Faptele Apostolilor | Capitolul 26 (bazat pe textele din Faptele apostolilor 1, 18-28.)
După ce a părăsit Corintul, următorul loc de lucru al lui Pavel a fost Efesul. El era în drum spre Ierusalim, pentru a lua parte la sărbătorile care se apropiau; și, prin urmare, șederea lui la Efes a trebuit să fie scurtă. El a discutat cu iudeii în sinagogă și impresia făcută asupra lor a fost atât de plăcută, încât ei au stăruit de el să mai rămână să lucreze între ei. Planul său de a vizita Ierusalimul l-a împiedicat să rămână mai mult timp acolo, însă el a făgăduit că, dacă “va voi Dumnezeu”, se va întoarce la ei. Acuila și Priscila l-au însoțit până la Efes, și Pavel i-a lăsat acolo să ducă mai departe lucrarea pe care el o începuse.
În vremea aceea, “la Efes a venit un iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria. Omul acesta avea darul vorbirii și era tare în Scripturi”. El auzise predica lui Ioan Botezătorul, primise botezul pocăinței și era un martor viu al faptului că lucrarea profetului nu fusese în zadar. Raportul biblic despre Apolo este că “el era învățat în ce privește calea Domnului, avea un duh înfocat, și vorbea și învăța amănunțit pe oameni despre Isus, măcar că nu cunoștea decât botezul lui Ioan”.
-270-
În timp ce se afla în Efes, Apolo “a început să vorbească cu îndrăzneală în sinagogă”. Printre ascultătorii săi erau Acuila și Priscila, care, înțelegând că încă nu primise deplina lumină a Evangheliei, “l-au luat la ei și i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu”. Fiind învățat de ei, el a dobândit o mai clară înțelegere a Scripturilor și a ajuns unul din cei mai puternici apărători ai credinței creștine.
Apolo dorea să se ducă în Ahaia și frații din Efes “au scris ucenicilor să-l primească bine”, ca pe un învățător în deplină armonie cu biserica lui Hristos. El s-a dus la Corint, unde, prin lucrare publică și din casă în casă, “el convingea cu putere pe iudei și le dovedea din Scripturi că Isus este Hristosul”. Pavel sădise sămânța adevărului. Apolo acum o uda. Succesul care l-a însoțit pe Apolo în predicarea Evangheliei i-a condus pe unii dintre credincioși să laude lucrarea lui mai presus de aceea a lui Pavel. Această comparare a unui om cu un alt om a adus în biserică un spirit de partidă, care amenința să împiedice foarte mult înaintarea Evangheliei.
Timp de un an și jumătate, cât petrecuse Pavel în Corint, în mod intenționat el a prezentat Evanghelia în simplitatea ei. Nu “cu o vorbire sau înțelepciune strălucită” a venit el la corinteni; însă cu temere și cutremur și “într-o dovadă dată de Duhul și de putere” vestise el “taina lui Dumnezeu”, “pentru ca credința” lor “să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 2, 1.4.5.)
-271-
În mod necesar, Pavel adaptase felul lui de învățătură la condiția bisericii. “Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești”, le-a lămurit el mai târziu; “ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumești, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteați suferi; și nici acum chiar nu le puteți suferi”. (1 Corinteni 3, 1.2.) Mulți dintre credincioșii corinteni fuseseră întârzietori în a învăța lecțiile pe care el se străduise să-i învețe. Înaintarea lor în cunoștința spirituală nu fusese într-un raport direct proporțional cu privilegiile și ocaziile lor. În timp ce ei ar fi trebuit să fie mult mai înaintați în experiența creștină și în stare să înțeleagă și să trăiască adevărurile profunde ale Cuvântului, ei se găseau acolo unde fuseseră și ucenicii atunci când Hristos le-a spus: “Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta”. (Ioan 16, 12.) Gelozia, bănuiala rece, cum și învinuirea închiseseră inimile multor credincioși corinteni față de lucrarea deplină a Duhului Sfânt, care “cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 2, 10.) Oricât de înțelepți ar fi fost ei în cunoștințele lumii, ei nu erau decât prunci în ce privește cunoașterea lui Hristos.
Lucrarea lui Pavel fusese aceea de a instrui pe convertiții corinteni în cele dintâi lucruri, în însăși alfabetul sau începuturile credinței creștine. El fusese obligat să-i învețe ca pe unii care nu știau nimic despre lucrările puterii divine asupra inimii. În vremea aceea, ei nu erau în stare să înțeleagă tainele mântuirii; căci “omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege pentru că trebuie judecate duhovnicește”. (Ver 14.) Pavel se străduise să semene sămânța pe care alții trebuia să o ude. Cei care i-au urmat trebuia să ducă mai departe lucrarea de la punctul de unde o lăsase, dând lumină și cunoștință spirituală la timpul potrivit, în măsura în care biserica era în stare să o suporte.
-272-
Când apostolul a început lucrarea sa în Corint, el și-a dat seama că trebuia să fie foarte atent la felul în care introducea marile adevăruri pe care el dorea să le învețe. El știa că printre ascultătorii săi aveau să fie oameni care susțineau cu mândrie teoriile omenești, cum și exponenți ai falselor sisteme de închinare, care bâjbâiau cu ochii orbiți, sperând să găsească în cartea naturii teorii care să contrazică realitatea vieții spirituale și a nemuririi, așa cum sunt descoperite în Scripturi. De asemenea, el știa că cei criticoși se vor strădui să schimbe interpretarea creștină a Cuvântului descoperit, iar scepticii vor trata Evanghelia lui Hristos cu batjocură și derâdere.
În timp ce se străduia să conducă suflete la piciorul crucii, Pavel nu s-a avântat să mustre fățiș pe aceia care duceau o viață destrăbălată sau să le arate cât de odios era păcatul lor înaintea unui Dumnezeu sfânt. Ci, dimpotrivă, mai curând el a pus înaintea lor adevărata țintă a vieții și a căutat să întipărească în mintea lor învățăturile Învățătorului divin, care, dacă aveau să fie primite, aveau să-i ridice din starea lor lumească și de păcat, la curăție și îndreptățire. El a stăruit în mod deosebit asupra evlaviei trăite și a sfințeniei pe care trebuie să o atingă aceia care vor fi socotiți vrednici pentru un loc în Împărăția lui Dumnezeu. El dorea să vadă lumina Evangheliei lui Hristos străbătând întunericul minții lor, pentru ca să poată vedea cât de jignitoare erau înaintea lui Dumnezeu practicile lor imorale. De aceea, povara învățăturii sale printre ei era Hristos și El răstignit. El a căutat să le arate că cercetarea lor cea mai sârguincioasă și bucuria lor cea mai mare trebuia să fie în legătură cu adevărul cel minunat al mântuirii prin pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul Isus Hristos.
-273-
Filozoful se întoarce de la lumina mântuirii, fiindcă ea îi făcea de rușine teoriile cu care el se mândrea; omul lumesc refuză s-o primească, fiindcă ea l-ar despărți de idolii săi pământești. Pavel a văzut că el, caracterul lui Hristos, trebuie să fie înțeles mai înainte ca oamenii să-l poată iubi sau să vadă crucea cu ochiul credinței. Aici trebuie să înceapă acel studiu care va alcătui știința și cântecul celui răscumpărat în toată veșnicia. Numai în lumina crucii poate fi prețuită valoarea sufletului omenesc.
Influența înnobilatoare a harului lui Dumnezeu schimbă înclinația firească a omului. Cerurile nu sunt de dorit pentru cei cu gânduri lumești; inimile lor firești și nesfințite nu vor simți nici o atracție către acel loc sfânt și curat; dacă ar fi cu putință să intre și ei, atunci nu ar găsi acolo nimic care să li se potrivească. Pornirile care controlează inima firească trebuie să fie supuse prin harul lui Hristos, mai înainte ca omul căzut să fie demn să intre în cer și să se bucure de societatea îngerilor curați și sfinți. Când omul moare față de păcat și este înviat la o nouă viață în Hristos, iubirea divină îi umple inima; mintea îi este sfințită; el bea dintr-un izvor nesecat al bucuriei și cunoștinței; și lumina unei zile veșnice strălucește pe cărarea sa, căci cu el este continuu Lumina vieții.
Pavel a căutat să întipărească în mintea fraților săi corinteni faptul că el și ceilalți slujitori ai Evangheliei, care lucrau împreună cu el, nu erau decât niște oameni care au primit de la Dumnezeu însărcinarea să învețe adevărul; că ei erau cu toții prinși în aceeași lucrare; și că ei erau, de asemenea, dependenți de Dumnezeu în ceea ce privește succesul în lucrarea lor. Discuțiile care se iviseră în biserică, referitoare la meritele unor slujitori ai Evangheliei, nu erau după rânduiala lui Dumnezeu, ci urmarea nutririi unor însușiri ale inimii firești. “Când unul zice: ‘Eu sunt al lui Pavel’. Și altul: ‘Eu sunt al lui Apolo’, nu sunteți voi oameni de lume? Cine este Pavel? Și cine este Apolo? Niște slujitori ai lui Dumnezeu, prin care ați crezut; și fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească; așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească”. (1 Corinteni 3, 4-7.)
-274-
Pavel fusese acela care predicase întâi Evanghelia în Corint și care organizase acolo biserica. Aceasta era lucrarea pe care Domnul i-o dăduse lui. Mai târziu, prin călăuzirea lui Dumnezeu, au fost aduși și alți lucrători spre a-și ocupa locul și a-și face partea lor de lucru. Sămânța semănată trebuia udată și acest lucru trebuia să-l facă Apolo. El a mers pe urmele lui Pavel în lucrarea sa, dând mai departe învățătură și ajutând ca sămânța semănată să se dezvolte. El a găsit o cale la inima oamenilor; însă Dumnezeu a fost Acela care a adus creșterea. Nu puterea omenească, ci puterea divină este cea care lucrează transformarea caracterului. Nici cel care seamănă și nici cel care udă nu fac să crească sămânța; ei lucrează sub mâna lui Dumnezeu, ca unelte alese de el, conlucrând cu El în lucrarea Sa. Maestrului îi aparțin cinstea și slava care vin de pe urma succesului.
Nu toți slujitorii lui Dumnezeu au aceleași daruri, însă toți sunt lucrătorii Săi. Fiecare trebuie să învețe de la Marele Învățător și apoi să spună și la alții ce a învățat. Dumnezeu a dat fiecărui sol al Său o lucrare aparte. Sunt felurite daruri, însă toți lucrătorii trebuie să lucreze în armonie, controlați de influența sfințitoare a Duhului Sfânt. Ca urmare a lucrării lor de a face cunoscut Evanghelia mântuirii, mulți vor fi convinși și convertiți de puterea lui Dumnezeu. Unealta omenească este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu și Hristos apare ca Cel dintâi dintre zece mii, Cel în totul plăcut și atrăgător.
-275-
“Cel ce sădește și cel ce udă sunt tot una; și fiecare își va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 3, 8-9.) În acest text al Scripturii, apostolul compară biserica cu un ogor cultivat, în care gospodarul lucrează, îngrijindu-se de via Domnului; și, de asemenea, o compară cu o clădire care trebuie să se înalțe pentru a ajunge un templu sfânt pentru Domnul. Dumnezeu este Meșterul ziditor și El a hotărât fiecărui om lucrarea sa. Toți trebuie să lucreze sub supravegherea Sa, îngăduindu-I să lucreze pentru și prin lucrătorii Săi. El le dă tact și pricepere și, dacă ei ascultă de îndrumările Sale, atunci El le încununează strădaniile cu succes.
Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să lucreze laolaltă, unindu-se într-o rânduială plină de blândețe și politețe; “în cinste, fiecare să dea întâietate altuia”. (Romani 12, 10.) Nu trebuie să fie nici un fel de critică lipsită de blândețe, nici ruperea în bucăți a lucrării altuia; nici partide diferite. Fiecare om căruia Domnul i-a încredințat o solie, are lucrarea sa deosebită. Fiecare om, are individualitatea sa proprie, care nu trebuie să se dizolve în a altuia. Cu toate acestea, fiecare trebuie să lucreze în armonie cu frații săi. În lucrarea lor, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie în totul una. Nimeni nu trebuie să se impună pe sine ca un criteriu de urmat, vorbind disprețuitor despre conlucrătorii săi sau tratându-i ca inferiori. Sub călăuzirea lui Dumnezeu, fiecare trebuie să-și facă lucrarea hotărâtă lui, fiind respectat, iubit și încurajat de ceilalți lucrători. Împreună, ei trebuie să ducă lucrarea până la terminarea ei.
-276-
Asupra acestor principii stăruie Pavel foarte mult în prima sa epistolă către biserica din Corint. Apostolul amintește pe “slujitorii lui Hristos” ca fiind “ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu”; și despre lucrarea lor el spune: “Ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în locul încredințat lui. Cât despre mine, prea puțin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea; totuși nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă este Domnul. De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, și va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare va căpăta lauda de la Dumnezeu”. (1 Corinteni 4, 1-5.)
Nici unei ființe omenești nu-i este dat să judece între diferiți servi ai lui Dumnezeu. Singur Domnul este judecătorul lucrului omului, și El va da fiecăruia răsplata ce i se cuvine.
În continuare, apostolul se referă direct la comparația care se făcuse între lucrarea sa și aceea a lui Apolo: “Fraților, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine și la Apolo, ca prin noi înșine să învățați să nu treceți peste ‘ce este scris’: și nici unul din voi să nu se fălească deloc cu unul împotriva celuilalt. Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4, 6-7.)
-277-
În mod deschis, Pavel arată bisericii primejdiile și greutățile pe care el și tovarășii lui le-au îndurat cu răbdare în lucrarea lor pentru Hristos. “Până în clipa aceasta”, declară el, “suferim de foame și de sete, suntem goi, chinuiți, umblăm din loc în loc, ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâți, binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm; când suntem vorbiți de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor. Nu vă scriu aceste lucruri ca să vă fac rușine; ci ca să vă sfătuiesc ca pe niște copii prea iubiți ai mei. Căci chiar dacă ați avea zece mii de învățători în Hristos, totuși n-aveți mai mulți părinți; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie”. (1 Corinteni 4, 11-15.)
El, care trimite slujitorii Evangheliei ca ambasadori ai Săi împuterniciți, este dezonorat atunci când printre ascultători se dă pe față un atașament puternic față de un anume slujitor favorit, într-atât încât nu vor să mai primească lucrarea unui alt slujitor. Domnul trimite ajutor poporului Său, nu totdeauna așa după cum ar alege ei, ci după cum au trebuință; căci oamenii au o vedere mărginită și nu pot deosebi ce este spre cel mai mare bine al lor. Rareori se întâmplă ca un slujitor al Evangheliei să aibă toate calitățile trebuincioase desăvârșirii unei biserici în toate cerințele creștinismului; de aceea, deseori, Dumnezeu le trimite alți slujitori, fiecare având unele însușiri care lipsiseră celorlalți.
-278-
Biserica ar trebui ca, plină de recunoștință, să primească pe acești slujitori ai lui Hristos, așa cum ar primi pe Maestrul Însuși. Ei ar trebui să caute să tragă orice folos cu putință din învățătura pe care fiecare slujitor al Evangheliei le-o dă din Cuvântul lui Dumnezeu. Adevărurile pe care le aduc slujitorii lui Dumnezeu trebuie primite și luate bine în seamă, cu o umilință plină de blândețe, însă, nicidecum, nici un slujitor al Evangheliei nu ar trebui idolatrizat.
Prin harul lui Hristos, slujitorii lui Dumnezeu sunt făcuți soli ai luminii și ai binecuvântării. Când, prin rugăciune sinceră și stăruitoare, dobândesc umplerea cu Duhul Sfânt și pornesc încărcați cu povara salvării sufletelor, cu inimile lor pline de zel pentru a duce mai departe biruințele crucii, ei vor vedea rodul muncii lor. Refuzând în mod hotărât să desfășoare o înțelepciune omenească sau să se înalțe pe ei înșiși, ei vor săvârși o lucrare ce va rezista atacurilor lui Satana. Multe suflete se vor întoarce de la întuneric la lumină și multe comunități vor fi întemeiate. Oamenii vor fi convertiți nu pentru unealta omenească, ci pentru Hristos. Eul va fi ținut în supunere; și va apărea numai Isus, Omul Golgotei.
Cei care azi lucrează pentru Hristos pot să dea pe față aceleași calități deosebite și alese manifestate de aceia care, în timpurile apostolice, au vestit Evanghelia. Dumnezeu este tot atât de dispus a da putere servilor Săi de azi, așa cum a fost dispus să dea putere lui Pavel și Apolo, lui Sila și Timotei, lui Petru, Iacov și Ioan.
În zilele apostolilor, erau unele suflete greșit îndrumate, care pretindeau a crede în Hristos, dar care refuzau să dea pe față respect față de solii Lui. Ei spuneau că nu ascultă de nici un învățător omenesc, pentru că sunt învățați direct de Hristos, fără ajutorul slujitorilor Evangheliei. Ei aveau un spirit independent și nu voiau să se supună glasului bisericii. Asemenea oameni se găseau într-o gravă primejdie de a fi amăgiți.
-279-
Dumnezeu a pus în biserică, drept ajutoare alese de El, oameni cu diferite talente, pentru ca prin strângerea laolaltă a înțelepciunii mai multora să se poată împlini gândul, voința Duhului. Oamenii care acționează potrivit propriilor trăsături puternice de caracter, refuzând să tragă la un jug cu alții care au o mai îndelungă experiență în lucrarea lui Dumnezeu, vor ajunge să fie orbiți de încrederea în ei înșiși, nefiind în stare să facă deosebire între ce este rătăcire și ce este adevăr. Nu este bine ca asemenea oameni să fie aleși conducători în biserică, deoarece ei vor urmări propria lor judecată și propriile lor planuri, indiferent de părerea fraților lor. Este ușor pentru vrăjmaș să lucreze prin aceia care, ei înșiși având nevoie de sfat la fiecare pas, își asumă rolul de păzitori ai sufletelor, fără ca să fi învățat umilința lui Hristos.
Numai impresiile nu sunt o călăuză sigură spre datorie. Deseori, vrăjmașul amăgește pe oameni să creadă că Dumnezeu îi conduce, când de fapt ei urmează numai niște porniri omenești. Dar, dacă veghem cu multă grijă și ne consfătuim cu frații noștri, ne va fi dată o înțelegere a voinței Domnului; căci făgăduința este aceasta: “El face pe cei smeriți să umble în tot ce este drept. El învață pe cei smeriți calea Sa”. (Psalmii 25, 9.)
În prima biserică creștină erau unii care nu voiau să recunoască nici pe Pavel, nici pe Apolo, ci susțineau că Petru era conducătorul lor. Ei afirmau că Petru fusese mai apropiat de Hristos, atunci când Învățătorul fusese pe pământ, în vreme ce Pavel fusese un prigonitor al credincioșilor. Vederile și simțămintele lor erau ferecate de prejudecată. Ei nu vedeau dărnicia și dragostea gingașă care dovedesc că Hristos locuiește în inimă.
-280-
Era primejdia ca acest spirit de partidă să aibă urmări foarte rele pentru biserica creștină și Pavel a fost învățat de Domnul să rostească cuvinte serioase de mustrare. Pe aceia care spuneau: “Eu sunt al lui Pavel. Și eu al lui Apolo. Și eu al lui Chifa. Și eu al lui Hristos”, apostolul îi întreba: “Hristos a fost împărțit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel ați fost botezați?” El stăruia de ei ca “nimeni să nu se fălească dar cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viața, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, și voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1, 12.13; 3, 21-23.)
Pavel și Apolo erau în deplină înțelegere. Cel din urmă era dezamăgit și întristat din pricina dezbinării ce exista în Corint; el nu a folosit nimic din faptul că ei îl preferau, și nici nu i-a încurajat la aceasta, ci a părăsit în grabă acest câmp al discordiei. Când mai târziu Pavel a stăruit ca să mai viziteze Corintul, el nu a vrut și, vreme îndelungată, nu a mai lucrat acolo până mai târziu, când biserica ajunsese la o mai bună stare spirituală.