Faptele Apostolilor | Capitolul 12 (bazat pe textele din Faptele apostolilor 9, 1-18.)
Proeminent printre conducătorii iudei și cel care a fost pe deplin trezit, ca urmare a succesului ce însoțea vestirea Evangheliei, a fost Saul din Tars. Cetățean roman prin naștere, Saul era totuși iudeu, ca obârșie; el fusese educat la Ierusalim de cel mai înțelept dintre rabini. “Din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin”, Saul era “Evreu din Evrei; în ce privește Legea, Fariseu; în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană”. (Filipeni 3, 5.6.) El era socotit de rabini ca un tânăr foarte promițător, și mari speranțe se puneau în el, ca un destoinic și zelos apărător al vechii credințe. Numirea lui ca membru al Sinedriului l-a așezat într-o poziție ce-i conferea putere.
Saul avusese o parte importantă în judecarea și osândirea lui Ștefan, iar izbitoarele dovezi ale prezenței lui Dumnezeu lângă martir l-au făcut pe Saul să se îndoiască de dreptatea cauzei pe care o susținuse împotriva urmașilor lui Isus. Mintea îi era profund frământată. În nedumerirea sa, el a cerut sfat de la aceia în a căror înțelepciune și judecată avea deplină încredere. Argumentele preoților și ale mai marilor l-au convins, în cele din urmă, că Ștefan era un hulitor de Dumnezeu și că Hristos, pe care ucenicul martir Îl predicase, era un înșelător, iar că aceia care se găseau în slujbele sfinte trebuia să aibă dreptate.
-113-
Nu fără lupte sufletești grele a ajuns Saul la această concluzie. Dar, în cele din urmă, educația și prejudecățile sale, respectul pe care-l avea față de foștii lui învățători, cum și mândria și dorința de popularitate l-au determinat să se răzvrătească împotriva glasului conștiinței și a harului lui Dumnezeu. Și, hotărând în mod categoric că preoții și cărturarii aveau dreptate, Saul a devenit foarte crunt în împotrivirea sa față de învățăturile răspândite de ucenicii lui Isus. Activitatea lui de a face ca bărbați și femei sfinte să fie târâți înaintea tribunalelor, unde unii erau osândiți la închisoare, iar alții chiar la moarte numai din cauza credinței lor în Isus, a adus tristețe și întuneric asupra bisericii de-abia organizate, ceea ce a făcut ca mulți să caute scăparea fugind.
Cei care fugiseră din Ierusalim din pricina prigoanei “mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul”. (Faptele Apostolilor 8, 4.) Printre cetățile în care aceștia au mers era și Damasc, unde noua credință a câștigat mulți adepți.
Preoții și mai marii speraseră că, prin eforturi stăruitoare și aspră prigoană, erezia putea fi înăbușită. Acum ei și-au dat seama că și în alte locuri trebuia să ia aceleași măsuri hotărâte pe care le luaseră în Ierusalim împotriva noii învățături. Pentru lucrarea deosebită pe care ei doreau să o facă în Damasc, Saul și-a oferit serviciile. Suflând “amenințarea și uciderea împotriva ucenicilor Domnului”, Saul “s-a dus la marele preot și i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinței, atât bărbați, cât și femei, să-i aducă legați la Ierusalim”. Astfel, “cu putere și învoire de la preoții cei mai de seamă” (Faptele Apostolilor 26, 12), Saul din Tars, în tăria și puterea omenească și arzând de un zel nesfânt, a pornit în acea memorabilă călătorie ale cărei întâmplări neobișnuite aveau să schimbe tot cursul vieții lui.
-114-
În ultima zi a călătoriei, “pe la amiază”, în timp ce călătorii obosiți se apropiau de Damasc, deodată li s-au înfățișat înaintea ochilor întinse ogoare fertile, grădini frumoase și livezi roditoare, udate de ape răcoroase ce veneau din munții înconjurători. După o călătorie lungă prin pustiuri singuratice, asemenea scene erau cu adevărat înviorătoare. În timp ce Saul împreună cu însoțitorii lui priveau cu admirație asupra câmpiei roditoare și a frumoasei cetăți din vale, “deodată”, așa cum avea să declare el mai târziu, a strălucit “împrejurul meu și împrejurul tovarășilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui” (Faptele Apostolilor 26, 13), prea glorioasă spre a putea fi suportată de ochii muritori. Orbit și zăpăcit, Saul a căzut în genunchi la pământ.
În timp ce lumina continua să strălucească în jurul lor, Saul a auzit “un glas, care-i zicea în limba evreiască:” (Faptele Apostolilor 26, 14) “‘Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?’ ‘Cine ești Tu Doamne?’ a răspuns el. Și Domnul a zis: ‘Eu sunt Isus, pe care-L prigonești. Ți-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un țepuș’”.
-115-
Plini de teamă și aproape orbiți de intensitatea luminii, tovarășii lui Saul au auzit un glas, dar n-au văzut nici un om. Dar Saul a înțeles cuvintele ce fuseseră rostite; și lui i s-a descoperit lămurit Acela care vorbise — chiar Fiul lui Dumnezeu. În Ființa strălucitoare care stătea înaintea lui, el a văzut pe Cel răstignit. Asupra sufletului acestui iudeu înspăimântat, imaginea feței Mântuitorului s-a întipărit pentru totdeauna. Cuvintele rostite i-au răscolit inima cu o putere înspăimântătoare. În cămările întunecate ale minții sale, s-a revărsat un potop de lumină, dezvăluind neștiința și greșeala vieții sale de mai înainte, cum și nevoia pe care o avea acum de iluminarea Duhului Sfânt.
Saul a văzut acum că, prigonind pe urmașii lui Isus, el săvârșea, de fapt, lucrarea lui Satana. El a văzut că convingerile sale despre dreptate și despre obligațiile sale se întemeiau, în mare măsură, pe încrederea pe care o acordase preoților și mai marilor. El îi crezuse atunci când ei i-au spus că povestea învierii nu era decât o născocire iscusită a ucenicilor. Acum, când Isus Însuși i Se descoperise, Saul era convins de adevărurile susținerilor ucenicilor.
În acel ceas de iluminare cerească, mintea lui Saul a lucrat cu o uimitoare rapiditate. Scrierile profetice ale Sfintelor Scripturi au fost deschise înțelegerii sale. El a văzut că lepădarea lui Isus de către iudei, răstignirea, învierea și înălțarea Sa fuseseră profetizate de către profeți și dovedeau că El este Mesia Cel făgăduit. Predica lui Ștefan, rostită de el în timpul martiriului său, a revenit cu putere în mintea lui Saul și el a înțeles că martirul văzuse într-adevăr “slava lui Dumnezeu” atunci când el a zis: “Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor 7, 55.56). Preoții declaraseră aceste cuvinte ca fiind o hulire la adresa lui Dumnezeu, însă acum Saul știa că ele erau adevărate.
-116-
Ce descoperire erau toate acestea pentru prigonitor! Acum Saul știa cu siguranță că Mesia Cel făgăduit venise pe acest pământ, ca Isus din Nazaret, și că El fusese lepădat și răstignit de aceia pe care venise să-i mântuiască. El știa, de asemenea, că Mântuitorul înviase biruitor din mormânt și că Se înălțase la cer. În clipa aceea, de descoperire dumnezeiască, Saul și-a reamintit cu groază că Ștefan, care mărturisise despre un Mângâietor răstignit și înviat, fusese sacrificat cu consimțământul său și că, mai târziu, prin mijlocirea lui, mulți alți demni urmași ai lui Isus fuseseră dați morții printr-o prigoană plină de cruzime.
Mântuitorul îi vorbise lui Saul prin Ștefan, a cărui limpede judecată nu a putut fi răsturnată. Învățatul iudeu văzuse pe fața martirului reflectându-se lumina slavei lui Hristos; fața lui era “ca o față de înger”. (Faptele Apostolilor 6, 15.) El fusese martor al spiritului îndurător pe care Ștefan îl dovedise față de vrăjmașii lui și pe care îi iertase. El văzuse, de asemenea, puterea morală și resemnarea bucuroasă a multora pe care el îi făcuse să sufere chinuri și dureri. El văzuse pe unii dându-și cu bucurie viața pentru credința lor.
Toate aceste lucruri au vorbit cu putere lui Saul și deseori au dat minții lui o convingere aproape covârșitoare că Isus era Mesia Cel făgăduit. În asemenea situații, el se luptase nopți întregi împotriva acestei convingeri și totdeauna terminase lupta mărturisindu-și credința că Isus nu era Mesia și că urmașii Lui erau niște fanatici amăgiți.
-117-
De data aceasta, Hristos îi vorbise lui Saul direct cu glasul Său, zicând: “Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” Și la întrebarea: “Cine ești Tu, Doamne?” a răspuns aceeași voce: “Eu sunt Isus, pe care-L prigonești”. Aici, Hristos Se identifică pe Sine cu credincioșii Săi. Prigonind pe urmașii lui Isus, Saul lovise direct în Domnul cerului. Învinuindu-i pe nedrept și mărturisind împotriva lor, el învinuise pe nedrept și mărturisise împotriva Mântuitorului lumii.
În mintea lui Saul, nu mai era nici o îndoială că Acela care îi vorbea era Isus din Nazaret, Mesia Cel mult așteptat, Mângâietorul și Răscumpărătorul lui Israel. “Tremurând și plin de frică”, el a întrebat: “Doamne, ce vrei să fac?” “Scoală-te”, i-a zis Domnul, “intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci.”
Când slava strălucitoare s-a retras și Saul s-a ridicat de la pământ, el a constatat că era cu totul lipsit de vedere. Strălucirea slavei lui Hristos fusese prea puternică pentru ochii lui muritori; și atunci când ea a dispărut, asupra ochilor lui s-a așezat întunericul nopții. El a crezut că această orbire era o pedeapsă de la Dumnezeu pentru cruda lui prigonire a urmașilor lui Isus. Într-un întuneric grozav, el a bâjbâit în jurul său și tovarășii lui, încremeniți și plini de teamă, “l-au luat de mâini și l-au dus în Damasc”.
În dimineața acelei zile pline de întâmplări, Saul se apropiase de Damasc, având simțământul mulțumirii de sine din pricina încrederii pe care mai marii preoților o aveau în el. Lui i se încredințase răspunderi grele. El fusese însărcinat să susțină interesele religiei iudaice prin stăvilirea, dacă era cu putință, a răspândirii noii credințe în Damasc. El era hotărât ca misiunea sa să fie încununată de succes și privea cu ardoare înainte spre experiențele pe care le aștepta și care îi stăteau în față.
-118-
Dar cât de deosebită, față de așteptările sale, era intrarea lui în cetate! Lovit cu orbire, neputincios, frământat de remușcări, neștiind ce altă pedeapsă îl mai aștepta, el a căutat casa ucenicului Iuda, unde, în singurătate, a avut ocazie să cugete destul și să se roage.
Timp de trei zile, Saul “n-a văzut și n-a mâncat, nici n-a băut nimic”. Aceste zile de agonie sufletească au fost pentru el ca niște ani. Din nou și din nou, el și-a amintit cu durere sufletească de partea pe care o avusese în martiriul lui Ștefan. Cu groază, el a cugetat la vina de a fi îngăduit să fie stăpânit de răutatea și prejudecata preoților și a mai marilor, chiar și atunci când fața lui Ștefan fusese luminată de strălucirea cerului. Cu sufletul întristat și zdrobit, el și-a amintit de multele ocazii în care își închisese ochii și urechile față de cele mai izbitoare dovezi și că, neînduplecat, a continuat prigonirea credincioșilor lui Isus din Nazaret.
Aceste zile de profundă cercetare de sine și umilire a inimii au fost petrecute într-o deplină singurătate. Credincioșii, fiind avertizați despre planul cu care venise Saul în Damasc, se temeau ca nu cumva el să se prefacă pentru a-i putea înșela cu mai multă îndemânare; și de aceea se țineau deoparte de el, refuzând să-i arate simpatie. El nu dorea să apeleze la iudeii neconvertiți, cu care plănuise să se unească în prigonirea credincioșilor; căci el știa că ei nici n-ar fi vrut să audă istorisirea lui. În felul acesta, el părea să fie lipsit de orice simpatie omenească. Singura lui nădejde după un ajutor era numai într-un Dumnezeu îndurător și către El striga Saul cu inima zdrobită.
-119-
În timpul lungilor ore cât Saul rămăsese singur cu Dumnezeu, el și-a amintit multe din pasajele Bibliei cu privire la prima venire a lui Hristos. A extras profețiile cu multă grijă și cu o memorie ascuțită de convingerea care pusese stăpânire pe mintea sa. Cugetând asupra înțelesului acestor profeții, Saul era uimit de orbirea și înțelegerea sa de mai înainte, cum și de orbirea iudeilor în general, care dusese la lepădarea lui Isus, ca Mesia Cel făgăduit. Acum, toate i se păreau clare minții sale iluminate. El știa că prejudecata și necredința sa de mai înainte i-au întunecat priceperea spirituală și l-au împiedicat să vadă în Isus din Nazaret pe Mesia Cel profetizat.
Predându-se cu totul puterii convingătoare a Duhului Sfânt, Saul a văzut greșelile vieții sale și a recunoscut cât de cuprinzătoare erau cerințele Legii lui Dumnezeu. El, care fusese un Fariseu mândru, încrezător că era îndreptățit prin propriile sale fapte bune, acum se pleacă înaintea lui Dumnezeu în umilința și simplitatea unui copilaș, mărturisindu-și propria sa nevrednicie, rugându-se pentru meritele unui Mântuitor răstignit și înălțat. Saul dorea să ajungă în deplină armonie și comuniune cu Tatăl și cu Fiul; și, în dorința lui fierbinte după iertare și primire, el a înălțat la tronul milei rugăciuni arzătoare.
-120-
Rugăciunile Fariseului pocăit nu au fost în zadar. Gândurile și simțămintele cele mai profunde ale inimii sale au fost transformate prin harul dumnezeiesc și însușirile lui nobile au fost aduse în armonie cu planurile veșnice ale lui Dumnezeu. Hristos și neprihănirea Lui au devenit pentru Saul de mai mare preț decât lumea întreagă.
Convertirea lui Saul este o dovadă izbitoare despre puterea minunată a Duhului Sfânt de a-i convinge pe oameni de păcat. El crezuse în adevăr că Isus din Nazaret nesocotise Legea lui Dumnezeu și că învățase pe ucenicii Lui să o socotească fără valoare. Dar, după convertirea sa, Saul a recunoscut în Isus pe Acela care a venit în lume tocmai pentru apărarea Legii Tatălui Său. El era convins că Isus Se afla la temelia întregului sistem iudaic al jertfelor. El a văzut că la cruce tipul s-a întâlnit cu antitipul și că Isus împlinise profețiile Vechiului Testament cu privire la Răscumpărătorul lui Israel.
În raportul cu privire la convertirea lui Saul, ne sunt date principii importante pe care trebuie să le avem mereu în minte. Saul a fost adus direct în prezența lui Hristos. El era acela pe care Hristos dorea să-l folosească pentru o lucrare foarte însemnată, acela care avea să fie pentru El “un vas ales”; totuși, Domnul nu i-a spus dintr-o dată despre lucrarea ce-i fusese hotărâtă. El l-a oprit din umblarea lui și l-a convins de păcat; dar, când Saul a întrebat: “Doamne, ce vrei să fac?”, Mântuitorul a pus pe nedumeritul iudeu în legătură cu biserica Sa, pentru ca acolo să afle despre voința lui Dumnezeu față de el.
-121-
Lumina cea minunată, care a luminat întunecimea lui Saul, era lucrarea Domnului; dar mai era, de asemenea, o lucrare ce urma să fie făcută pentru el de către ucenici. Hristos săvârșise lucrarea de descoperire și convingere; și acum cel pocăit se găsea în situația de a învăța de la aceia pe care Dumnezeu îi rânduise a învăța adevărul Său.
Pe când Saul stătea singur în casa lui Iuda, continuând să înalțe rugăciuni și cereri, Domnul S-a arătat în viziune unui ucenic din Damasc, “numit Anania”, și i-a spus că Saul din Tars se ruga și avea nevoie de ajutor. “Scoală-te, du-te pe ulița care se cheamă Dreaptă”, a spus solul ceresc, “și caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci, iată, el se roagă; și a văzut în vedenie pe un om, numit Anania, intrând la el, și punându-și mâinile peste el, ca să-și capete iarăși vederea.”
Lui Anania cu greu i-a venit să pună temei pe cuvintele îngerului; căci rapoartele despre cruda prigonire a sfinților din Ierusalim dusă de Saul se răspândise în lung și în lat. El a îndrăznit să protesteze: “Doamne, am auzit de la mulți despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinților Tăi în Ierusalim, ba și aici are puteri din partea preoților celor mai de seamă, ca să lege pe toți care cheamă Numele Tău”. Însă porunca era hotărâtă: “Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel”.
Ascultător îndrumării îngerului, Anania a căutat pe bărbatul care până de curând suflase amenințare împotriva tuturor celor care credeau în numele lui Isus; și, punându-și mâinile pe capul suferindului pocăit, el a zis: “Frate Saule, Domnul Isus, care ți S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeți vederea și să te umpli de Duhul Sfânt”.
-122-
“Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; și el și-a căpătat iarăși vederea. Apoi s-a sculat și a fost botezat.”
În felul acesta, Isus a consfințit autoritatea bisericii Sale organizate și a pus pe Saul în legătură cu instrumentul numit de El pe pământ. Hristos are acum o biserică, ca reprezentant al Său pe pământ, și ei îi revine lucrarea de a îndruma pe păcătosul pocăit pe calea vieții.
Mulți nutresc ideea că ei datorează numai lui Hristos lumina și experiența pe care o au, independent de urmașii Săi recunoscuți de pe pământ. Isus este Prietenul păcătoșilor și inima Lui este mișcată de durerile lor. El are toată puterea atât în cer, cât și pe pământ; însă El îndrumă pe păcătoși la biserică, pe care El a făcut-o un canal de lumină pentru lume.
Când în mijlocul oarbei lui rătăciri și prejudecăți Saul a primit o descoperire a lui Hristos, pe care Îl prigonea el, a fost adus în directă legătură cu biserica, care este lumina lumii. În cazul acesta, Anania reprezenta pe Hristos și, de asemenea, reprezenta pe slujitorii lui Hristos de pe pământ, care sunt aleși a lucra pentru El. În locul lui Hristos, Anania a atins ochii lui Saul pentru ca el să primească vederea. În locul lui Hristos, el și-a așezat mâinile asupra lui și, rugându-se în numele lui Hristos, Saul a primit Duhul Sfânt. Toate acestea sunt făcute în numele și prin autoritatea lui Hristos. Hristos este izvorul, iar biserica este canalul de comunicare.