Faptele Apostolilor | Capitolul 09 (bazat pe textele din Faptele apostolilor 6, 1-7.)
În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul ucenicilor, “evreii care vorbeau grecește cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărțeala ajutoarelor de toate zilele”.
Prima biserică era alcătuită din mai multe clase de oameni, de diferite naționalități. La vremea revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, “se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer”. (Faptele Apostolilor 2, 5.) Printre cei de credință ebraică, care erau adunați la Ierusalim, erau unii care, de obicei, erau cunoscuți ca greci; între aceștia și iudeii din Palestina exista de multă vreme neîncredere și chiar conflicte.
Inimile celor care fuseseră convertiți în urma activității apostolilor erau blânde și unite datorită iubirii creștine. În ciuda prejudecăților de mai înainte, toți erau în armonie unii cu alții. Satana știa că atâta vreme cât această unire continua să existe, îi va fi cu neputință să împiedice înaintarea adevărului Evangheliei; și el căuta să se folosească de felul de gândire de mai înainte, în nădejdea că, în felul acesta, să poată introduce elemente de discordie.
-88-
Așa s-a întâmplat că, înmulțindu-se ucenicii, vrăjmașul a izbutit să facă să se nască bănuiala din partea unora care mai înainte avuseseră obiceiul de a privi cu gelozie la frații lor în credință și de a găsi vină conducătorilor lor spirituali și astfel, “evreii care vorbeau grecește cârteau împotriva evreilor”. Pricina cârtirii era o pretinsă neglijare a văduvelor grecoaice la împărțirea ajutoarelor de toate zilele. Orice inegalitate ar fi fost contrară spiritului Evangheliei, totuși Satana a izbutit să dea loc la bănuială. Măsuri categorice și imediate trebuia luate acum pentru a înlătura orice pricină de nemulțumire, ca nu cumva vrăjmașul să triumfe în efortul lui de a pricinui o discordie printre credincioși.
Ucenicii lui Isus au ajuns la un moment critic în experiența lor. Sub înțeleapta conducere a apostolilor, care lucrau uniți în puterea Duhului Sfânt, lucrarea încredințată solilor Evangheliei creștea foarte repede. Biserica se mărea mereu și această creștere a membrilor ei a adus poveri cu mult mai grele asupra celor care aveau grija ei. Nici un om și nici chiar o grupă de oameni n-ar fi putut să poarte singuri aceste sarcini fără să primejduiască prosperitatea viitoare a bisericii. Era necesară o redistribuire a responsabilităților care fuseseră îndeplinite cu credincioșie doar de câțiva, în primele zile ale bisericii. Acum, apostolii trebuia să facă un pas important în ce privește desăvârșirea rânduielii în biserică, prin punerea asupra altora a unor sarcini pe care ei le purtaseră atâta vreme.
-89-
Convocând o adunare a credincioșilor, apostolii au fost îndrumați de Duhul Sfânt să facă un plan pentru o mai bună organizare a tuturor celor din biserică, care puteau să slujească. A sosit timpul, au spus apostolii, când conducătorii spirituali ce aveau în grijă supravegherea bisericii să fie eliberați de sarcina de a distribui ajutoare la săraci, cum și alte poveri asemănătoare, pentru ca astfel să poată să ducă mai departe lucrarea de predicare a Evangheliei. “De aceea, fraților”, au zis ei, “alegeți dintre voi șapte bărbați vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și înțelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului”. Sfatul acesta a fost ascultat și, prin rugăciune și punerea mâinilor, șapte bărbați aleși au fost puși în mod solemn deoparte pentru slujba de diaconi.
Alegerea celor șapte pentru a se îngriji de o anumită lucrare s-a dovedit a fi o mare binecuvântare pentru biserică. Slujbașii aceștia au dat o atenție deosebită nevoilor fiecăruia în parte, cum și intereselor financiare ale bisericii și, prin purtarea lor atentă și exemplul lor evlavios, ei au fost de un important ajutor celor împreună slujitori cu ei în strângerea diferitelor interese ale bisericii într-un tot unit.
Că pasul acesta era după planul lui Dumnezeu reiese din rezultatele spre bine, care s-au văzut imediat. “Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea mult în Ierusalim, și o mare mulțime de preoți veneau la credință”. Acest seceriș de suflete se datora atât libertății mai mari ce fusese dată apostolilor, cât și zelului și puterii arătate de cei șapte diaconi. Faptul că acești frați fuseseră rânduiți pentru lucrarea specială de a se îngriji de nevoile săracilor nu-i excludea de la propovăduirea adevărului. Dimpotrivă, ei erau întru totul în măsură să-i învețe pe alții în cele ale adevărului și, ca atare, s-au angajat în lucrare cu multă râvnă și succes.
-90-
Primei biserici i se încredințase o lucrare de continuă creștere — aceea de stabilire de centre de lumină și binecuvântare oriunde erau suflete sincere ce doreau să se predea slujirii lui Hristos. Vestirea Evangheliei trebuia să se întindă în lumea întreagă și solii crucii nu puteau nădăjdui a-și împlini importanta lor lucrare decât numai dacă rămâneau strânși în legătura unității creștine, descoperind în felul acesta lumii faptul că ei erau una cu Hristos în Dumnezeu. Oare nu Se rugase divinul lor Conducător Tatălui: “Păzește, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem și noi”? Și oare nu spusese El despre ucenicii Săi: “Lumea i-a urât pentru că ei nu sunt din lume”? Oare nu Se rugase stăruitor Tatălui “pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una”, “pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”? (Ioan 17, 11.14.23.21.) Viața și puterea lor spirituală depindeau de o strânsă legătură cu Acela care îi însărcinase să predice Evanghelia.
Numai dacă erau uniți cu Hristos ucenicii puteau nădăjdui să fie însoțiți de puterea Duhului Sfânt și de conlucrarea îngerilor cerului. Cu ajutorul acestor unelte divine, ei aveau să prezinte lumii un front comun și aveau să fie biruitori în lupta pe care trebuia să o ducă neîncetat împotriva puterilor întunericului. Continuând să lucreze uniți, solii cerești aveau să meargă înaintea lor, deschizându-le calea, inimi aveau să fie pregătite pentru primirea adevărului și mulți aveau să fie câștigați la Hristos. Atâta vreme cât ei rămâneau uniți, biserica avea să înainteze “frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca niște oști sub steagurile lor”. (Cântarea Cântărilor 6, 10.) Nimic nu putea să se opună progresului ei continuu. Biserica avea să înainteze din biruință în biruință, împlinind în mod glorios misiunea ei divină de a vesti lumii Evanghelia.
-91-
Organizația bisericii din Ierusalim trebuia să slujească drept model pentru organizarea bisericilor în oricare alt loc unde solii adevărului aveau să câștige convertiți ai Evangheliei. Cei cărora le era dată răspunderea generală a bisericii nu trebuia să stăpânească asupra moștenirii bisericii, ci, ca păstori înțelepți, ei trebuia să păstorească “turma lui Dumnezeu”, făcându-se “pilde turmei” (1 Petru 5, 2.3); și diaconii trebuia să fie “vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și înțelepciune”. Bărbații aceștia trebuia să ia o poziție unită de partea dreptății și să stăruie în ea cu tărie și hotărâre. În felul acesta, urma să aibă o influență unită asupra întregii turme.
Mai târziu, în istoria primei biserici, când în diferitele părți ale lumii multe grupe de credincioși au alcătuit biserici, organizația bisericii s-a mai desăvârșit, pentru ca ordinea și lucrarea armonioasă să poată fi menținute. Fiecare membru era sfătuit să-și îndeplinească bine partea sa. Fiecare trebuia să folosească în chip înțelept talentele încredințate lui. Unii fuseseră înzestrați de Duhul Sfânt cu daruri speciale — “întâi apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învățători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor și vorbirii în felurite limbi”. (1 Corinteni 12, 28.) Însă toate aceste categorii de lucrători trebuia să lucreze în armonie.
-92-
“Sunt felurite daruri, dar este același Duh; sunt felurite slujbe, dar este același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți. Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință, datorită aceluiași Duh; altuia credința, prin același Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte cum voiește. Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot așa este și Hristos”. (1 Corinteni 12, 4-12.)
Solemne sunt răspunderile puse asupra acelora care sunt chemați a fi conducători în biserica lui Dumnezeu pe pământ. În zilele teocrației, când Moise se străduia să poarte singur poveri atât de grele, încât în curând ar fi fost copleșit sub greutatea lor, el a fost sfătuit de Ietro să facă planuri pentru o înțeleaptă împărțire a răspunderilor. “Fii tâlmaciul poporul înaintea lui Dumnezeu”, îl sfătui Ietro, “și du pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învață-i poruncile și legile; și arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze și ce trebuie să facă”. Mai departe, Ietro a dat sfatul ca să fie aleși bărbați “drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci și căpetenii peste zece”. Aceștia trebuia să fie “oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmași ai lăcomiei”. Ei aveau să “judece poporul în tot timpul”, în felul acesta ușurând pe Moise de răspunderea copleșitoare de a se ocupa de multe probleme mărunte pe care ajutoarele lui consacrate le puteau rezolva cu înțelepciune.
-93-
Timpul și puterea celor care prin providența lui Dumnezeu au fost puși în poziții de conducere și răspundere în biserică, ar trebui să fie folosite cu probleme mult mai grele și care cer o înțelepciune deosebită și o inimă largă. Nu este în planul lui Dumnezeu ca asemenea bărbați să fie chemați să rezolve probleme mărunte pentru care alții sunt destul de destoinici: “Să aducă înaintea ta toate pricinile însemnate”, i-a propus Ietro lui Moise, “iar pricinile cele mai mici să le judece ei înșiși. În felul acesta, îți vei ușura sarcina, căci o vor purta și ei împreună cu tine. Dacă vei face lucrul acesta și dacă Dumnezeu îți va porunci așa, vei putea face față lucrurilor, și tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui”.
Potrivit acestui plan, “Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul și i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci și căpetenii peste zece. Ei judecau poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înșiși”. (Exod 18, 19.26.)
-94-
Mai târziu, când a ales șaptezeci de bătrâni care să împartă cu el răspunderea conducerii, Moise a dovedit multă grijă în a alege drept ajutoare ale sale oameni demni, cu judecată sănătoasă și cu experiență. Când acești bătrâni au primit însărcinarea, cu ocazia întăririi lor prin binecuvântare, el a schițat câteva din însușirile care fac pe un om să fie un înțelept conducător în biserică. “Să ascultați de frații voștri”, a zis Moise, “și să judecați după dreptate neînțelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutați la fața oamenilor în judecățile voastre; să ascultați pe cel mic ca și pe cel mare; să nu vă temeți de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate”. (Deuteronom 1, 16.17.)
Împăratul David, către încheierea domniei lui, a dat o solemnă avertizare celor care, în vremea lui, purtau sarcina lucrării lui Dumnezeu. Adunând la Ierusalim “toate căpeteniile lui Israel, căpeteniile semințiilor, căpeteniile cetelor din slujba împăratului, căpeteniile peste mii și căpeteniile peste sute, pe cei mai mari peste toate averile și turmele împăratului și ale fiilor săi, pe dregători, pe viteji și pe toți voinicii”, bătrânul împărat i-a avertizat în mod solemn “înaintea întregului Israel, înaintea adunării Domnului, și în fața Dumnezeului nostru care vă aude”, zicându-le: “Păziți și puneți-vă la inimă toate poruncile Domnului, Dumnezeului vostru”. (1 Cronici 28, 1.8.)
-95-
Lui Solomon, ca unuia chemat să ocupe o poziție plină de răspundere — aceea de conducător, David i-a dat o avertizare deosebită: “Tu, fiule Solomoane, cunoaște pe Dumnezeul tatălui tău și slujește-I cu toată inima și cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile și pătrunde toate închipuirile și toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar dacă-L vei părăsi, te va lepăda și El pe vecie. Vezi acum că Domnul te-a ales…. Întărește-te”. (1 Cronici 28, 9.10.)
Aceleași principii de evlavie și dreptate trebuia să-i călăuzească pe mai marii poporului lui Dumnezeu, în vremea lui Moise și a lui David, și să fie urmate, de asemenea, și de aceia cărora le fusese dată supravegherea nou organizatei biserici a lui Dumnezeu în dispensațiunea Evangheliei. În lucrarea de a pune lucrurile în rânduială în toate bisericile și de întărire a oamenilor destoinici, care să acționeze ca slujbași, apostolii s-au ținut de înaltele standarde ale conducerii arătate în Scripturile Vechiului Testament. Ei au susținut mai departe că cel chemat să stea într-o poziție de răspundere, în biserică, “trebuie să fie fără prihană; nu încăpățânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuș, nici lacom de câștig mârșav; ci să fie primitor de oaspeți, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat; să se țină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învățătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învățătura sănătoasă și să înfrunte (să convingă) pe potrivnici.”. (Tit 1, 7-9.)
Ordinea care a fost menținută în prima biserică creștină le-a dat putința de a înainta puternic, ca o oștire bine disciplinată, îmbrăcată cu armura lui Dumnezeu. Grupele de credincioși, deși risipite pe un ținut întins, erau toate membre ale aceluiași trup; toți se mișcau în unire, în armonie unul cu altul. Când dezbinarea se ivea într-o biserică locală din vreun loc, așa cum s-a ivit mai târziu în Antiohia și în oricare alt loc, și credincioșii nu puteau să ajungă la o înțelegere între ei, nu se îngăduia ca asemenea probleme să ajungă să pricinuiască o dezbinare în biserică. De aceea, cazurile erau trimise spre a fi judecate de un consiliu general al întregului corp al credincioșilor, alcătuit din delegați aleși din diferite biserici locale, împreună cu apostolii și bătrânii care aveau slujbe de răspundere, în calitate de conducători. În felul acesta, strădaniile lui Satana de a ataca biserica în locuri izolate erau preîntâmpinate prin acțiunea unită din partea tuturor, iar planurile vrăjmașului de a rupe și a nimici erau zădărnicite.
-96-
“Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinților”. (1 Corinteni 14, 33.) El cere ca ordinea și sistemul să fie respectate în conducerea treburilor bisericii de azi, ca și în zilele din vechime. El dorește ca lucrarea Sa să înainteze în mod desăvârșit și cu exactitate, pentru ca astfel El să poată pune asupra ei pecetea aprobării Sale. Creștin să fie unit cu creștin, biserică cu biserică, uneltele omenești conlucrând cu cele divine, fiecare instrument supunându-se Duhului Sfânt, și toate strânse laolaltă pentru a duce lumii vestea cea bună a harului lui Dumnezeu.