Faptele Apostolilor | Capitolul 19 (bazat pe textele din Faptele apostolilor 15, 1-35.)
Ajungând la Antiohia din Siria, de unde fuseseră trimiși în lucrarea lor, Pavel și Barnaba au profitat de prima ocazie pentru a-i strânge pe credincioși “și au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei, și cum deschisese Neamurilor ușa credinței”. (Faptele Apostolilor 14, 27.) Biserica din Antiohia era mare și creștea mereu. Centru al activității misionare, ea era una din cele mai importante grupe de credincioși creștini. Membrii ei erau alcătuiți din diferite clase de oameni, atât dintre iudei, cât și dintre Neamuri.
În timp ce apostolii împreună cu evangheliștii și membrii laici din Antiohia erau uniți într-un efort stăruitor de a câștiga multe suflete la Hristos, niște credincioși iudei din Iudea, “din partida Fariseilor”, au izbutit să pună în discuție o problemă care în curând a dat loc la o deosebire de păreri în biserică, fapt ce a produs consternare printre cei dintre Neamuri veniți la credință. Cu multă convingere, acești învățători iudaizanți susțineau că, spre a fi mântuit, cineva trebuie să fie circumcis și să păzească întreaga lege ceremonială.
-189-
Pavel și Barnaba au întâmpinat această falsă învățătură cu promptitudine, opunându-se introducerii ei printre creștinii veniți dintre Neamuri. Pe de altă parte, mulți dintre credincioșii iudei din Antiohia au susținut poziția fraților de curând veniți din Iudea.
În general, convertiții iudei nu erau dispuși să se miște tot atât de repede, după cum providența lui Dumnezeu le deschidea calea. Ca urmare a lucrării apostolilor printre Neamuri, era clar că convertiții dintre aceștia din urmă vor întrece cu mult la număr pe convertiții dintre iudei. Iudeii se temeau că, dacă restricțiile și ceremoniile legii lor nu aveau să fie obligatorii pentru Neamuri, drept condiție pentru părtășia în biserică, particularitățile naționale ale iudeilor, care până aici îi ținuseră deosebiți de toți ceilalți oameni, în cele din urmă vor ajunge să dispară printre aceia care primeau solia Evangheliei.
Iudeii totdeauna se mândreau cu rânduielile date lor de Dumnezeire; și mulți dintre aceia care fuseseră convertiți la credința lui Hristos încă mai considerau că, din moment ce Dumnezeu a fixat odată, în mod lămurit, felul de închinare iudaică, era foarte puțin probabil că El ar îngădui vreodată vreo schimbare în vreuna din îndrumările date. Ei stăruiau că legile și ceremoniile iudaice trebuie să facă parte din rânduielile religiei creștine. Ei erau înceți în a înțelege că toate jertfele aduse nu au fost altceva decât o preînchipuire a morții Fiului lui Dumnezeu, în care tipul întâlnea antitipul și după care riturile și ceremoniile dispensațiunii mozaice nu mai erau obligatorii.
-190-
Înainte de convertirea sa, Pavel se socotise ca fiind fără vină “cu privire la neprihănirea care o dă Legea”. (Filipeni 3, 6.) Dar, o dată cu schimbarea inimii, el a câștigat o mai clară înțelegere a misiunii Mântuitorului ca Răscumpărător al întregului neam omenesc — atât Neamuri, cât și iudei — și a învățat deosebirea dintre o credință vie și un formalism mort. În lumina Evangheliei, vechile ritualuri și ceremonii încredințate lui Israel au dobândit o nouă și mai profundă însemnătate. Lucrurile cărora ele le erau o umbră s-au înfăptuit și cei care trăiau sub dispensațiunea Evangheliei au fost scutiți de păzirea lor. Totuși, Pavel ținea Legea de neschimbat a Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu atât în spiritul, cât și în litera ei.
În biserica din Antiohia, dezbaterea problemei circumciziunii a dat loc la multă discuție și frământare. În cele din urmă, membrii bisericii, temându-se ca nu cumva consecința acestei continue discuții să fie vreo dezbinare între ei, au hotărât să-i trimită pe Pavel și Barnaba, împreună cu câțiva bărbați de seamă din biserică, la Ierusalim spre a prezenta problema înaintea apostolilor și bătrânilor. Acolo, ei aveau să întâlnească delegați din diferite biserici, cum și pe cei care veniseră la Ierusalim să ia parte la sărbătorile care se apropiau. Între timp, orice discuție trebuia să înceteze până când avea să fie luată o hotărâre definitivă în consiliul general. Această hotărâre avea să fie apoi acceptată de toți din diferitele biserici din întreaga țară.
În drum spre Ierusalim, apostolii a vizitat pe credincioșii din cetățile prin care treceau și i-au încurajat, istorisindu-le experiențele lor în lucrarea lui Dumnezeu și relatându-le despre convertirea Neamurilor.
-191-
La Ierusalim, delegații din Antiohia i-au întâlnit pe frații din diferitele biserici, care se adunaseră pentru o adunare generală, și le-au istorisit despre succesul ce însoțise lucrarea lor printre Neamuri. După aceea, ei au schițat în mod clar tulburarea care se ivise din pricină că anumiți farisei convertiți veniseră la Antiohia, spunând că, spre a fi mântuiți, convertiții dintre Neamuri trebuie să fie circumciși și să păzească legea lui Moise.
Problema a fost discutată cu însuflețire de către cei adunați. Strâns legat de problema circumciziunii, erau multe altele care cereau un studiu atent. Una dintre acestea era care să fie atitudinea față de folosirea cărnurilor oferite idolilor. Mulți dintre convertiții dintre Neamuri trăiau în mijlocul oamenilor neștiutori și superstițioși, care aduceau idolilor multe sacrificii și jertfe. Preoții acestor închinători păgâni făceau un negoț întins cu aceste jertfe, și iudeii se temeau ca nu cumva cei convertiți dintre Neamuri să aducă discreditare creștinismului prin cumpărarea cărnii ce fusese oferită idolilor, prin aceasta acceptând, într-o oarecare măsură, obiceiurile idolatre.
De asemenea, Neamurile obișnuiau să mănânce carnea animalelor care fuseseră sugrumate, în timp ce iudeii fuseseră îndrumați de Dumnezeu că, atunci când animalele erau sacrificate pentru hrană, să se dea o deosebită grijă ca sângele să se scurgă din trup; altfel, carnea nu avea să fie socotită sănătoasă. Dumnezeu dăduse aceste porunci iudeilor cu scopul de a le ocroti sănătatea. Iudeii socoteau ca păcat folosirea în alimentație a sângelui. Ei susțineau că sângele era viața și că vărsarea sângelui era o consecință a păcatului.
-192-
Neamurile, dimpotrivă, practicau strângerea sângelui care curgea de la animalele sacrificate și-l foloseau la pregătirea hranei. Iudeii nu puteau crede că ei trebuia să schimbe obiceiurile pe care le primiseră în urma deosebitei îndrumări a lui Dumnezeu. Prin urmare, după cum stăteau lucrurile atunci, dacă iudeii și Neamurile ar fi încercat să mănânce la aceeași masă, cei dintâi ar fi fost jigniți și grav insultați de ceilalți.
Neamurile, și în mod deosebit grecii, erau cât se poate de liberi în deprinderi și exista primejdia ca unii, neconvertiți în inima lor, să facă numai o mărturisire a credinței, fără a renunța la practicile lor rele. Iudeii creștini nu puteau suferi imoralitatea care nu era socotită de păgâni ca o crimă așa de mare. Iudeii susțineau deci că este un lucru deosebit de important ca circumciziunea și păzirea legii ceremoniale să fie impuse și convertiților dintre Neamuri, ca o dovadă a sincerității și devoțiunii lor. Ei credeau că prin aceasta vor preveni intrarea în biserică a acelora care, primind credința fără convertirea inimii, ar putea după aceea să facă de râs lucrarea prin imoralitate și excese.
Diferitele puncte incluse în lămurirea principalei probleme în discuție păreau să aducă consiliului greutăți de neînvins. Dar, în realitate, Duhul Sfânt lămurise deja această problemă prin hotărârea de care părea să depindă dezvoltarea, dacă nu chiar însăși existența bisericii creștine.
“După ce s-a făcut multă vorbă, Petru s-a sculat și le-a zis: ‘Fraților, știți că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, Neamurile să audă Cuvântul Evangheliei și să creadă’”. El considera că Duhul Sfânt hotărâse în privința problemei în discuție, coborându-se cu aceeași putere asupra Neamurilor necircumcise, cât și asupra iudeilor circumciși. El a istorisit viziunea pe care o avusese, în care Dumnezeu i-a pus înainte o față de masă plină cu tot felul de animale cu patru picioare și-l îndemnase să taie și să mănânce. Refuzând să facă aceasta, susținând că el niciodată nu mâncase ceva spurcat sau necurat, răspunsul a fost: “Ce a curățit Dumnezeu, să nu numești spurcat”. (Faptele Apostolilor 10, 15.)
-193-
Petru a istorisit tâlcuirea lămurită a acestor cuvinte care îi fuseseră date aproape imediat prin porunca de a merge la sutaș și a-l învăța în credința lui Hristos. Solia aceasta arată că Dumnezeu nu caută la față, ci primește și recunoaște pe toți aceia care se tem de El. Petru le-a vorbit despre uimirea lui atunci când, în timp ce rostea cuvintele adevărului celor adunați în casa lui Corneliu, a fost martor cum Duhul Sfânt a pus stăpânire pe ascultătorii săi, atât pe cei dintre Neamuri, cât și pe cei dintre iudei. Aceeași lumină și slavă care se reflecta asupra iudeilor circumciși strălucea acum și pe fețele celor necircumciși dintre Neamuri. Aceasta era avertizarea din partea lui Dumnezeu ca Petru să nu socotească pe unul mai prejos decât pe altul; căci sângele lui Hristos poate curăți de orice mânjitură.
Altădată, Petru discutase cu frații săi despre convertirea lui Corneliu și a prietenilor săi și despre părtășia sa cu ei. Când, cu acea ocazie, Petru a arătat cum Duhul Sfânt Se revărsase asupra Neamurilor, el a spus: “Deci, dacă Dumnezeu le-a dat același dar ca și nouă, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” (Faptele Apostolilor 11, 17.) Acum, cu aceeași căldură și putere, el a zis: “Dumnezeu, care cunoaște inimile, a mărturisit pentru ei, și le-a dat Duhul Sfânt ca și nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi și ei, întrucât le-a curățit inimile prin credință. Acum dar, de ce ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta?” Jugul acesta nu era Legea Celor Zece Porunci, după cum pretind unii care socotesc că nu mai sunt obligatorii cerințele Legii; Petru se referea aici la legea ceremonială, care fusese desființată și înlăturată prin răstignirea lui Hristos.
-194-
Cuvântarea lui Petru i-a adus pe cei adunați până acolo că au putut asculta cu răbdare pe Pavel și Barnaba, care le-a istorisit experiența făcută de ei în lucrarea pentru Neamuri. “Toată adunarea a tăcut, și a ascultat pe Barnaba și pe Pavel, care au istorisit toate semnele și minunile, pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor”.
Iacov, de asemenea, și-a dat și el mărturia sa hotărâtă, declarând că era în planul lui Dumnezeu să reverse asupra Neamurilor aceleași privilegii și binecuvântări care fuseseră acordate iudeilor.
Duhul Sfânt a socotit de bine să nu impună legea ceremonială asupra convertiților dintre Neamuri și gândirea apostolilor în această privință era în armonie cu Duhul lui Dumnezeu. Iacov a prezidat acest consiliu și ultima lui hotărâre a fost: “De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăți acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu”.
Aceasta a pus capăt discuției. În cazul acesta, avem o respingere a învățăturii susținute de Biserica Romano-Catolică, anume că Petru era capul bisericii. Aceia care, în calitate de papi, au pretins că sunt urmașii lui, nu au nici un temei biblic ca bază pentru susținerea lor. Nimic din viața lui Petru nu confirmă pretenția cum că el ar fi fost ridicat mai presus de frații săi, ca vicarul Celui Prea Înalt. Dacă cei care declară că sunt urmașii lui Petru ar fi urmat exemplul lui, atunci ei ar fi fost totdeauna mulțumiți să rămână deopotrivă cu frații lor.
-195-
Cu ocazia aceasta, Iacov pare să fi fost ales acela prin care să fie făcută cunoscut hotărârea la care ajunsese consiliul. Hotărârea lui era ca legea ceremonială și îndeosebi rânduiala circumciziunii să nu fie impusă Neamurilor și nici chiar recomandată. Iacov a căutat să întipărească în mintea fraților lui faptul că, întorcându-se la Dumnezeu, Neamurile au făcut o mare schimbare în viața lor și că ar trebui să se aibă multă grijă ca aceștia să nu fie tulburați cu probleme încurcate și îndoielnice de puțină însemnătate, ca nu cumva să se descurajeze în a urma lui Hristos.
Totuși, convertiții dintre Neamuri trebuia să părăsească obiceiurile care erau în contradicție cu principiile creștinismului. Prin urmare, apostolii și bătrânii au fost de acord să îndrume pe Neamuri printr-o scrisoare, ca să se ferească de carnea jertfită idolilor, de curvie, de dobitoacele sugrumate și de sânge. Erau stăruitor îndemnați să păzească poruncile și să ducă o viață sfântă. Erau, de asemenea, asigurați că aceia care spuseseră că circumciziunea era obligatorie nu fuseseră autorizați de apostoli să facă acest lucru.
Pavel și Barnaba le erau recomandați ca bărbați care își puseseră viața în primejdie pentru Domnul. Iuda și Sila au fost trimiși împreună cu acești apostoli să spună personal Neamurilor, prin viu grai, hotărârea consiliului: “S-a părut nimerit Duhului Sfânt și nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriți de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate, și de curvie, lucruri de care, dacă vă veți păzi, va fi bine de voi”. Cei patru slujitori ai lui Dumnezeu au fost trimiși la Antiohia cu epistola și solia ce avea să pună capăt oricărei discuții, căci acesta era glasul celei mai mari autorități de pe pământ.
-196-
Consiliul care hotărâse asupra acestei probleme era compus din apostoli și învățători, care se evidențiaseră în întemeierea de biserici creștine printre iudei și printre Neamuri, și din delegați aleși din diferite locuri. Bătrânii din Ierusalim, cum și trimișii din Antiohia erau de față, și mai erau reprezentate și bisericile cele mai influente. Consiliul a hotărât, potrivit cu ceea ce le dictase judecata luminată și potrivit cu demnitatea bisericii întemeiate pe voința divină. Ca urmare a dezbaterilor, ei au văzut cu toții că Însuși Dumnezeu răspunsese de la început la această problemă în discuție prin faptul că revărsase Duhul Sfânt asupra Neamurilor; și ei au înțeles că partea lor era aceea de a urma călăuzirea Duhului.
Nu întreg corpul creștinilor a fost chemat să se pronunțe asupra acestei probleme. “Apostolii și prezbiterii”, oameni cu influență și cu judecată, au fost aceia care au chibzuit și alcătuit hotărârea care, după aceea, a fost acceptată de toate bisericile creștine. Totuși, nu toți au fost mulțumiți cu hotărârea; a fost o mică grupă de frați ambițioși și încrezuți în ei înșiși, care au desconsiderat-o. Oamenii aceștia și-au luat sarcina să lucreze pe propria lor răspundere. Ei s-au dedat la tot felul de murmurări și căutări de greșeli, propunând noi planuri și căutând să năruie lucrarea bărbaților pe care Dumnezeu îi rânduise să învețe solia Evangheliei. Chiar de la început, biserica a avut de întâmpinat asemenea piedici și va avea mereu până la încheierea vremii.
-197-
Ierusalimul era metropola iudeilor și acolo se găsea cel mai mare exclusivism și bigotism. Iudeii creștinați, trăind cu viziunea templului, firește că îngăduiau minții lor să se întoarcă la privilegiile deosebite ale iudeilor ca națiune. Când ei au văzut biserica creștină depărtându-se de ceremoniile și tradițiile iudaismului și și-au dat seama că sfințenia aceea deosebită, cu care fuseseră îmbrăcate obiceiurile iudaice, va dispărea în lumina noii credințe, mulți s-au mâniat pe Pavel, ca fiind el acela care, în mare măsură, a pricinuit această schimbare. Nici chiar ucenicii nu erau cu toții pregătiți să primească din inimă hotărârea consiliului. Unii erau plini de râvnă pentru legea ceremonială; și ei l-au privit cu neplăcere pe Pavel, fiindcă socoteau că principiile sale cu privire la obligațiile legii iudaice nu erau așa stricte.
Hotărârile largi și mult cuprinzătoare ale consiliului general au adus încredere în rândurile credincioșilor dintre Neamuri și lucrarea lui Dumnezeu se dezvolta tot mai mult. În Antiohia, biserica s-a bucurat de prezența lui Iuda și a lui Sila, care, fiind și ei prooroci, “au îndemnat pe frați, și i-au întărit cu multe cuvinte”. Acești bărbați evlavioși au zăbovit o vreme în Antiohia. “Pavel și Barnaba au rămas în Antiohia și învățau pe norod și propovăduiau, cu mulți alții, Cuvântul Domnului”.
Când cu o ocazie mai târziu Petru a vizitat Antiohia, el a câștigat încrederea multora prin purtarea sa prudentă față de convertiții dintre Neamuri. Pentru o vreme, el s-a purtat potrivit luminii date din cer. El a învins atât de mult prejudecata firească, încât a stat chiar la masă cu convertiții dintre Neamuri. Însă, când unii dintre iudeii care țineau cu strășnicie la legea ceremonială au venit de la Ierusalim, în mod neînțelept Petru și-a schimbat atitudinea față de convertiții dintre păgâni. Unii dintre iudei s-au prefăcut și ei cu el, “așa că până și Barnaba a fost prins în lanțul fățărniciei lor”. Descoperirea acestor slăbiciuni din partea acelora care fuseseră respectați și iubiți ca niște conducători a lăsat o foarte dureroasă impresie în mințile credincioșilor dintre Neamuri. Biserica era amenințată de dezbinare. Însă Pavel, care a văzut influența nimicitoare pentru biserică, prin purtarea cu două fețe a lui Petru, l-a mustrat pe față pentru ascunderea adevăratelor sale sentimente. În fața bisericii, Pavel l-a întrebat pe Petru: “Dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca Neamurile, și nu ca iudeii, cum silești pe Neamuri să trăiască în felul iudeilor?” (Galateni 2, 13.14.)
-198-
Petru a văzut greșeala în care căzuse și a căutat de îndată să îndrepte răul pe care-l săvârșise, atât cât îi stătea în putere. Dumnezeu, care cunoaște sfârșitul de la început, i-a îngăduit lui Petru să-și dea pe față slăbiciunea caracterului său, pentru ca încercatul apostol să vadă că în sine însuși nu era nimic cu care să se mândrească. Chiar cel mai bun dintre oameni, dacă este lăsat singur, va greși în judecata sa. Dumnezeu a văzut, de asemenea, că în vremurile viitoare unii vor fi amăgiți să pretindă, pentru Petru și pentru pretinșii lui urmași, prerogativele înalte care aparțin numai lui Dumnezeu. Și acest raport al comportării apostolului avea să rămână ca o dovadă a slăbiciunii sale și a faptului că el în nici un chip nu era mai presus de nivelul celorlalți apostoli.
-199-
Istoria acestei abateri de la dreptele principii stă ca o solemnă avertizare pentru bărbații ce se găsesc în locuri de răspundere în lucrarea lui Dumnezeu, ca nu cumva să aibă o cădere de la integritatea lor, ci, dimpotrivă, să stea tari la principiu. Cu cât sunt mai mari răspunderile puse asupra uneltei omenești și cu cât sunt mai mari ocaziile lui de a porunci și a supraveghea, cu atât mai mult va produce vătămare, și aceasta în mod sigur dacă nu urmează cu mare grijă calea Domnului și nu lucrează în armonie cu hotărârile la care a ajuns trupul întreg al credincioșilor, printr-un consiliu unit.
După toate scăderile lui Petru, după căderea și restabilirea lui, după îndelungații lui ani de slujire, cunoașterea atât de aproape a lui Hristos, cunoștința lui despre umblarea Mântuitorului în totul, potrivit principiilor drepte; după toate îndrumările primite, după toate darurile, cunoștința și influența dobândite prin predicarea și învățarea Cuvântului, nu este ciudat ca el să se poarte în mod fățarnic și să ocolească principiile Evangheliei de teama oamenilor sau pentru a primi cinste? Nu este ciudat ca el să șovăie în a proceda după dreptate? Fie ca Dumnezeu să facă pe fiecare om să-și dea seama de neputința sa în a-și îndruma propriul său vas drept și sigur în port.
În lucrarea sa, Pavel a fost deseori silit să stea singur. El era în mod deosebit învățat de Dumnezeu și nu cuteza să facă vreo concesie care ar fi implicat principiul. Uneori, sarcina era grea, dar Pavel a stat tare pentru adevăr. El a înțeles că biserica nu trebuie niciodată să ajungă sub controlul puterii omenești. Tradițiile și cugetările oamenilor nu trebuie să ia locul adevărului descoperit. Înaintarea soliei Evangheliei nu trebuie împiedicată de prejudecățile și preferințele oamenilor, oricare ar fi poziția lor în biserică.
-200-
Pavel se consacrase pe sine și toate puterile sale slujirii lui Dumnezeu. El primise adevărurile Evangheliei direct din ceruri și, în tot timpul lucrării sale, el a menținut o vie legătură cu ființele cerești. El fusese învățat de Dumnezeu cu privire la punerea unor poveri netrebuincioase asupra creștinilor dintre Neamuri, astfel încât, atunci când credincioșii iudaizanți au ridicat în biserica din Antiohia problema circumciziunii, Pavel cunoștea felul de gândire al Duhului lui Dumnezeu cu privire la o asemenea învățătură și a luat o poziție hotărâtă și de nezdruncinat, care a adus bisericilor eliberarea de ritualurile și ceremoniile iudaice.
Deși Pavel era, personal, învățat de Dumnezeu, totuși el nu a avut idei exagerate cu privire la răspunderile individuale. În timp ce aștepta îndrumare direct de la Dumnezeu, el a fost totdeauna gata să recunoască autoritatea dată corpului credincioșilor uniți în obștea bisericii. El simțea nevoia sfatului; și, când se iveau probleme importante, el le prezenta bucuros înaintea bisericii și se unea cu frații săi în a cere de la Dumnezeu înțelepciune pentru a lua hotărâri drepte. Chiar “duhurile proorocilor”, spunea el, “sunt supuse proorocilor; căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinților”. (1 Corinteni 14, 32.) Cât despre Petru, el învăța ca toți, uniți în obștea bisericii, să fie “supuși unii altora”. (1 Petru 5, 5.)