Faptele Apostolilor | Capitolul 29 (bazat pe textele din Prima Epistolă către Corinteni.)
Prima epistolă către biserica din Corint a fost scrisă de apostolul Pavel, în timpul ultimei părți a șederii sale la Efes. Pentru nimeni altul el nu a simțit un interes mai mare și nu a depus o străduință mai neobosită ca pentru credincioșii din Corint. Timp de un an și jumătate lucrase printre ei, îndreptându-le atenția către un Mântuitor răstignit și înălțat la cer, ca singura cale de mântuire, și îndemnându-i să se bizuie pe puterea transformatoare a harului Său. Înainte de a-i primi în obștea bisericii pe cei care mărturiseau a fi creștini, el s-a îngrijit îndeaproape să le dea o îndrumare deosebită cu privire la privilegiile și datoriile unui creștin credincios; și, cu multă ardoare, s-a străduit să-i ajute să fie credincioși legământului botezului.
Pavel avea un simț ascuțit în legătură cu lupta pe care fiecare suflet trebuie să o ducă cu instrumentele răului care caută continuu să înșele și să prindă în cursă; și el lucrase neobosit pentru a întări și statornici pe cei care erau tineri în credință. El îi rugase stăruitor să se predea cu totul lui Dumnezeu, căci știa că atunci când sufletul nu se predă, păcatul nu este lepădat, poftele și pasiunile încă se luptă pentru supremație și ispitele fac conștiința să fie confuză.
-299-
Predarea trebuie să fie deplină. Fiecare suflet slab, plin de îndoieli și luptător, care se predă cu totul lui Dumnezeu, este pus în legătură directă cu ființele care îl fac în stare să biruie. Cerul este aproape de el și are sprijinul și ajutorul îngerilor îndurării în orice timp de cercare și nevoie.
Membrii bisericii din Corint erau înconjurați de idolatrie și plăceri senzuale din cele mai felurite și mai ispititoare. Cât timp apostolul a fost cu ei, aceste influențe au avut doar o slabă putere asupra lor. Credința hotărâtă a lui Pavel, rugăciunile lui fierbinți, cum și cuvintele lui stăruitoare de îndemn și, mai presus de orice, viața sa evlavioasă îi ajutase să renunțe mai degrabă la eul lor pentru Hristos decât să se bucure de plăcerile păcatului.
Totuși, după plecarea lui Pavel, s-au ivit situații neplăcute; neghina ce fusese semănată de vrăjmaș s-a ivit printre grâu și, nu peste mult timp, a început să aducă roadele ei rele. Acesta a fost un timp de grea încercare pentru biserica din Corint. Apostolul nu mai era cu ei spre a le reînsufleți râvna și a-i ajuta în străduințele lor de a trăi în armonie cu Dumnezeu; și, puțin câte puțin, mulți au ajuns nepăsători și indiferenți, îngăduind ca gusturile și înclinațiile lor firești să-i stăpânească. Cel care atât de adesea îi îndemnase către idealurile înalte de curăție și integritate nu mai era cu ei; și nu puțini dintre aceia, care atunci când se convertiseră au lepădat obiceiurile lor rele, acum s-au întors la păcatele josnice al păgânismului.
-300-
Pavel a scris pe scurt bisericii, îndemnându-i pe credincioși să n-aibă “nici o legătură” cu membrii care aveau să stăruie în nelegiuire; însă mulți dintre ei au denaturat gândurile lui Pavel, răstălmăcind vorbele sale, și și-au găsit o scuză pentru a nu lua în seamă învățătura sa.
Biserica i-a trimis lui Pavel o scrisoare, cerându-i sfat cu privire la diferite probleme, dar nespunându-i nimic despre păcatele dureroase care se aflau între ei. Totuși, Duhul Sfânt l-a făcut pe apostol să-și dea seama că adevărata stare a bisericii fusese ascunsă de el și că această scrisoare era o încercare de a scoate de la el declarații pe temeiul cărora autorii scrisorii să poată clădi în așa fel, încât ele să slujească scopurilor lor.
La vremea aceea, au venit la Efes unii membri din familia lui Cloe, o familie creștină cu mare vază în Corint. Pavel i-a întrebat cu privire la starea lucrurilor și ei i-au spus că biserica era sfâșiată de dezbinări. Neînțelegerile care predominau cu ocazia vizitei lui Apolo crescuseră foarte mult. Învățători falși îi îndemnau pe membri să disprețuiască învățăturile lui Pavel. Învățătura și rânduielile Evangheliei fuseseră denaturate. Mândria, idolatria și senzualismul erau în continuă creștere printre aceia care fuseseră cândva zeloși în viețuirea creștină.
Când acest tablou i-a fost înfățișat, Pavel a văzut că temerile lui cele mai rele s-au adeverit mai mult decât se așteptase el. Dar, din pricina aceasta, el nu s-a lăsat stăpânit de gândul că lucrarea lui fusese un eșec. Cu “strângere de inimă” și “cu ochii scăldați în lacrimi”, el a cerut sfat de la Dumnezeu. Bucuros ar fi vizitat de îndată Corintul, dacă aceasta ar fi fost calea cea mai înțeleaptă pe care s-o urmeze. El știa însă că în starea de față credincioșii nu aveau să profite de pe urma lucrării sale și de aceea el l-a trimis pe Tit, spre a pregăti calea pentru o vizită a sa ceva mai târziu. Apoi, lăsând la o parte orice simțământ personal față de umblarea acelora a căror purtare dezvăluia o așa ciudată stricăciune și păstrându-și sufletul alături de Dumnezeu, apostolul a scris bisericii din Corint una din cele mai bogate, mai instructive și mai puternice dintre toate epistolele sale.
-301-
Cu o remarcabilă limpezime, el a început să răspundă diferitelor întrebări ce-i fuseseră puse de biserică și să stabilească principii generale, care, dacă ar fi fost ascultate, i-ar fi condus la un nivel spiritual mai înalt. Ei erau în primejdie și el nu putea suporta gândul de a scăpa prilejul ca, în acest moment critic, să ajungă la inimile lor. În mod credincios, el i-a avertizat despre primejdiile lor și i-a mustrat pentru păcatele lor. Din nou le-a îndreptat privirile spre Hristos și a căutat să aprindă iarăși flacăra devotamentului lor de la început.
Iubirea cea mare a apostolului față de biserica din Corint era descoperită în salutarea plină de o iubire duioasă adresată bisericii. El le-a amintit de experiența întoarcerii lor de la idolatrie la închinarea și slujirea adevăratului Dumnezeu. El le-a adus aminte de darurile Duhului Sfânt pe care ei le primiseră și le-a arătat privilegiul care-l aveau de a înainta mereu în viața creștină până ce vor fi ajuns la curăția și sfințenia lui Hristos. “În El ați fost îmbogățiți în toate privințele”, scria Pavel, “cu orice vorbire și cu orice cunoștință. În felul acesta, mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; așa că nu duceți lipsă de nici un fel de dar, în așteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos”.
-302-
Pavel le-a vorbit lămurit despre neînțelegerile care se iviseră în biserica din Corint și i-a îndemnat stăruitor pe membri să înceteze să se mai certe. “Vă îndemn dar fraților”, scria el, “pentru numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveți toți același fel de vorbire, să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire”.
Apostolul s-a simțit liber să amintească cum și prin cine fusese informat despre dezbinările din biserică. “Căci, fraților, am aflat despre voi de la ai Cloei, că între voi sunt certuri”.
Pavel era un apostol inspirat. Adevărurile pe care le vestea altora el le primise “prin descoperire”; totuși, Dumnezeu nu-i descoperea totdeauna, în mod direct, care era starea de fapt a poporului Său. De data aceasta, cei care erau interesați de bunul mers al bisericii din Corint și care văzuseră relele furișându-se în biserică au prezentat problema înaintea apostolului; și prin descoperirea dumnezeiască primită mai dinainte, el era pregătit să judece caracterul acestor întâmplări. Cu toate că Domnul nu i-a dat o nouă descoperire pentru acel timp deosebit, aceia care în adevăr umblau după lumină au primit această solie ca exprimând gândul lui Hristos. Domnul îi arătase greutățile și primejdiile care aveau să se ivească în biserici și, când aceste rele s-au dat pe față, apostolul a recunoscut însemnătatea lor. El fusese așezat acolo pentru apărarea bisericii. El trebuia să vegheze asupra sufletelor ca unul care avea să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu; și oare nu era potrivit și drept ca el să ia aminte la rapoartele cu privire la neorânduiala și dezbinările dintre ei? Desigur; și mustrarea pe care el le-a trimis-o era cu siguranță scrisă sub inspirația Duhului lui Dumnezeu, ca oricare din celelalte epistole ale sale.
-303-
Apostolul n-a amintit nimic despre învățătorii mincinoși care căutau să distrugă rodul muncii lui. Din pricina întunericului și a dezbinărilor din biserică, el s-a abținut cu multă înțelepciune ca să nu-i irite făcând referiri de felul acesta, temându-se ca nu cumva unii să se abată cu totul de la adevăr. El le-a atras atenția asupra lucrării sale printre ei, ca fiind aceea a unui “meșter-zidar înțelept”, ce pusese temelia pe care au clădit alții. Însă prin aceasta el nu voia să se înalțe pe sine; căci el a spus: “Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu”. El nu pretindea că în sine însuși ar fi o înțelepciune, ci recunoștea că numai puterea dumnezeiască singură îl făcuse în stare să prezinte adevărul într-un chip plăcut lui Dumnezeu. Unit cu Hristos, Cel mai mare dintre toți învățătorii, Pavel fusese făcut în stare să transmită și altora lecții ale înțelepciunii divine, care împlineau nevoile tuturor claselor și care aveau să fie potrivite tuturor vremurilor, în toate locurile și în toate condițiile.
Printre cele mai serioase rele care se dezvoltaseră printre credincioșii corinteni, era și acela a întoarcerii la multe din înjositoarele obiceiuri ale păgânismului. Un fost convertit decăzuse atât de mult, încât umblarea lui destrăbălată era o încălcare chiar și a standardului scăzut de moralitate pe care-l țineau până și Neamurile. Apostolul a cerut stăruitor bisericii să îndepărteze dintre ei “pe răul acela”. “Nu știți”, îi mustra el, “că puțin aluat dospește toată plămădeala? Măturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, cum și sunteți, fără aluat”.
-304-
Un alt mare rău care se ridicase în biserică era acela că frații mergeau la judecăți înaintea legii unii contra altora. Se luaseră suficiente măsuri pentru aplanarea neînțelegerilor dintre credincioși. Chiar Însuși Hristos dăduse instrucțiuni clare cu privire la modul cum să fie tratate asemenea probleme. “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta”, dăduse sfat Mântuitorul, “du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; și, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș. Adevărat vă spun, că orice veți lega pe pământ, va fi legat în cer; și orice veți dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer”. (Matei 18, 15-18.)
Credincioșilor corinteni care pierduseră din vedere acest sfat lămurit, Pavel nu le-a scris în cuvinte de îndemnare și mustrare neclare. “Când vreunul din voi are vreo neînțelegere cu altul”, a întrebat el, “îndrăznește el să se judece cu el la cei nelegiuiți și nu la sfinți? Nu știți că sfinții vor judeca lumea? Și dacă lumea va fi judecată de voi, sunteți voi nevrednici să judecați lucruri de foarte mică însemnătate? Nu știți că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieții acesteia? Deci, când aveți neînțelegeri pentru lucrurile vieții acesteia, voi puneți judecători pe aceia pe care biserica nu-i bagă în seamă? Spre rușinea voastră zic lucrul acesta. Astfel, nu este între voi nici măcar un singur om înțelept, care să fie în stare să judece între frate și frate? Dar un frate se duce la judecată cu alt frate, și încă înaintea necredincioșilor! Chiar faptul că aveți judecăți între voi este un cusur pe care-l aveți. Pentru ce nu suferiți mai bine să fiți nedreptățiți? Dar voi singuri sunteți aceia care nedreptățiți și păgubiți, și încă pe frați! Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu?”
-305-
Satana caută continuu să introducă neîncredere, înstrăinare și răutate în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Deseori, vom fi ispitiți să socotim că drepturile noastre au fost încălcate chiar și atunci când nu este nici un fapt care să dovedească un asemenea simțământ. Cei a căror iubire de sine este mai puternică decât iubirea lor față de Hristos și lucrarea Sa vor pune pe primul loc interesele lor și vor folosi orice mijloc cu putință pentru a le apăra și păstra. Chiar mulți dintre aceia care se arată a fi creștini conștiincioși sunt împiedicați de mândrie și prețuire de sine de a se duce personal la aceia pe care îi socotesc în rătăcire spre a vorbi cu ei în spiritul lui Hristos și a se ruga împreună unul pentru celălalt. Când se socotesc vătămați de frații lor, unii sunt gata să se ducă la tribunal în loc să urmeze regula Mântuitorului.
Creștinul nu trebuie să apeleze la tribunale, ca ele să aplaneze neînțelegerile care s-ar putea ivi printre membrii bisericii. Asemenea neînțelegeri trebuie aplanate între ei sau de biserică, potrivit învățăturii lui Hristos. Chiar dacă s-a săvârșit o nedreptate, urmașul cel blând și umil al lui Isus va răbda “mai bine paguba” decât să dezvăluie înaintea lumii păcatele fraților săi din biserică.
-306-
Judecățile între frați sunt o ocară adusă cauzei adevărului. Creștinii care merg la judecată unul împotriva altuia expun biserica batjocurii vrăjmașilor și fac să triumfe puterile întunericului. Ei Îl rănesc din nou pe Hristos și-L expun rușinii publice. Desconsiderând autoritatea bisericii, ei disprețuiesc pe Dumnezeu, care a dat bisericii autoritatea ei.
În această Epistolă către Corinteni, Pavel a căutat să le arate puterea lui Hristos de a-i feri de cel rău. El știa că, dacă ei se vor supune condițiilor stabilite, vor fi tari în puterea Celui Atotputernic. Ca un mijloc de a-i ajuta să se smulgă din robia păcatului și să-și desăvârșească sfințenia în temerea de Domnul, Pavel le-a pus în față cerințele Aceluia căruia își consacraseră viața atunci când s-au convertit. “Voi sunteți ai lui Hristos”, declara el. “Nu sunteți ai voștri…. Ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”.
Apostolul a descris lămurit urmarea întoarcerii de la o viață de curățenie și sfințenie la obiceiurile corupte ale păgânismului. “Nu vă înșelați”, scria el; “nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, … nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu”. El i-a rugat fierbinte să-și stăpânească patimile și poftele josnice. “Nu știți”, întreba el, “că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la Dumnezeu?”
-307-
În timp ce Pavel era înzestrat cu înalte daruri intelectuale, viața lui da pe față puterea unei deosebite înțelepciuni, care i-a dat agerimea minții și simpatia inimii, și-l aducea într-o strânsă legătură cu alții, făcându-l în stare să dezvolte partea cea bună a ființei lor și să-i inspire să se lupte pentru o viață mai înaltă. Inima lui era plină de o iubire arzătoare pentru credincioșii corinteni. El dorea să-i vadă dând pe față o iubire lăuntrică care i-ar fi întărit împotriva ispitei. El știa că, la fiecare pas pe calea creștină ei aveau să întâlnească împotrivire din partea sinagogii Satanei și că zilnic aveau să fie angajați în lupte. Ei trebuia să se păzească de apropierea pe furiș a vrăjmașului, dând la o parte obiceiurile vechi și înclinațiile firești și veghind totdeauna în rugăciune. Pavel știa că biruințele creștine cele mai înalte pot fi ajunse numai prin multă rugăciune și continuă veghere, lucru pe care el căuta să-l întipărească în mintea lor. Dar el mai știa, de asemenea, că în Hristos Cel răstignit li se punea la îndemână o putere îndestulătoare spre a converti sufletul și putere dumnezeiască potrivită pentru a-i face în stare să țină piept oricărei ispitiri la rău. Având credința lui Dumnezeu drept scut și Cuvântul Său drept armă de luptă, ei aveau să fie îndestulați cu o putere lăuntrică care avea să-i facă în stare să respingă atacurile vrăjmașului.
Credincioșii corinteni aveau nevoie de o mai profundă experiență în lucrurile lui Dumnezeu. Ei nu înțelegeau ce înseamnă a privi slava Lui și a fi schimbat din caracter în caracter. Ei nu văzuseră decât primele raze ale începutului zorilor acestei slave. Dorința lui Pavel față de ei era ca aceștia să poată fi umpluți cu toată plinătatea lui Dumnezeu, continuând să-L cunoască pe El, care Se ivește ca zorile dimineții, și să continue să învețe de la El până ce vor fi ajuns la plinătatea măsurii unei desăvârșite credințe evanghelice.