Faptele Apostolilor | Capitolul 17 (bazat pe textele din Faptele apostolilor 13, 4-52.)
“Trimiși de Duhul Sfânt”, Pavel și Barnaba, după ce au fost întăriți prin binecuvântare de către frații din Antiohia, “s-au coborât în Seleucia și de acolo au plecat cu corabia la Cipru”. În felul acesta și-au început apostolii prima lor călătorie misionară.
Cipru era unul din locurile în care au fugit credincioșii din Ierusalim din pricina prigonirii care a urmat după moartea lui Ștefan. Din Cipru veniseră unii la Antiohia și “au propovăduit Evanghelia”. (Faptele Apostolilor 11, 20.) Chiar Barnaba era “de neam din Cipru” (Faptele Apostolilor 4, 36) și acum, el împreună cu Pavel și însoțiți și de Ioan Marcu, o rudă a lui Barnaba, au vizitat această insulă.
Mama lui Marcu era o convertită la religia creștină și casa ei din Ierusalim era un loc de adăpost pentru ucenici. Acolo, ei erau totdeauna siguri că găsesc o primire bună și odihnă potrivită. Cu ocazia unei vizite făcute în casa mamei sale, Marcu le-a propus lui Pavel și lui Barnaba să-i însoțească în călătoria lor misionară. El simțea binecuvântarea lui Dumnezeu în inima sa și dorea mult să se consacre pe deplin lucrării slujirii Evangheliei.
-167-
Ajungând la Salamina, apostolii “au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor…. După ce au străbătut toată insula până la Pafos, au întâlnit pe un vrăjitor, prooroc mincinos, un iudeu, cu numele Bar-Isus, care era cu dregătorul Sergius Paulus, un om înțelept. Acesta din urmă a chemat pe Barnaba și pe Saul și și-a arătat dorința să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Elima, vrăjitorul — căci așa se tâlcuiește numele lui — le stătea împotrivă și căuta să abată pe dregător de la credință”.
Nu fără luptă cedează Satana în fața lucrării de întemeiere a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Puterile răului sunt mereu la lucru într-o luptă neîncetată împotriva instrumentelor alese pentru răspândirea Evangheliei și aceste puteri ale întunericului sunt în mod deosebit la lucru atunci când adevărul este vestit înaintea oamenilor cu vază și de o integritate deplină. Așa a fost cazul atunci când Sergius Paulus, guvernatorul Ciprului, asculta solia Evangheliei. Guvernatorul trimisese după apostoli, pentru a fi învățat cu privire la solia pe care ei veniseră să o aducă; atunci, puterile răului au căutat ca, prin îndemnurile vrăjitorului Elima, să-l abată de la credință și astfel să zădărnicească planul lui Dumnezeu.
În felul acesta, vrăjmașul înfrânt lucrează spre a păstra în rândurile sale oameni cu influență care, dacă s-ar converti, ar putea aduce un serviciu valoros lucrării lui Dumnezeu. Însă credinciosul lucrător al Evangheliei nu trebuie să se teamă că ar fi înfrânt de mâna vrăjmașului; căci este privilegiul lui să fie înzestrat cu putere de sus spre a se împotrivi oricărei influențe diavolești.
-168-
Deși atacat cu înverșunare de Satana, Pavel a avut curajul să mustre pe acela prin care lucra vrăjmașul. “Fiind plin de Duhul Sfânt”, apostolul “s-a uitat țintă la el, și a zis: ‘Om plin de toată viclenia și de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaș al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta; vei fi orb, și nu vei vedea soarele până la o vreme’. Îndată a căzut peste el ceață și întuneric, și căuta bâjbâind niște oameni, care să-l ducă de mână. Atunci, dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut și a rămas uimit de învățătura Domnului”.
Vrăjitorul își închisese ochii față de dovezile adevărului Evangheliei și Domnul, într-o îndreptățită mânie, a făcut ca ochii lui să nu mai vadă, oprindu-l de a mai primi lumina zilei. Această orbire nu avea să fie pentru totdeauna, ci doar pentru un timp, ca el să poată fi avertizat să se pocăiască și să caute iertare la Dumnezeu pe care Îl jignise atât de mult. Tulburarea în care ajunsese a făcut fără de efect meșteșugitele lui uneltiri împotriva învățăturii lui Hristos. Faptul că fusese obligat să bâjbâie în întuneric a dovedit tuturor că minunile săvârșite de apostoli, și pe care Elima le denunțase ca fiind scamatorii, fuseseră săvârșite prin puterea lui Dumnezeu. Dregătorul, convins de adevărul învățăturii propovăduite de apostoli, a primit Evanghelia.
-169-
Elima nu era un om învățat, totuși era deosebit de potrivit pentru a împlini lucrarea lui Satana. Cei care predică adevărul lui Dumnezeu vor întâlni pe șiretul vrăjmaș în multe și felurile înfățișări. Uneori, va fi în persoana unui învățat, dar de cele mai multe ori în aceea a unui om neștiutor, oameni pe care Satana i-a format spre a fi unelte pline de succes în amăgirea sufletelor. Datoria slujitorului lui Hristos este aceea de a sta credincios la postul său, în temere de Dumnezeu și în puterea tăriei lui. În felul acesta, el poate aduce derută în rândurile oștirilor lui Satana și poate fi biruitor în numele Domnului.
Pavel și cei ce erau împreună cu el și-au continuat călătoria, mergând la Perga, în Pamfilia. Drumul le-a fost greu; ei au întâmpinat greutăți și lipsuri și au avut de înfruntat primejdii din toate părțile. În orașele și cetățile prin care au trecut și în tot lungul singuraticului drum, au fost înconjurați de primejdii văzute și nevăzute. Dar Pavel și Barnaba învățaseră să se încreadă în puterea lui Dumnezeu care să-i apere. Inimile lor erau pline de o iubire fierbinte pentru sufletele pieritoare. Ca păstori credincioși în căutarea oii pierdute, ei nu s-au gândit la liniștea sau comoditatea lor. Uitând de ei, nu s-au dat înapoi de la oboseală, foame sau frig. Ei nu aveau în minte decât o singură țintă — salvarea acelora care rătăceau departe de staul.
Aici, Marcu, copleșit de teamă și descurajare, a șovăit pentru o vreme în hotărârea sa de a se preda cu totul pentru lucrarea Domnului. Neobișnuit cu greutățile, el s-a descurajat din pricina primejdiilor și lipsurilor drumului. Ei lucraseră cu succes în împrejurări bune; dar acum, din mijlocul împotrivirilor și primejdiilor, care atât de adesea lovesc pe lucrătorul ce face pionierat, Marcu nu a izbutit să rabde greul ca un bun ostaș al crucii. El mai avea încă de învățat să facă față cu o inimă curajoasă primejdiei, prigoanei și împotrivirii. Pe măsură ce apostolii mergeau tot înainte, temându-se de greutăți și mai mari, Marcu s-a intimidat și, pierzându-și curajul, a refuzat să meargă mai departe și s-a întors la Ierusalim.
-170-
Acest lucru l-a făcut pe Pavel ca, pentru un timp, să-l judece pe Marcu foarte nefavorabil, ba chiar cu asprime. Barnaba, pe de altă parte, era înclinat să-l scuze din cauza lipsei lui de experiență. El se temea ca nu cumva Marcu să părăsească lucrarea, pentru că vedea în el calități care aveau să-l facă potrivit a fi un lucrător folositor pentru Hristos. În anii de mai târziu, susținerea de către el a lui Marcu a fost bogat răsplătită, căci tânărul bărbat s-a predat fără rezerve Domnului și lucrării de vestire a soliei Evangheliei în câmpuri grele. Sub binecuvântarea lui Dumnezeu și sub înțeleapta instruire a lui Barnaba, el s-a dezvoltat astfel încât a ajuns un lucrător valoros.
Mai târziu, Pavel s-a împăcat cu Marcu și l-a primit ca tovarăș de lucru. De asemenea, el l-a recomandat Colosenilor ca unul care era un împreună lucrător “pentru Împărăția lui Dumnezeu” și care-i fusese “de mângâiere”. (Coloseni 4, 11.) Și iarăși, nu cu mult timp înainte de moartea sa, el vorbea despre Marcu “ca fiindu-i de folos pentru slujbă”. (2 Timotei 4, 11.)
După plecarea lui Marcu, Pavel și Barnaba au vizitat Antiohia Pisidiei și în ziua de Sabat au mers în sinagogile iudeilor și au stat jos. “După citirea Legii și Proorocilor, fruntașii sinagogii au trimis să le zică: ‘Fraților, dacă aveți un cuvânt de îndemn pentru norod, vorbiți’”. Fiind astfel invitat să vorbească, “Pavel s-a sculat, a făcut semn cu mâna și a zis: ‘Bărbați israeliți și voi care vă temeți de Dumnezeu, ascultați’”. Apoi a urmat o minunată cuvântare. El a început prin a face un istoric al felului în care Se purtase Domnul cu iudeii din vremea eliberării lor din robia egipteană și cum fusese făgăduit un Mântuitor din seminția lui David; și a declarat plin de curaj că “din sămânța lui David, Dumnezeu, după făgăduința Sa, a ridicat lui Israel un Mântuitor, care este Isus. Înainte de venirea Lui, Ioan propovăduise botezul credinței la tot norodul lui Israel. Și Ioan, când era la sfârșitul însărcinării lui, a zis: ‘Cine credeți că sunt eu? Nu sunt Acela; ci iată după mine vine Unul, căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg încălțămintea picioarelor’”. Astfel, cu putere, el a predicat pe Isus ca Mântuitor al oamenilor, Mesia Cel profetizat.
-171-
După ce a spus aceste cuvinte, Pavel a mai adăugat: “Fraților, fii ai neamurilor lui Avraam, și cei ce vă temeți de Dumnezeu, vouă v-a fost trimis Cuvântul acestei mântuiri. Căci locuitorii din Ierusalim și mai marii lor n-au cunoscut pe Isus; și prin faptul că L-au osândit, au împlinit cuvintele proorocilor, care se citesc în fiecare Sabat”.
Pavel nu s-a dat în lături de a spune adevărul lămurit cu privire la lepădarea Mântuitorului de către mai marii iudeilor. “Măcar că n-au găsit în El nici o vină de moarte”, a spus apostolul, “totuși ei au cerut lui Pilat să-L omoare. Și, după ce au împlinit tot ce este scris despre El, L-au dat jos de pe lemn, și L-au pus într-un mormânt. Dar Dumnezeu L-a înviat din morți. El S-a arătat, timp de mai multe zile, celor ce se suiseră cu El din Galilea la Ierusalim, și care acum sunt martorii Lui înaintea norodului”.
-172-
“Și noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduința făcută părinților noștri Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: ‘Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut’. Că L-a înviat din morți, așa că nu se va mai întoarce în putrezire, a spus-o când a zis: ‘Vă voi împlini cu toată credincioșia făgăduințele sfinte, pe care le-am făcut lui David’. De aceea mai zice și în alt psalm: ‘Nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea’. Și David, după ce a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu, a murit, a fost îngropat lângă părinții săi și a văzut putrezirea. Dar Acela, pe care L-a înviat Dumnezeu, n-a văzut putrezirea.”
Și apoi, după ce vorbise lămurit despre împlinirea cunoscutelor profeții cu privire la Mesia, Pavel le-a predicat despre pocăință și iertarea păcatelor prin meritele lui Isus, Mântuitorul lor. “Să știți dar, fraților”, a zis el, “că în El vi se vestește iertarea păcatelor; și oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-ați putut fi iertați prin Legea lui Moise”.
Duhul lui Dumnezeu a însoțit cuvintele vorbite și inimi au fost mișcate. Referirea apostolului la profețiile Vechiului Testament și declarația sa că acestea se împliniseră în lucrarea lui Isus din Nazaret a adus convingere în multe suflete care tânjeau după venirea lui Mesia Cel făgăduit. Și cuvintele pline de asigurare ale vorbitorului, că “vestea aceasta bună” a mântuirii era atât pentru iudei, cât și pentru Neamuri, a adus nădejde și bucurie acelora care nu fuseseră numărați printre copiii lui Avraam după trup.
-173-
După ce iudeii au ieșit din sinagogă, “Neamurile i-au rugat să le vorbească și în Sabatul viitor despre aceleași lucruri”. După terminarea adunării, “mulți din iudei și din prozeliții evlavioși”, care primiseră în inimile lor vestea aceea bună, adusă lor în ziua aceea, “au mers după Pavel și Barnaba, care stăteau de vorbă cu ei și-i îndemnau să stăruiască în harul lui Dumnezeu”.
Interesul ivit în Antiohia Pisidiei în urma cuvântării lui Pavel a strâns “în Sabatul viitor aproape toată cetatea … ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Iudeii, când au văzut noroadele, s-au umplut de pizmă, vorbeau împotriva celor spuse de Pavel și-l batjocoreau.”
“Dar Pavel și Barnaba le-au zis cu îndrăzneală: ‘Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu-l primiți și singuri vă judecați nevrednici de viață veșnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri. Căci așa ne-a poruncit Domnul: Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să aduci mântuirea până la marginile pământului’”.
“Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta și preamăreau Cuvântul Domnului. Și toți cei ce erau rânduiți să capete viața veșnică au crezut”. Ei s-au bucurat nespus de mult de faptul că Hristos îi recunoștea și pe ei drept copii ai lui Dumnezeu și, cu inimi recunoscătoare, au ascultat cuvântul predicat. Cei care au crezut au dovedit râvnă în a vesti și altora solia Evangheliei și astfel “Cuvântul Domnului se răspândea în toată țara”.
-174-
Cu secole înainte, pana inspirației vorbise despre această strângere a Neamurilor; însă aceste rostiri profetice fuseseră slab înțelese. Osea spusese: “Totuși numărul copiilor lui Israel va fi ca nisipul mării, care nu se poate nici măsura, nici număra; și de unde li se zicea: ‘Nu sunteți poporul Meu’, li se va zice: ‘Copiii Dumnezeului Celui viu!’” Și iarăși: “Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în țară, și-i voi da îndurare; voi zice Lui Lo-Ami: ‘Tu ești poporul Meu!’ Și el va răspunde: ‘Dumnezeul meu!’” (Osea 1, 10; 2, 23.)
Însuși Mântuitorul, în timpul lucrării Sale pământești, a profetizat despre răspândirea Evangheliei printre Neamuri. În pilda despre vie, El a spus iudeilor nepocăiți: “Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi, și va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite”. (Matei 21, 43.) Și după învierea Sa, El i-a însărcinat pe ucenicii Lui să meargă “în toată lumea” și “faceți ucenici din toate neamurile”. Nu trebuia să lase pe nimeni neavertizat, ci aveau să predice “Evanghelia la orice făptură”. (Matei 28, 19; Marcu 16, 15.)
Îndreptându-se către Neamurile din Antiohia Pisidiei, Pavel și Barnaba nu au încetat să lucreze pentru iudeii de pretutindeni, oriunde găseau o ocazie potrivită ca să câștige un ascultător. Mai târziu, în Tesalonic, în Corint, în Efes, cum și în alte centre importante, Pavel și conlucrătorii lui au predicat Evanghelia atât iudeilor, cât și Neamurilor. Însă, de aici înainte, străduințele lor cele mai mari au fost îndreptate spre zidirea Împărăției lui Dumnezeu în ținuturile păgâne, printre oamenii care aveau puțină sau nu aveau chiar deloc cunoștință despre adevăratul Dumnezeu și despre Fiul Său.
-175-
Inima lui Pavel și împreună-lucrătorilor săi era atrasă către aceia care erau “fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume”. Prin neobosita lucrare a apostolilor față de Neamuri, “străinii și oaspeții”, care odinioară “fuseseră depărtați”, au aflat că au “fost apropiați prin sângele lui Hristos” și că, prin credința în jertfa Lui ispășitoare, ei puteau deveni “împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu”. (Efeseni 2, 12.13.19.)
Înaintând în credință, Pavel a lucrat fără răgaz în vederea clădirii Împărăției lui Dumnezeu printre aceia care fuseseră neglijați de învățătorii din Israel. El preamărea continuu pe Hristos Isus ca “Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (1 Timotei 6, 15) și îi îndemna pe credincioși să fie “înrădăcinați și zidiți în El, întăriți prin credință”. (Coloseni 2, 7.)
Pentru cei care cred, Hristos este o temelie sigură. Pe această Stâncă vie pot clădi atât iudeii, cât și Neamurile. Este destul de cuprinzătoare pentru toți și destul de tare pentru a susține greutatea și povara lumii întregi. Acesta este un fapt recunoscut în mod clar de însuși Pavel. În ultimele zile ale lucrării sale, când, adresându-se unui grup de credincioși dintre Neamuri, care rămăseseră statornici în iubirea lor față de adevărul Evangheliei, apostolul a scris: Voi sunteți “zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”. (Efeseni 2, 19.20.)
-176-
Când solia Evangheliei s-a răspândit în Pisidia, iudeii necredincioși din Antiohia, în oarba lor prejudecată, “au întărâtat pe femeile cucernice cu vază și pe fruntașii cetății, au stârnit o prigonire împotriva lui Pavel și Barnaba și i-au izgonit” din ținutul lor.
Ucenicii nu s-au descurajat din pricina acestei purtări; și-au amintit de cuvintele Învățătorului lor: “Ferice va fi de voi când, din pricina Mea oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe proorocii care au fost înainte de voi”. (Matei 5, 11.12.)
Solia Evangheliei înainta și apostolii aveau toate motivele ca să se simtă încurajați. Munca lor fusese binecuvântată din belșug printre locuitorii din Antiohia Pisidiei, iar credincioșii pe care ei îi lăsaseră să ducă singuri, pentru o vreme, lucrarea mai departe “erau plini de bucurie și de Duhul Sfânt”.