Faptele Apostolilor | Capitolul 20 (bazat pe textele din Faptele apostolilor 15, 36-41; 16, 1-6.)
După ce au petrecut un timp lucrând în Antiohia, Pavel a propus conlucrătorului său să pornească într-o nouă călătorie misionară. “Să ne întoarcem”, a zis el lui Barnaba, “și să mergem pe la frații din toate cetățile, în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac”.
Atât Pavel, cât și Barnaba erau plini de iubire față de aceia care primiseră de curând solia Evangheliei prin lucrarea lor și doreau să-i mai vadă o dată. Pavel n-a părăsit niciodată această grijă iubitoare. Chiar și când se găsea în îndepărtate câmpuri misionare, departe de locul unde lucrase mai înainte, el continua să poarte pe inimă povara de a îndemna pe acești convertiți să rămână credincioși, ducându-și “sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu”. (2 Corinteni 7, 1.) Continuu, el căuta să-i ajute să devină creștini de sine stătători, care se dezvoltă, tari în credință, plini de zel și cu inima întreagă în consacrarea lor lui Dumnezeu și a lucrării de înaintare a Împărăției Sale.
-202-
Barnaba era gata să meargă cu Pavel, însă dorea să-l ia cu ei și pe Marcu, care se hotărâse din nou să se consacre lucrării. Pavel însă n-a fost de acord cu aceasta. El “socotea că nu este bine să ia cu ei pe acela” care, în timpul primei lor călătorii misionare, îi părăsise într-o vreme de nevoie. El nu era dispus să scuze slăbiciunea lui Marcu de a fi părăsit lucrarea în schimbul siguranței și odihnei căminului. El a susținut că cineva cu atât de puțină statornicie nu era potrivit pentru o lucrare care cerea răbdare, sacrificiu de sine, curaj, devotament, credință, un spirit gata de sacrificiu și, dacă ar fi fost nevoie, chiar viața. Atât de aprinsă a fost neînțelegerea, încât Pavel și Barnaba s-au despărțit, ultimul rămânând la părerile sale și luând cu sine pe Marcu. Astfel, “Barnaba a luat cu el pe Marcu și a plecat cu corabia la Cipru. Pavel și-a ales pe Sila, și a plecat, după ce a fost încredințat de frați în grija harului Domnului”.
Călătorind prin Siria și Cilicia, unde au întărit bisericile, în cele din urmă, Pavel și Sila au ajuns la Derbe și Listra, în provincia Licaonia. La Listra, Pavel fusese împroșcat cu pietre; cu toate acestea, îl găsim din nou la locul primei sale primejdii. El era nerăbdător să vadă cum răbdau proba cercării aceia care primiseră Evanghelia prin lucrarea sa. El nu a fost dezamăgit, căci credincioșii din Listra rămăseseră tari în fața violentei împotriviri.
Aici, Pavel l-a întâlnit din nou pe Timotei, care fusese martor al suferințelor lui, la sfârșitul primei sale vizite la Listra, și, în mintea căruia, impresia făcută atunci s-a adâncit cu trecerea vremii, până când s-a convins că era de datoria lui să se dedice lucrării de slujire. Inima lui era strâns legată de aceea a lui Pavel și el dorea mult să se împărtășească de lucrarea apostolului, ajutând la deschiderea de noi drumuri.
-203-
Sila, tovarășul de lucru al lui Pavel, era un lucrător încercat, dotat cu darul profeției; dar lucrarea ce trebuia făcută era așa de mare, încât se cerea să fie formați mai mulți lucrători pentru o slujire activă. În Timotei, Pavel a văzut pe unul care aprecia sfințenia lucrării unui slujitor al Evangheliei; care nu se speria de perspectiva suferinței și a prigoanei; și care era dispus să se lase învățat. Totuși, apostolul nu s-a avântat să-și ia răspunderea de a instrui pe Timotei, un tânăr neîncercat în ce privește lucrarea Evangheliei, fără ca mai întâi el însuși să fi fost mulțumit în ce privește caracterul și trecutul vieții lui Timotei.
Tatăl lui Timotei era grec, iar mama sa iudeică. Încă de copil, Timotei cunoscuse Scripturile. Evlavia pe care a văzut-o în viața căminului său era sănătoasă și înțeleaptă. Credința mamei și a bunicii sale în profețiile divine era pentru el o continuă amintire a binecuvântărilor ce decurg din împlinirea voii lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu era regula după care aceste două femei cucernice îl călăuziseră pe Timotei. Puterea spirituală a învățăturilor pe care le primise de la ele l-au păzit curat în vorbire și nemânjit de influențele rele care îl înconjurau. În felul acesta, îndrumătorii lui din familie au conlucrat cu Dumnezeu în pregătirea lui de a purta sarcini.
Pavel a văzut că Timotei era credincios, statornic și sincer și l-a ales ca tovarăș de lucru și călătorie. Acelea care l-au învățat pe Timotei în copilăria lui erau acum răsplătite prin aceea că vedeau pe fiul grijii lor într-o strânsă părtășie cu marele apostol. Timotei era un simplu tânăr atunci când Dumnezeu l-a ales să fie învățător, însă principiile lui fuseseră atât de bine întemeiate prin educația primită din fragedă copilărie, încât era pregătit să-și ocupe locul de ajutor al lui Pavel. Și, deși tânăr, el și-a purtat răspunderile ca un creștin smerit.
-204-
Ca o măsură de prevedere, în mod înțelept Pavel l-a sfătuit pe Timotei să se circumcidă — nu că Dumnezeu cerea aceasta, ci spre a înlătura din mintea iudeilor orice ar fi putut alcătui o obiecțiune față de lucrarea lui Timotei. În lucrarea sa, Pavel avea să călătorească din cetate în cetate, prin multe locuri și, deseori, avea ocazie să-L predice pe Hristos în sinagogile iudeilor, ca și în alte locuri de adunare. Dacă s-ar fi știut că unul din tovarășii lui de lucru era necircumcis, lucrarea lui ar fi putut fi mult împiedicată din cauza prejudecății și bigotismului iudeilor. Pretutindeni, apostolul a întâmpinat o dârză împotrivire și o aspră prigonire. El dorea să ducă fraților săi iudei, cum și Neamurilor, cunoștința Evangheliei și de aceea căută ca, în măsura în care era în armonie cu credința, să înlăture orice pricină de împotrivire. Cu toate că a îngăduit aceasta mai mult din cauza prejudecății iudaice, totuși el credea și învăța că nici circumciziunea și nici necircumciziunea nu erau nimic, ci totul era Evanghelia lui Hristos.
Pavel îl iubea pe Timotei, “adevăratul meu copil în credință”. (1 Timotei 1, 2.) Deseori, marele apostol îl lua deoparte pe tânărul ucenic și-i punea întrebări în legătură cu istoria biblică, astfel că, în timp ce călătoreau din loc în loc, cu multă grijă el l-a învățat cum să lucreze cu succes. Atât Pavel, cât și Sila, în toate legăturile lor cu Timotei, au căutat să adâncească impresia care deja fusese făcută asupra minții lui cu privire la natura sfântă și serioasă a lucrării servului Evangheliei.
-205-
În lucrarea sa, Timotei a căutat mereu sfatul și îndrumarea lui Pavel. El nu făcea nimic din impuls, ci dădea pe față judecată și gândire liniștită, întrebând la fiecare pas: Este aceasta calea Domnului? Duhul Sfânt a găsit în el pe unul care putea fi format și modelat ca templu în care să locuiască Prezența divină.
Când învățăturile Bibliei sunt aduse în viața zilnică, ele au o influență profundă asupra caracterului. Învățăturile acestea Timotei le-a învățat și le-a pus în practică. El nu avea talente deosebit de strălucitoare, însă lucrarea lui era de preț pentru că însușirile date lui de Dumnezeu le folosea în slujba Învățătorului. Faptul că el cunoștea din practică evlavia îl deosebea de alți credincioși și-l făcea să aibă influență.
Cei care lucrează pentru suflete trebuie să atingă o mai adâncă, mai deplină și mai lămurită cunoaștere de Dumnezeu decât se poate dobândi printr-o preocupare obișnuită. Ei trebuie să folosească toate energiile lor în lucrarea Învățătorului. Ei sunt prinși într-o chemare înaltă și sfântă și, dacă drept plată câștigă suflete, ei trebuie să se prindă tare de Dumnezeu, primind zilnic har și putere de la Izvorul oricărei binecuvântări. “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești, și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor — Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curățească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”. (Tit 2, 11-14.)
Înainte de a pătrunde într-un ținut nou, Pavel și tovarășii lui au vizitat bisericile care fuseseră întemeiate în Pisidia și în locurile din împrejurimi. “Pe când treceau prin cetăți, învăța pe frați să păzească hotărârile apostolilor și prezbiterilor din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credință și sporeau la număr din zi în zi”.
-206-
Apostolul Pavel simțea o adâncă răspundere pentru cei care au fost convertiți prin lucrarea sa. Mai presus de toate lucrurile, el dorea ca ei să fie credincioși, “ca în ziua lui Hristos”, spunea el, “să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar”. (Filipeni 2, 16.) El se cutremura gândindu-se la rezultatul lucrării sale. El simțea că însăși propria sa mântuire ar fi putut fi primejduită dacă ar fi dat greș în a-și împlini datoria și bisericile nu ar fi ajuns să conlucreze cu el în lucrarea de salvare a sufletelor. El știa că numai predicarea nu era îndestulătoare pentru formarea credincioșilor pentru a ține sus cuvântul vieții. Știa, de asemenea, că, rând cu rând, învățătură după învățătură, puțin ici și puțin dincolo, ei trebuia să fie învățați să ducă mai departe lucrarea lui Hristos.
Este un principiu universal acela ca oricând cineva refuză să folosească puterile date lui de Dumnezeu, aceste puteri slăbesc și dispar. Adevărul care nu este trăit, care nu este împărtășit și altora își pierde puterea lui dătătoare de viață și însușirea lui vindecătoare. De aici și temerea apostolului ca nu cumva el să nu izbutească să înfățișeze pe fiecare om desăvârșit în Hristos. La Pavel, nădejdea de a fi în cer scădea când se gândea că s-ar putea ca vreo lipsă din partea sa să aibă drept urmare modelarea bisericii după chip omenesc, în loc de a fi modelată după chipul dumnezeiesc. Cunoștința sa, elocvența sa, minunile sale, viziunea scenelor veșnice atunci când a fost răpit în al treilea cer — toate ar fi fost fără folos dacă, prin necredincioșie în lucrarea sa, aceia pentru care el a lucrat ar fi fost lipsiți de harul lui Dumnezeu. Și astfel, prin viu grai și prin scris, el a stăruit pe lângă aceia care Îl primiseră pe Hristos să aibă o umblare care să-i facă în stare a fi “fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos și stricat, ca niște lumini în lume, ținând sus Cuvântul vieții”. (Filipeni 2, 15.16.)
-207-
Fiecare adevărat slujitor al Evangheliei simte o grea răspundere pentru creșterea spirituală a credincioșilor încredințați grijii lui, o dorință arzătoare ca ei să fie împreună lucrători cu Dumnezeu. El își dă seama că de credincioasa împlinire a lucrării date lui de Dumnezeu depinde în mare măsură bunăstarea bisericii. Sârguincios și neobosit, el caută să inspire credincioșilor dorința de a câștiga suflete pentru Hristos, amintindu-și că fiecare nou suflet adăugat bisericii va fi încă o unealtă pentru împlinirea planului mântuirii.
După ce au vizitat bisericile din Pisidia și din regiunile învecinate, Pavel și Sila împreună cu Timotei au trecut în “ținutul Frigiei și Galatiei”, unde au propovăduit cu mare putere vestea cea bună a mântuirii. Galatenii obișnuiau să se închine la idoli, dar, când apostolii le-au predicat, ei s-au bucurat de solia care le făgăduia eliberare din robia păcatului. Pavel și conlucrătorii lui au proclamat învățătura neprihănirii prin credința în jertfa ispășitoare a lui Hristos. Ei L-au prezentat pe Hristos ca fiind Acela care, văzând starea lipsită de ajutor a neamului omenesc căzut, a venit să răscumpere pe bărbați și pe femei, trăind o viață de ascultare față de Legea lui Dumnezeu și plătind prețul vinovăției neascultării. Și, în lumina crucii, mulți care înainte n-au cunoscut nimic despre adevăratul Dumnezeu au început să înțeleagă măreția iubirii Tatălui.
-208-
În felul acesta, Galatenii au fost învățați adevărurile fundamentale cu privire la “Dumnezeu Tatăl” și “Domnul nostru Isus Hristos”, care “S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl”. “Prin auzirea credinței”, ei au primit Duhul lui Dumnezeu și au devenit “fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus”. (Galateni 1, 3.4; 3, 2.26.)
Felul de viețuire al lui Pavel în mijlocul galatenilor a fost în așa fel, încât mai târziu a putut spune: “Vă rog să fiți ca mine”. (Galateni 4, 12.) Buzele lui au fost atinse cu un cărbune aprins de pe altar și a fost făcut în stare să se ridice deasupra nedesăvârșirilor trupești și să-L prezinte pe Isus ca singura nădejde a păcătosului. Cei care l-au auzit știau că el fusese cu Isus. Înzestrat cu putere de sus, el era în stare să compare lucrurile spirituale cu cele spirituale și să doboare la pământ întăriturile lui Satana. Inimile erau zdrobite atunci când prezenta iubirea lui Dumnezeu, descoperită în jertfirea singurului Său Fiu, unul născut, și mulți erau aduși să întrebe: Ce trebuie să fac spre a fi mântuit?
Acest fel de a prezenta Evanghelia a caracterizat activitatea apostolului în toată lucrarea lui printre Neamuri. Totdeauna el înălța înaintea lor crucea Golgotei. “Noi nu ne propovăduim pe noi înșine”, spunea el în anii de mai târziu ai experienței sale, “ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voștri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: ‘Să lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos”. (2 Corinteni 4, 5.6.)
-209-
Solii cei consacrați, care în primele zile ale creștinismului au dus unei lumi pierdute vestea cea bună a mântuirii, nu au îngăduit ca vreun gând de înălțare de sine să mânjească lucrarea lor de prezentare a lui Hristos și El răstignit. Ei nu au râvnit nici autoritatea, nici întâietatea. Ascunzându-se în Mântuitorul, ei au proslăvit marele plan al mântuirii și viața lui Hristos, Autorul și Desăvârșitorul acestui plan. Hristos, care este același ieri, azi și pentru vecie, alcătuia miezul învățăturii lor.
Dacă aceia care astăzi propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu ar ridica crucea lui Hristos mai sus și tot mai sus, lucrarea lor ar fi mult mai plină de succes. Dacă păcătoșii ar putea fi aduși să privească la cruce cu o inimă deschisă, dacă ei ar putea dobândi o imagine deplină a Mântuitorului răstignit, atunci ei ar putea înțelege profunzimile îndurării lui Dumnezeu și păcătoșenia păcatului.
Moartea lui Hristos dovedește iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru om. Ea este garanția ce ne este dată în privința mântuirii. A lua creștinului crucea este la fel cu a șterge soarele de pe cer. Crucea ne apropie de Dumnezeu, împăcându-ne cu El. Cu duioasă îndurare a iubirii de tată, Iehova privește asupra suferinței îndurate de Fiul Său pentru a salva omenirea de la moarte veșnică și ne primește în Cel Preaiubit.
Fără cruce, omul nu ar putea avea nici o legătură cu Tatăl. De ea depinde nădejdea noastră. De la ea strălucește lumina iubirii Mântuitorului și, când la piciorul crucii păcătosul privește în sus la Acela care a murit spre a-l salva, este plin de o bucurie nespusă, căci păcatele îi sunt iertate. Îngenunchind în credință la cruce, el ajunge în locul cel mai înalt la care poate ajunge omul.
-210-
Prin cruce, învățăm că Tatăl ceresc ne iubește cu o iubire nemărginită. Și atunci ne mai putem mira că Pavel a exclamat: “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos”? (Galateni 6, 14.) De asemenea, este privilegiul nostru acela de a ne bucura prin cruce și la fel avem privilegiul să ne consacrăm cu totul Celui care S-a dat pe Sine pentru noi. Apoi, cu lumina izvorând de la Golgota și strălucind pe fețele noastre, putem porni să descoperim această lumină celor care sunt în întuneric.