucrarea sa, el însuși spunea: “Semnele unui apostol le-ați avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri și minuni care au fost făcute între voi”. Și el adaugă: “În ce ați fost voi puși mai pe jos decât celelalte biserici, afară doar că numai eu singur nu v-am fost o sarcină? O, iertați-mi nedreptatea aceasta! Iată că sunt gata să vin a treia oară la voi; și tot nu vă voi fi o sarcină; căci eu nu caut bunurile voastre, ci pe voi înșivă…. Și eu voi cheltui prea bucuros din ale mele, și mă voi cheltui în totul și pe mine însumi pentru sufletele voastre”. (2 Corinteni 12, 12-15.)
-351-
În timpul lungii perioade cât a lucrat în Efes, unde timp de trei ani de zile a continuat un efort evanghelistic activ în toată regiunea aceea, Pavel a practicat iarăși meseria lui. În Efes, ca și în Corint, apostolul s-a bucurat de prezența lui Acuila și Priscila, care l-au însoțit la reîntoarcerea în Asia, la sfârșitul celei de a doua călătorii misionare a sa.
Erau unii care obiectau pentru faptul că Pavel lucra cu mâinile, spunând că lucrul acesta nu era ceva potrivit cu lucrarea unui slujitor al Evangheliei. De ce trebuia ca Pavel, un slujitor al Evangheliei de rangul cel mai înalt, să lege în felul acesta munca manuală de predicarea Cuvântului? Oare nu era muncitorul vrednic de plata sa? De ce să-și cheltuiască timpul în facerea de corturi, timp ce după toate aparențele putea să fie folosit mult mai bine?
Însă Pavel nu socotea ca pierdut timpul folosit astfel. În timp ce lucra cu Acuila, el păstra o continuă legătură cu marele Învățător, nepierzând nici o ocazie de a mărturisi despre Mântuitorul și de a ajuta pe cei care aveau nevoie de ajutor. Mintea lui căuta continuu să dobândească mai multă cunoștință spirituală. El a dat conlucrătorilor săi învățătură cu privire la lucrurile spirituale și, de asemenea, a dat o pildă de hărnicie și desăvârșire. El era un lucrător îndemânatic și priceput, sârguincios la muncă, “plin de râvnă cu duhul, slujind Domnului”. (Romani 12, 11.) Lucrând în meseria sa, apostolul a putut veni în legătură cu o clasă de oameni la care altfel nu ar fi putut ajunge. El a arătat tovarășilor săi că priceperea în meseriile obișnuite este un dar de la Dumnezeu, care dă atât darul, cât și priceperea de a-l folosi cum trebuie. El i-a învățat că Dumnezeu trebuie onorat chiar și în lucrul zilnic. Mâinile sale obosite de muncă nu slăbeau cu nimic forța apelurilor sale mișcătoare ca un slujitor creștin.
-352-
Uneori, Pavel lucra zi și noapte, nu numai pentru propriile sale nevoi, ci și pentru a putea veni în ajutor tovarășilor săi de muncă. Câștigul său l-a împărțit cu Luca, dar l-a ajutat și pe Timotei. Câteodată, a suferit și de foame pentru a putea împlini lipsurile altora. Viața sa era o viață lipsită de egoism. La Milet, către sfârșitul slujirii sale, cu ocazia vorbirii lui de rămas bun adresate prezbiterilor din Efes, a putut să ridice înaintea lor mâinile lui trudite de muncă și să spună: “N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine. În toate privințele v-am dat o pildă și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuși a zis: ‘Este mai ferice să dai decât să primești’”. (Faptele Apostolilor 20, 33-35.) Dacă slujitorii Evangheliei simt că au de îndurat greutăți și lipsuri în lucrarea lui Hristos, atunci, în imaginație, să facă o vizită în atelierul unde a lucrat Pavel. Fie ca ei să cugete că, în timp ce acest bărbat ales al lui Dumnezeu făcea corturi, el lucra pentru pâinea pe care pe drept și-o merita prin munca sa de apostol.
Munca este o binecuvântare, nu un blestem. Un spirit de trândăvie ucide evlavia și întristează Duhul lui Dumnezeu. Un lac stătător este primejdios, însă o apă curată și curgătoare răspândește sănătate și fericire peste țară. Pavel știa că cei care neglijează munca fizică în curând își pierd puterea. El dorea să-i învețe pe tinerii slujitori ai Evangheliei că, lucrând cu mâinile lor, punând în mișcare mușchii și tendoanele lor, vor deveni tari, în stare să îndure greutățile și lipsurile care îi așteptau în câmpul Evangheliei. Și el și-a dat seama că învățăturile sale aveau să fie lipsite de viață și putere dacă el nu ar fi păstrat toate părțile corpului său într-o cuvenită mișcare.
-353-
Cel trândav este lipsit de experiența neprețuită câștigată de un credincios împlinitor al datoriilor obișnuite ale vieții. Nu puțini, ci mii de oameni trăiesc numai ca să consume binefacerile pe care Dumnezeu în mila Sa le revarsă asupra lor. Ei uită să aducă Domnului jertfe de mulțumire pentru bogățiile pe care El le-a încredințat lor. Ei uită că prin folosirea înțeleaptă a talentelor împrumutate lor, trebuie să fie atât producători, cât și consumatori. Dacă ar înțelege lucrarea pe care Domnul dorește ca ei să o facă în calitate de ajutoare ale Sale, atunci nu s-ar teme de răspundere.
Eficiența tinerilor care simt că sunt chemați de Dumnezeu să predice depinde mult de felul în care își încep lucrarea. Aceia care sunt aleși de Dumnezeu pentru lucrarea slujirii vor da dovadă de înalta lor chemare și, prin toate mijloacele cu putință, vor căuta să se dezvolte spre a ajunge lucrători destoinici. Ei se vor strădui să câștige o experiență care îi va face destoinici a plănui, a organiza și a aduce la îndeplinire. Apreciind sfințenia chemării lor, printr-o autodisciplinare, ei vor deveni mai mult și tot mai mult asemenea Învățătorului lor, dând pe față bunătatea, iubirea și adevărul Său. Și când ei vor da pe față sârguință în dezvoltarea talentelor încredințate lor, biserica îi va ajuta cu toată inima.
-354-
Nu toți aceia care simt că au fost chemați să predice ar trebui să fie îndemnați ca atât ei, cât și familiile lor să cadă deodată asupra bisericii ca o sarcină spre a fi continuu susținuți bănește. Este primejdia ca unii, cu o experiență mărginită, să fie păgubiți prin cuvinte măgulitoare, iar prin încurajări neînțelepte să se aștepte la o deplină sprijinire, chiar dacă din partea lor nu se vede vreun efort serios. Mijloacele destinate extinderii lucrării lui Dumnezeu nu ar trebui cheltuite de oameni care doresc să predice numai ca să primească o leafă și astfel să-și mulțumească o dorință egoistă după o viață ușoară.
Tinerii care doresc să-și folosească darurile lor în lucrarea de slujire a Evangheliei vor găsi o învățătură folositoare în exemplul lui Pavel la Tesalonic, Corint, Efes și în alte locuri. Cu toate că era un orator elocvent și ales de Dumnezeu să îndeplinească o lucrare deosebită, el nu s-a considerat niciodată mai presus de muncă și nu a obosit niciodată în a se sacrifica pentru lucrarea pe care o iubea. “Până în clipa aceasta suferisem de foame și de sete”, scria el corintenilor, “suntem goi, chinuiți, umblăm din loc în loc, ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâți, binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm”. (1 Corinteni 4, 11. 12.)
Deși era unul dintre cei mai mari învățători omenești, Pavel a îndeplinit cu bucurie atât cele mai umile, cât și cele mai înalte datorii. Când în timpul lucrării lui pentru Domnul împrejurările păreau să ceară aceasta, el lucra cu toată inima la meseria sa. Totuși, în orice moment, era gata să renunțe la lucrul său pământesc, pentru a face față împotrivirii vrăjmașilor Evangheliei sau pentru a folosi o ocazie deosebită de a câștiga suflete la Isus. Zelul și sârguința lui sunt o aspră mustrare la adresa trândăviei și a dorinței după o viață fără griji.
-355-
Pavel rămâne un exemplu împotriva ideii care pe atunci câștiga teren în biserică, și anume că Evanghelia putea fi vestită cu succes numai de aceia care erau în totul eliberați de nevoia de a mai munci fizic. El a ilustrat în chip practic ce poate fi realizat de către membrii laici consacrați, în multe locuri unde oamenii nu au cunoștință de adevărurile Evangheliei. Exemplul lui i-a însuflețit pe mulți oameni umili ce munceau cu brațele, cu dorința de a face ceea ce puteau pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, în vreme ce, în același timp, își câștigau cele necesare vieții prin muncă zilnică. Din partea lui Acuila și Priscila nu se cerea să-și consacre tot timpul lor slujirii Evangheliei; și totuși, acești umili lucrători au fost folosiți de Dumnezeu ca să-i arate mult mai desăvârșit lui Apolo calea adevărului. Domnul folosește diferite unelte pentru îndeplinirea planului Său; și, în timp ce unii cu talente deosebite sunt aleși pentru a-și consacra toate puterile lor lucrării de învățare și predicare a Evangheliei, mulți alții, asupra cărora niciodată nu au fost puse mâini omenești pentru întărirea lor prin binecuvântare, sunt chemați să îndeplinească o importantă parte de lucru în salvarea sufletelor.
Este un larg câmp deschis înaintea lucrătorilor Evangheliei, care se susțin singuri. Mulți pot câștiga experiențe prețioase în lucrarea Evangheliei, în timp ce o parte din timp și-o folosesc într-o muncă obișnuită; și, în felul acesta, se pot dezvolta lucrători puternici pentru lucrări importante pentru acele câmpuri ce sunt în nevoie.
Slujitorul lui Dumnezeu, plin de sacrificiu de sine, care lucrează neobosit în cuvânt și învățătură, poartă pe inima sa o grea povară. El nu-și măsoară lucrul său cu ora. Plata sa nu influențează munca sa și nici nu este abătut de la datoria sa din pricina unor stări de lucruri neprielnice. El a primit însărcinarea din partea cerului și de la cer așteaptă el răsplătirea atunci când lucrarea încredințată lui este terminată.
-356-
Este planul lui Dumnezeu acela ca astfel de lucrători să fie scutiți de griji nenecesare, pentru ca ei să aibă o deplină posibilitate de a asculta de îndemnul stăruitor al lui Pavel dat lui Timotei: “Pune-ți pe inimă aceste lucruri, îndeletnicește-te în totul cu ele”. (1 Timotei 4, 15.) Deși ei trebuie să aibă o activitate îndestulătoare pentru a păstra mintea și corpul în vigoare, totuși nu este în planul lui Dumnezeu ca să fie siliți să-și cheltuiască o mare parte din timpul lor în ocupații pământești.
Acești lucrători credincioși, deși doritori să cheltuiască și să fie cheltuiți pentru Evanghelie, totuși nu sunt feriți de ispită. Când ajung în încurcături și sunt împovărați de grijile lipsei din partea bisericii de a le da cuvenitul sprijin financiar, mulți sunt crunt asaltați de ispititor. Când văd că munca lor este atât de slab prețuită, ei se descurajează. În adevăr, ei privesc înainte spre timpul judecății spre a-și primi răsplata cuvenită și lucrul acesta îi susține; dar, până atunci, familiile lor trebuie să aibă hrană și îmbrăcăminte. Dacă ar ști că sunt eliberați de însărcinarea lor divină, ar fi dispuși să lucreze cu mâinile lor. Însă ei își dau seama că timpul lor aparține lui Dumnezeu cu toată miopia acelora care ar trebui să le pună la îndemână mijloace îndestulătoare. Ei se ridică mai presus de ispita de a porni pe căi prin care în curând ar ajunge să nu mai ducă lipsă de nimic; și continuă să lucreze pentru înaintarea lucrării ce le este mai scumpă chiar decât viața. Pentru a face aceasta, se poate ca, totuși, ei să fie nevoiți a urma exemplul lui Pavel și pentru o vreme să se ocupe de o muncă fizică, manuală, în timp ce duc mai departe și lucrarea lor de slujire a Evangheliei. Ei fac aceasta nu pentru folosul lor, ci în folosul lucrării lui Dumnezeu pe pământ.
-357-
Sunt timpuri când slujitorului lui Dumnezeu i se pare cu neputință să facă lucrarea ce se cere să fie făcută și aceasta din cauza lipsei de mijloace pentru a împlini o lucrare puternică și serioasă. Mulți se tem că, prin mijloacele ce le sunt puse la îndemână, nu pot face tot ce simt că este de datoria lor să facă. Dar, dacă înaintează în credință, izbăvirea de la Dumnezeu se va descoperi și prosperitatea va însoți sforțările lor. Cel care a poruncit urmașilor Săi să meargă în toată lumea va sprijini pe fiecare lucrător care, ascultând de porunca Sa, caută să vestească solia Sa.
În zidirea lucrării Sale, Domnul nu face totdeauna ca totul să fie neted înaintea slujitorilor Săi. El pune la încercare încrederea poporului Său, aducând împrejurări care îi silesc să înainteze în credință. Deseori, el îi duce în locuri de strâmtoare și încercare și le poruncește să înainteze atunci când piciorul lor simte că atinge apele Iordanului. În asemenea împrejurări, când rugăciunile servilor Săi se ridică la El în credință arzătoare, Dumnezeu deschide calea înaintea lor și-i scoate la loc larg.
Când solii lui Dumnezeu recunosc răspunderea lor față de acele porțiuni din via Domnului ce sunt în nevoie și spiritul Maestrului lucrează neobosit pentru convertirea sufletelor, îngerii lui Dumnezeu vor pregăti calea înaintea lor, iar mijloacele trebuincioase pentru ducerea mai departe a soliei vor fi puse la dispoziție. Aceia care sunt luminați vor da cu inimă largă pentru sprijinirea lucrării ce a fost săvârșită în favoarea lor. Ei vor răspunde în mod darnic la fiecare chemare de ajutor și Duhul lui Dumnezeu le va mișca inimile, îndemnându-i să susțină lucrarea Domnului nu numai în câmpurile apropiate lor, ci și în locurile depărtate. În felul acesta, forțele care lucrează în alte locuri vor primi putere și lucrarea Domnului va înainta în felul hotărât de El.