Faptele Apostolilor | Capitolul 30 (bazat pe textele din Prima Epistolă către Corinteni.)
În speranța de a imprima puternic în mintea credincioșilor corinteni importanța unei hotărâte stăpâniri de sine, a unei stricte cumpătări și a unui zel stăruitor în slujba lui Hristos, Pavel, în epistola lui către ei, face o izbitoare asemănare între lupta creștină și celebrele alergări care aveau loc în anumite intervale de timp, în apropiere de Corint. Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
-310-
Când concurenții la întrecere își făceau apariția înaintea mulțimii care îi aștepta, numele le erau anunțate în gura mare și, în mod foarte clar și pe înțeles, erau amintite regulile întrecerii. Apoi toți porneau deodată, atenția încordată a spectatorilor însuflețindu-le hotărârea de a câștiga. Juriul era așezat chiar în apropierea punctului de sosire, spre a putea observa alergarea de la începutul și până la încheierea ei și a acorda premiul adevăratului biruitor. Dacă cineva ajungea la țintă prin folosirea vreunui avantaj neîngăduit, nu i se acorda premiul.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Unii nu-și mai reveneau niciodată de pe urma eforturilor fizice teribile la care se supuseseră. Nu era nu lucru neobișnuit ca oamenii să cadă în timpul alergării, rănindu-se la gură și la nas și, uneori, un concurent cădea mort chiar când era aproape să obțină premiul. Dar posibilitatea unei vătămări pentru toată viața sau chiar a morții nu era socotită ca un risc prea mare care să împiedice pe cineva să alerge pentru a dobândi cinstea ce aștepta pe concurentul biruitor.
Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă. Laude îi erau aduse în toată țara; părinții primeau și ei partea lor de cinste; și chiar și cetatea în care trăia acesta era în mare cinste pentru că a dat naștere unui așa mare atlet.
-311-
Referindu-se la aceste întreceri ca la o reprezentare a luptei creștine, Pavel subliniază pregătirile ce trebuia făcute de concurenții la alergare, în vederea succesului — o disciplinare preliminară, o dietă abstinentă, obligativitatea cumpătării. “Toți cei ce se luptă la jocurile de obște”, spunea el, “se supun la tot felul de înfrânări”. Alergătorii renunțau la orice îngăduință care ar fi dus la slăbirea puterilor fizice și, printr-o disciplinare severă și continuă, își dezvoltau mușchii spre a fi tari și rezistenți, pentru ca atunci când avea să vină ziua întrecerii, ei să poată cere din partea puterilor să facă față celui mai greu efort. Cu atât mai mult creștinul, ale cărui interese veșnice sunt în joc, trebuie să-și aducă poftele și pasiunile sub controlul rațiunii și voinței lui Dumnezeu. Niciodată el nu trebuie să îngăduie ca atenția să-i fie sustrasă de plăceri, lux sau de o viață ușoară. Toate obiceiurile și simțămintele lui trebuie supuse unei stricte disciplinări. Judecata, luminată de învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu și călăuzită de Duhul Său, trebuie să țină frânele controlului.
Și, după ce acestea au fost făcute, creștinul trebuie să depună cea mai mare străduință pentru a dobândi biruința. La jocurile corintice, ultimii câțiva pași ai alergătorilor care luau parte la întrecere erau făcuți cu eforturi chinuitoare pentru a-și menține viteza. Tot la fel și creștinul, cu cât se apropie mai mult de țintă, trebuie să se avânte înainte cu un și mai mare zel și hotărâre decât la începutul alergării.
Pavel prezintă contrastul dintre cununa de lauri ce se veștejește, primită de biruitor cu ocazia alergării, și cununa nemuritoare a slavei, care va fi dată celui ce biruiește în alergarea creștină. “Ei fac lucrul acesta”, declară el, “ca să capete o cunună care se poate veșteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veșteji”. Pentru a câștiga un premiu pieritor, alergătorii greci nu cruțau nici oboseala, nici înfrânarea. Noi ne luptăm pentru un premiu infinit mai valoros, și anume cununa vieții veșnice. Deci, cu atât mai mult, noi trebuie să fim mai cu grijă în străduința noastră și mai din toată inima în sacrificiul și abnegația noastră.
-312-
În Epistola către Evrei este arătată precis singura dorință a inimii, care ar trebui să caracterizeze alergarea creștină în vederea dobândirii vieții veșnice: “Să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus”. (Evrei 12, 1.2.) Invidia, răutatea, gândul rău, vorbirea de rău, lăcomia — acestea sunt greutăți pe care creștinul trebuie să le dea la o parte dacă vrea să alerge cu succes în alergarea pentru nemurire. Orice obicei sau practică ce duce la păcat și aduce dezonoare asupra lui Hristos trebuie dată la o parte, oricare ar fi sacrificiul ce s-ar cere. Binecuvântarea cerului nu poate fi dobândită de nimeni care calcă principiile veșnice ale dreptății. Un păcat nutrit este suficient spre a duce la degradarea caracterului și a-i duce în rătăcire pe alții.
“Dacă mâna ta te face să cazi în păcat”, spunea Mântuitorul, “taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viață, decât să ai două mâini, și să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele nu moare, și focul nu se stinge. Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viață șchiop, decât să ai două picioare, și să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge”. (Marcu 9, 43-45.) Dacă pentru a scăpa corpul de la moarte trebuie să fie tăiat piciorul sau mâna, sau chiar să fie scos ochiul, cu cât mai dispus ar trebui să fie creștinul de a îndepărta păcatul ce aduce moarte sufletului!
-313-
Concurenții la jocurile din vechime, după ce se supuneau la tot felul de sacrificii rigide, nici atunci nu erau siguri de biruință. “Nu știți”, întreba Pavel, “că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul capătă premiul?” Oricâtă sârguință și seriozitate ar depune alergătorii, premiul nu poate fi acordat decât unuia. Numai o singură mână poate prinde cununa dorită. Unii poate că au depus eforturile cele mai mari pentru a dobândi premiul, însă atunci când își întindeau mâna să-l primească, altul, cu o clipă mai înaintea lor, punea mâna pe comoara râvnită.
Dar nu așa este cazul în lupta creștină. Nici unul dintre cei care se supun condițiilor nu va fi dezamăgit la sfârșitul alergării. Nici unul care este plin de râvnă și stăruință nu va fi lipsit de biruință. Alergarea nu este numai pentru cel sprinten și nici lupta numai pentru cel tare. Sfântul cel mai slab, ca și cel mai tare poate dobândi cununa slavei nemuritoare. Toți aceia care prin puterea harului divin își aduc viața în conformitate cu voința lui Hristos pot fi biruitori. Trăirea în viața de toate zilele a principiilor arătate în Cuvântul lui Dumnezeu este deseori privită ca fiind neimportantă — o problemă prea neînsemnată pentru a i se da atenție. Dar, avându-se în vedere lucrurile care sunt în joc, nimic care poate ajuta sau împiedica nu este prea mic. Fiecare faptă își aruncă greutatea ei în balanță și hotărăște biruința sau înfrângerea vieții. Iar răsplata dată acelora care câștigă va fi dată în raport cu străduința și râvna cu care ei s-au luptat.
-314-
Apostolul se compară cu unul care aleargă la o întrecere, încordându-și fiecare nerv pentru a câștiga premiul. “Eu, deci, alerg”, spune el, “dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat”. Pentru ca nu cumva să alerge în nesiguranță sau la voia întâmplării în alergarea creștină, Pavel s-a supus unei pregătiri aspre. Cuvintele “mă port aspru cu trupul meu”, în mod literal, înseamnă să ții în frâu, printr-o aspră disciplinare, dorințele, impulsurile și patimile.
Pavel se temea ca nu cumva, predicând altora, el însuși să fie un lepădat. El își dădea seama că, dacă nu va pune în practica vieții sale principiile pe care le credea și le propovăduia, lucrul său în favoarea altora nu-i va fi de nici un folos. Vorbirea și influența sa, cum și refuzul său de a ceda în fața plăcerilor egoiste, trebuia să arate că religia lui nu era doar cu numele, ci o legătură zilnică și vie cu Dumnezeu. El punea continuu o țintă înaintea sa și se lupta în mod sincer să ajungă “îndreptățirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință”. (Filipeni 3, 9.)
Pavel știa că lupta sa împotriva răului nu va înceta atâta vreme cât va ține viața lui. El și-a dat totdeauna seama de nevoia de a se păzi cu strictețe, pentru ca dorințele pământești să nu-i înăbușe zelul spiritual. El se lupta continuu cu toate puterile sale împotriva înclinațiilor firești. El ținea mereu înaintea sa idealul ce trebuia atins și se lupta să-l atingă printr-o ascultare de bună voie de Legea lui Dumnezeu. Cuvintele, practicile, pornirile inimii — toate erau aduse sub stăpânirea Duhului lui Dumnezeu.
-315-
Acest singur gând nutrit în inimă, de a câștiga în această alergare pentru viața veșnică, era ceea ce dorea Pavel să se vadă în viața credincioșilor corinteni. El știa că, pentru a atinge idealul pus de Hristos pentru ei, aveau înainte o viață de luptă necontenită de care nu vor fi scutiți. El îi îndemna stăruitor să se lupte potrivit legii, zi de zi, căutând să se desăvârșească în ce privește evlavia și morala. El a stăruit de ei să dea la o parte orice piedică și să se avânte înainte spre ținta desăvârșirii în Hristos.
Pavel a îndreptat atenția corintenilor la experiențele vechiului Israel, la binecuvântările care au răsplătit ascultarea lor și la judecățile care au urmat fărădelegilor lor. El le-a reamintit despre modul minunat în care evreii au fost scoși din Egipt, sub ocrotirea norului în timpul zilei și a stâlpului de foc în timpul nopții. Astfel, ei au fost conduși în siguranță prin Marea Roșie, în timp ce egiptenii, căutând să treacă în același fel, s-au înecat cu toții. Prin aceste fapte, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca fiind biserica Sa. Ei “toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; și stânca era Hristos”. Evreii, în toate călătoriile lor, L-au avut pe Isus drept conducător al lor. Stânca lovită Îl simbolizează pe Hristos, care avea să fie rănit pentru fărădelegile oamenilor, pentru ca izvoarele mântuirii să curgă pentru toți.
Cu toată purtarea de grijă deosebită arătată de Dumnezeu evreilor, din cauza dorinței lor după viața de plăceri lăsată în urmă în Egipt, cât și din pricina păcatului și răzvrătirii lor, judecățile lui Dumnezeu au venit totuși asupra lor. Apostolul recomanda credincioșilor corinteni să ia aminte la învățăturile cuprinse în experiența lui Israel. “Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde”, declară el, “pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei”. El a arătat cum dorința după o viață comodă și de plăceri pregătise calea pentru păcatele care au atras răzbunarea din partea lui Dumnezeu. Atunci când copiii lui Israel s-au așezat să mănânce și să bea și apoi s-au sculat să joace, ei au dat deoparte temerea de Dumnezeu pe care o simțiseră atunci când au ascultat darea Legii; și, făcând un vițel de aur care să-L înfățișeze pe Dumnezeu, i s-au închinat. Și, după ce au savurat un ospăț îmbelșugat, legat de închinarea la Baal-Peor, mulți dintre evrei s-au dedat la destrăbălare. Mânia lui Dumnezeu s-a stârnit și, la porunca Lui, “douăzeci și trei de mii” au fost loviți într-o singură zi de urgie.
-316-
Apostolul i-a rugat fierbinte pe corinteni: “Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă”. Dacă aveau să se mândrească și să se încreadă în ei înșiși, neglijând să vegheze și să se roage, ei aveau să cadă în păcate grele, atrăgând asupra lor mânia lui Dumnezeu. Totuși, Pavel nu voia să-i lase pradă disperării și descurajării. El le-a dat asigurarea: “Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui ca să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda”.
Pavel a stăruit de frații săi să se întrebe pe ei înșiși ce influență vor avea asupra altora cuvintele și faptele lor și să nu facă nimic, oricât de nevinovat ar fi, care ar părea să consfințească idolatria sau care ar putea jigni vederile celor mai slabi în credință. “Fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu. Să nu fiți pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu”.
-317-
Cuvintele de avertizare adresate de apostol bisericii din Corint sunt valabile în toate timpurile și îndeosebi sunt potrivite în zilele noastre. Prin idolatrie el nu înțelege numai închinarea la idoli, ci și preocuparea de sine, iubirea unei vieți de ușurătate, satisfacerea apetitului și a pasiunilor. O credință doar cu numele în Hristos, o îngâmfată cunoaștere a adevărului, nu face pe cineva creștin. O religie care nu caută altceva decât să mulțumească ochiul, urechea și gustul sau care aprobă cedarea în fața plăcerilor nu este religia lui Hristos.
Comparând biserica lui Hristos cu trupul omenesc, apostolul ilustrează în chip foarte potrivit strânsa și armonioasa legătură care ar trebui să existe între toți membrii bisericii lui Hristos. “Noi toți”, scria el, “în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. Dacă piciorul ar zice: ‘Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup’, nu este pentru aceasta din trup? Și dacă urechea ar zice: ‘Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup’, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum dar, Dumnezeu a pus mădularele în trup pe fiecare așa cum a voit El. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup. Ochiul nu poate zice mâinii: ‘N-am trebuință de tine’; nici capul nu poate zice picioarelor: N-am trebuință de voi…. Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste; pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup; ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Și dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el. Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare, în parte, mădularele lui”.
-318-
Și apoi, în cuvinte care din ziua aceea și până acum au fost pentru bărbați și femei un izvor de inspirație și încurajare, Pavel arată însemnătatea acelei iubiri care ar trebui să caracterizeze pe urmașii lui Hristos: “Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic”.
Nu contează cât de strălucită îi este mărturisirea de credință, cel a cărui inimă nu este plină de iubire pentru Dumnezeu și pentru semenii săi nu este un adevărat ucenic al lui Hristos. Chiar dacă el ar poseda o mare credință și ar avea până și puterea de a face minuni, totuși, fără iubire, credința lui ar fi fără valoare. El poate să dea pe față mare dărnicie; dar, dacă face acest lucru din alt motiv decât acela al unei sincere iubiri, dacă și-ar da toate bunurile sale pentru hrănirea săracilor, fapta lui nu l-ar recomanda bunăvoinței lui Dumnezeu. În zelul său, poate să sufere chiar și moartea de martir, totuși, dacă fapta sa nu este determinată de iubire, el va fi privit de Dumnezeu ca un entuziast amăgit sau un fățarnic ambițios.
-319-
“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”. Bucuria cea mai curată izvorăște din umilința cea mai adâncă. Caracterele cele mai tari și mai nobile sunt clădite pe temelia răbdării, iubirii și supunerii față de voința lui Dumnezeu.
Dragostea “nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău”. Iubirea asemenea iubirii lui Hristos așează clădirea cea mai frumoasă pe motivele și faptele altora. Dacă nu este de folos, credinciosul nu le dă în vileag greșelile; el nu ascultă cu sete rapoartele nefavorabile, ci mai de grabă caută să-și strângă în minte calitățile cele bune ale altora.
Iubirea “nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul”. Această iubire “nu va pieri niciodată”. Ea niciodată nu-și poate pierde valoarea; ea este o însușire a cerului. Ca o comoară de preț, ea va fi purtată de posesorul ei prin portalul cetății lui Dumnezeu.
“Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”.
În scăderea generală a nivelului moral, printre credincioșii corinteni existau unii care lepădaseră unele din temeiurile fundamentale ale credinței lor. Unii merseseră atât de departe, încât tăgăduiseră doctrina învierii. Pavel a întâmpinat această erezie cu o mărturie foarte lămurită cu privire la dovada de netăgăduit a învierii lui Hristos. El a spus că Hristos, după moartea Sa, “a înviat a treia zi, după Scripturi; și că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care cei mai mulți sunt încă în viață, iar unii au adormit. În urmă, S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toți mi s-a arătat și mie”.
-320-
Cu putere convingătoare, apostolul a prezentat marele adevăr cu privire la înviere. “Dacă nu este o înviere a morților”, argumenta el, “nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică este și credința voastră. Ba încă noi suntem descoperiți și ca martori mincinoși ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morții nu înviază. Căci, dacă nu înviază morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre, și prin urmare și cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduți. Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morți, pârga celor adormiți”.
Apostolul a purtat mintea fraților corinteni înainte, spre triumful dimineții învierii, când vor fi sculați la viață toți sfinții care au adormit pentru ca, de atunci încolo, să trăiască în veșnicie cu Domnul. “Iată”, afirmă apostolul, “vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?… Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!”
-321-
Plin de glorie este triumful ce așteaptă pe cel credincios. Apostolul, înțelegând posibilitățile care stau în fața credincioșilor corinteni, a căutat să așeze înaintea lor lucrurile care înalță de la egoism și senzualism și să încununeze viața cu nădejdea nemuririi. Cu mult zel, el i-a îndemnat să fie credincioși înaltei lor chemări în Hristos. “Prea iubiții mei frați”, stăruia el, “fiți tari, neclintiți, sporiți totdeauna în lucrul Domnului, căci știți că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică”.
În felul acesta, apostolul, în modul cel mai hotărât și mai izbitor, s-a străduit să îndrepte ideile rătăcite și primejdioase și practicile care predominau în biserica din Corint. El a vorbit deschis, totuși cu iubire pentru suflete. În avertizările și mustrările sale, a strălucit lumina de la tronul lui Dumnezeu asupra lor, pentru a dezvălui păcatele ascunse care le mânjeau viața. Cum avea să fie primită ea?
După ce epistola a fost trimisă, Pavel s-a temut ca nu cumva ceea ce el scrisese să rănească prea adânc pe aceia cărora voia să le fie de folos. El s-a simțit străpuns de teama ca nu cumva să aibă loc o și mai mare înstrăinare și, câteodată, ar fi vrut să-și retragă cuvintele. Aceia care, asemenea apostolului, au simțit răspunderea pentru comunitățile sau instituțiile iubite, pot cel mai bine înțelege apăsarea sa spirituală cum și autocondamnarea sa. Slujitorii lui Dumnezeu care poartă povara lucrării Sale în vremea aceasta cunosc ceva din această experiență a muncii, luptei și grijii chinuitoare care au alcătuit partea marelui apostol. Împovărat de dezbinările din biserică, întâlnind nerecunoștință și trădare din partea acelora de la care se aștepta la împreună simțire cu el și sprijin, dându-și seama de primejdia în care se găseau comunitățile în care se cuibărise nelegiuirea, silit să dea o cuprinzătoare și cercetătoare mărturie de sine în vederea mustrării păcatului, el era copleșit, în același timp, de teama că poate s-a purtat cu prea multă asprime. Plin de o chinuitoare îngrijorare, el a așteptat să primească vești în legătură cu felul în care a fost primită solia sa.