Faptele Apostolilor | Capitolul 28 (bazat pe textele din Faptele apostolilor 19:21-41; 20, 1.)
Timp de mai bine de trei ani, Efesul a fost centrul activității lui Pavel. Aici s-a ridicat o biserică înfloritoare și din această cetate Evanghelia s-a răspândit în toată provincia Asiei, atât printre iudei, cât și printre Neamuri.
De câtăva vreme, însă, apostolul se gândea la o altă călătorie misionară. ‘Pavel și-a pus în gând să se ducă la Ierusalim, trecând prin Macedonia și Ahaia. “După ce voi merge acolo”, își zicea el, “trebuie să văd Roma”’. Potrivit cu acest plan, ‘el a trimis în Macedonia pe doi dintre cei care lucrau împreună cu el, pe Timotei și pe Erast’; dar, simțind că lucrarea din Efes mai cerea încă prezența sa, el s-a hotărât să mai rămână până după sărbătoarea Cincizecimii. Dar nu peste mult timp, s-a întâmplat un lucru care a grăbit plecarea sa.
O dată pe an, în Efes, aveau loc ceremonii deosebite, în cinstea zeiței Diana. Acestea atrăgeau mulțimi de oameni din toate părțile provinciei. În timpul acesta, aveau loc festivități însoțite de cea mai mare pompă și strălucire.
-292-
Aceste zile de sărbătoare erau un timp de încercare pentru cei care veniseră de curând la credință. Grupa de credincioși care se aduna în școala lui Tiran făcea o notă discordantă în ansamblul sărbătoresc, iar batjocura, reproșul și insulta se îngrămădeau fără număr asupra lor. Lucrarea lui Pavel dăduse cultului păgân o puternică lovitură, care a avut ca urmare o scădere simțitoare a numărului celor care luau parte la această festivitate națională, cum și a entuziasmului închinătorilor. Influența învățăturilor sale s-a extins cu mult peste numărul celor care de fapt veniseră la credință. Mulți dintre cei care nu primiseră pe față învățăturile cele noi au devenit așa de luminați, încât și-au pierdut orice încredere în zeii lor păgâni.
Mai exista și o altă pricină de nemulțumire. La Efes, se dezvoltase o mare și bănoasă afacere prin fabricarea și vânzarea de mici temple și chipuri lucrate după modelul templului și chipul Dianei. Cei interesați în această industrie și-au văzut câștigurile scăzând și s-au unit cu toții ca să arunce asupra lucrării lui Pavel vina acestei schimbări neplăcute.
Dimitrie, un fabricant de chipuri din argint, adunând pe toți lucrătorii din această meserie, le-a zis: ‘Oamenilor, știți că bogăția noastră atârnă de meseria aceasta; și vedeți și auziți că Pavel acesta, nu numai în Efes, dar aproape în toată Asia, a înduplecat și a abătut mult norod și zice că zeii făcuți de mâini nu sunt dumnezei. Primejdia care vine din acest fapt nu este numai aceea că meseria noastră cade în dispreț; dar și că templul marii zeițe Diana este socotit ca o nimica, și chiar măreția aceleia care este cinstită în toată Asia și în toată lumea este nimicită. Cuvintele acestea au stârnit patimile oamenilor. Ei s-au “umplut de mânie și au început să strige: ‘Mare este Diana Efesenilor!’”
-293-
Vestea despre această cuvântare s-a răspândit cu iuțeală. “Toată cetatea s-a tulburat”. Pavel a fost căutat, însă apostolul nu era de găsit. Frații lui, luând cunoștință despre primejdie, îl zoriseră să plece de acolo. Îngeri ai lui Dumnezeu fuseseră trimiși spre a-l păzi pe apostol; vremea ca el să moară ca martir încă nu sosise.
Neizbutind să-l găsească pe acela care era pricina mâniei lor, mulțimea a luat “cu ei pe macedonenii Gaiu și Aristarh tovarășii de călătorie ai lui Pavel”; și cu ei “au năvălit cu toții într-un gând în teatru”.
Locul unde era ținut ascuns Pavel nu era prea departe și el a aflat curând despre primejdia în care se găseau frații lui iubiți. Uitând propria sa siguranță, el a vrut să se ducă imediat la teatru spre a vorbi celor răzvrătiți. “Dar nu l-au lăsat ucenicii”. Gaiu și Aristarh nu erau prada pe care o căutau oamenii; ei nu aveau să se teamă că vor suferi cine știe ce mare vătămare. Dar, dacă ar fi fost văzută fața palidă și îngrijorată a apostolului, aceasta ar fi trezit de îndată patimile cele mai murdare ale gloatei și nu ar mai fi existat niciodată posibilitatea omenească de a-i salva viața.
Pavel însă era încă plin de râvnă să apere adevărul înaintea mulțimii; dar, în cele din urmă, el a fost descurajat să mai facă acest pas printr-un mesaj de avertizare venit de la teatru. “Unii din mai marii Asiei, care-i erau prieteni, au trimis la el ca să-l roage să nu se ducă la teatru”.
-294-
Zarva în teatru era în continuă creștere. “Unii strigau una, alții alta, căci adunarea era în învălmășeală, și cei mai mulți nici nu știau pentru ce se adunaseră”. Faptul că Pavel și unii dintre tovarășii lui erau de origine ebraică i-a făcut pe iudei dornici să arate lămurit că ei nu simpatizau cu el și nici cu lucrarea lui. De aceea, ei au împins înainte pe unul dintre ai lor, pentru a prezenta această problemă înaintea oamenilor. Vorbitorul care a fost ales era Alexandru, unul dintre meșteri, un căldărar, despre care mai târziu Pavel amintea ca despre unul care îi “făcuse mult rău”. (2 Timotei 4, 14.) Alexandru era un bărbat cu însușiri nespus de mari și el a depus toate eforturile ca să îndrepte mânia oamenilor numai împotriva lui Pavel și a tovarășilor lui. Dar gloata, văzând că Alexandru era iudeu, l-a împins la o parte; și “au strigat toți într-un glas, timp de aproape două ceasuri: ‘Mare este Diana Efesenilor!’”
În cele din urmă, fiind cu totul istoviți, ei au încetat și a fost un moment de liniște. Atunci, logofătul cetății a atras atenția mulțimii și, în virtutea slujbei sale, a câștigat ascultarea lor. El i-a întâmpinat pe oameni chiar pe terenul lor și le-a arătat că nu era nici un motiv ca să îndreptățească această zarvă. El a apelat la judecata lor. “Bărbați Efeseni”, a spus el, “cine este acela care nu știe că cetatea Efesenilor este păzitoarea templului marii Diane și a chipului ei căzut din cer? Fiindcă nimeni nu poate să tăgăduiască lucrul acesta, trebuie să vă potoliți, și să nu faceți nimic cu pornire nechibzuită. Căci ați adus aici pe oamenii aceștia, care nu sunt vinovați nici de jefuirea templului, nici de hulă împotriva zeiței noastre. Deci, dacă în adevăr Dimitrie și meșterii lui au să se plângă împotriva cuiva, sunt zile de judecată și sunt dregători; să se pârască unii pe alții. Dar dacă umblați după altceva, se va hotărî într-o adunare legiuită. Noi, de fapt, suntem în primejdie să fim învinuiți de răscoală pentru cele întâmplate astăzi, căci n-avem nici un temei ca să putem îndreptăți zarva aceasta. După aceste cuvinte, a dat drumul adunării”.
-295-
În vorbirea sa, Dimitrie spusese: “Meseria noastră cade în dispreț”. Aceste cuvinte dezvăluie adevărata pricină a zarvei din Efes și, de asemenea, cauza multora dintre prigonirile care urmăriseră pe apostoli în lucrarea lor. Dimitrie și meșterii lui au văzut că, prin propovăduirea și răspândirea Evangheliei, negoțul cu chipurile făcute era primejduit. Era în joc venitul preoților și meșteșugarilor păgâni; și, din pricina aceasta, ei au ridicat împotriva lui Pavel cea mai nemiloasă împotrivire.
Hotărârea logofătului și a altor slujbași cu vază din cetate a prezentat pe Pavel înaintea oamenilor ca pe unul care nu era vinovat de nici o faptă nelegală. Aceasta era o altă biruință a creștinismului asupra rătăcirii și superstiției. Dumnezeu ridicase pe un mare magistrat spre a apăra pe apostolul Său și pentru a ține în frâu acea gloată gălăgioasă. Inima lui Pavel era plină de mulțumire la adresa lui Dumnezeu pentru că viața lui fusese ocrotită și creștinismul nu fusese făcut de rușine prin zarva din Efes.
“Când a încetat zarva, Pavel a chemat pe ucenici și, după ce le-a dat sfaturi, și-a luat ziua bună de la ei, și a plecat în Macedonia”. În această călătorie, el era însoțit de doi credincioși frați Efeseni: Tihic și Trofim.
-296-
Lucrarea lui Pavel în Efes se încheiase. Slujirea lui acolo fusese un timp de neîncetată lucrare, de multe încercări și frământări sufletești. El învățase pe oameni în public și din casă în casă, învățându-i și avertizându-i cu multe lacrimi. Mereu și mereu, iudeii se ridicaseră împotriva lui și n-au pierdut nici o ocazie ca să întărâte sentimentele omenești împotriva lui.
În timp ce se lupta cu împotrivirea, împingea înainte cu un zel neobosit lucrarea Evangheliei și ocrotea interesele unei biserici încă tinere în credință, Pavel avea pe suflet o grea povară pentru toate bisericile.
Vestea despre vreo apostazie în una din bisericile întemeiate de el îi pricinuia o adâncă mâhnire. El se temea ca nu cumva strădaniile lui pentru ei să nu se dovedească a fi fost în zadar. Multe nopți nedormite le petrecea în rugăciune și cugetare serioasă, atunci când afla despre metodele folosite pentru nimicirea lucrării sale. Când avea ocazie și când situația cerea acest lucru, el scria bisericilor, făcându-le mustrări și dându-le sfaturi, îndemnuri și încurajări. În aceste epistole, apostolul nu stăruia asupra propriilor sale încercări, totuși găsim în ele dezvăluiri ocazionale cu privire la lucrarea și suferințele lui pentru Hristos. Bătăi și întemnițări, frig, foame și sete, primejdii pe uscat și pe mare, în cetăți și în pustie, din partea alor săi, din partea păgânilor și din partea fraților mincinoși — toate acestea le-a îndurat din pricina Evangheliei. El fusese făcut “de rușine”, “ocărât”, socotit “ca lepădarea tuturor”, “în grea cumpănă”, “prigoniți”, “încolțiți din toate părțile”, “în fiecare zi în primejdie”, dat “la moarte din pricina lui Isus”.
-297-
În mijlocul continuei furtuni de împotrivire, a strigătelor vrăjmașilor și trădării prietenilor, cutezătorul apostol ajunsese aproape la descurajare. Dar, privind înapoi la Golgota, el se avânta cu un nou zel, ca să răspândească cunoștința despre Cel răstignit. El călca pe cărarea însângerată pe care călcase Hristos înaintea lui. El nu căuta să fie cruțat de luptă până în ziua când avea să-și pună jos armura, la piciorul Răscumpărătorului său.