Faptele Apostolilor | Capitolul 06 (bazat pe textele din Faptele apostolilor 3; Faptele apostolilor 4, 1-31.)
Ucenicii Domnului Hristos aveau un profund simțământ al neputinței lor și, cu umilință și rugăciune, au alăturat slăbiciunea lor puterii Lui, neștiința lor înțelepciunii Lui, nevrednicia lor neprihănirii Lui, sărăcia lor inepuizabilei Sale bogății. Astfel întăriți și înzestrați, ei n-au ezitat să se avânte în slujba Învățătorului.
La scurtă vreme după coborârea Duhului Sfânt și îndată după un timp de rugăciune stăruitoare, Petru și Ioan, suindu-se la templu să se închine, au văzut la poarta numită Frumoasă un olog de patruzeci de ani, a cărui viață, de la nașterea sa, fusese numai o viață de durere și chin. Acest om nefericit dorise de multă vreme să vadă pe Isus spre a putea fi vindecat; dar era aproape neputincios și prea departe de locurile unde lucra marele Medic. În cele din urmă, el a înduplecat câțiva prieteni să-l ducă la poarta Templului, dar, când a ajuns acolo, a aflat că Acela în care își pusese toată nădejdea fusese dat unei morți crude.
-58-
Dezamăgirea sa a trezit simpatia acelora care știau câtă vreme sperase el cu înfocare să fie vindecat de Isus și zilnic îl aduceau la Templu pentru ca trecătorilor să li se facă milă de el și să-l ajute cu vreun ban, spre a-și ușura lipsurile. Petru și Ioan, trecând pe acolo, acesta le-a cerut și lor de pomană. Ucenicii au privit la el cu compătimire și Petru a spus: “‘Uită-te la noi!’ Și el se uita la ei cu luare aminte, și aștepta să capete ceva de la ei. Atunci, Petru i-a zis: ‘Argint și aur n-am’”. Când Petru vorbi despre sărăcia lor, fața slăbănogului s-a întristat; dar ea a strălucit de nădejde atunci când apostolul a continuat: “Dar ce am îți dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te și umblă!”
“L-a apucat de mâna dreaptă și l-a ridicat în sus. Îndată i s-au întărit tălpile și gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare și a început să umble. A intrat cu ei în Templu, umblând, sărind și lăudând pe Dumnezeu. Tot norodul l-a văzut umblând și lăudând pe Dumnezeu. Îl cunoșteau că era cel ce ședea la poarta ‘Frumoasă’ a Templului, ca să ceară de pomană, și s-au umplut de uimire și de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră”.
“Fiindcă ologul care fusese vindecat se ținea de Petru și Ioan, tot norodul, mirat, a alergat la ei în pridvorul zis al lui Solomon.” Ei erau uimiți văzând că ucenicii puteau săvârși minuni asemănătoare celor săvârșite de Isus. Totuși, aici era bărbatul acesta care, timp de patruzeci de ani, fusese un olog neputincios, dar care acum se bucura, putându-și folosi pe deplin picioarele sale, fără dureri și fericit, crezând în Isus.
-59-
Când ucenicii au văzut uimirea oamenilor, Petru a întrebat: “Pentru ce vă mirați de lucrul acesta? De ce vă uitați cu ochii țintă la noi, ca și cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?” El îi asigură că vindecarea fusese săvârșită în Numele și prin meritele lui Isus din Nazaret, pe care Dumnezeu Îl înviase din morți. “Prin credința în Numele lui Isus”, declară apostolul, “a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeți și-l cunoașteți; credința în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeți cu toții”.
Apostolii au vorbit lămurit despre marele păcat al iudeilor, acela că au lepădat și au dat morții pe Prințul vieții; dar ei au fost atenți să nu-i ducă pe ascultători la disperare. “Voi v-ați lepădat de Cel Sfânt și Neprihănit, și ați cerut să vi se dăruiască un ucigaș”, a zis Petru. “Ați omorât pe Domnul Vieții, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți; noi suntem martori ai Lui”. “Și acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai marii voștri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proorocilor Lui; că, adică, Hristosul Său va pătimi”. El a spus că Duhul Sfânt îi cheamă să se pocăiască, să se convertească și-i asigură că nu există altă nădejde de mântuire decât prin îndurarea Celui pe care ei L-au răstignit. Numai prin credința în El păcatele lor puteau fi iertate.
“Pocăiți-vă dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu”, le-a spus el cu tărie, “pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare”.
-60-
“Voi sunteți fiii proorocilor și ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinții noștri, când a zis lui Avraam: ‘Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta’. Dumnezeu, după ce a ridicat pe robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale”.
În felul acesta, ucenicii au predicat despre învierea lui Hristos. Mulți dintre cei care ascultau așteptau această mărturie și, când au auzit-o, au crezut. El le-a amintit cuvintele rostite de Domnul Hristos, și ei au intrat în rândurile celor care primiseră Evanghelia. Sămânța semănată de Mântuitorul a răsărit și a adus roade.
Pe când ucenicii vorbeau oamenilor, “au venit la ei pe neașteptate preoții, căpitanul Templului și Saducheii, foarte necăjiți că învățau pe norod și vesteau în Isus învierea din morți”.
După învierea lui Isus, preoții au răspândit pretutindeni știrea mincinoasă că trupul Lui fusese furat de ucenici în timp ce garda romană adormise. Nu este deci de mirare că nu le-a plăcut atunci când au auzit pe Petru și pe Ioan predicând despre învierea Aceluia pe care ei Îl omorâseră. În mod deosebit, Saducheii erau foarte mânioși. Ei simțeau că însăși învățătura la care țineau foarte mult era în primejdie și că era în joc însăși reputația lor.
Numărul celor care se convertiseră la noua credință creștea cu repeziciune și atât Fariseii, cât și Saducheii erau de acord că, dacă acești noi învățători nu vor fi opriți, atunci influența lor va fi o mai mare primejdie decât atunci când Isus a fost pe pământ. De aceea, căpitanul Templului, cu ajutorul mai multor Saduchei, i-au arestat pe Petru și pe Ioan și i-au băgat la închisoare, deoarece în ziua aceea era prea târziu să mai fie cercetați.
-61-
Vrăjmașii ucenicilor nu puteau decât să fie convinși că Hristos înviase din morți. Dovada era prea clară spre a mai fi pusă la îndoială. Cu toate acestea, ei și-au împietrit inimile și au refuzat să se căiască de fapta lor îngrozitoare pe care o săvârșiseră dând la moarte pe Isus. Mai marilor iudeilor li se dăduse o dovadă categorică a faptului că apostolii vorbeau și lucrau sub inspirație divină, însă s-au împotrivit categoric soliei adevărului. Hristos nu a venit în felul în care ei se așteptaseră. Cu toate că uneori fuseseră convinși că El era Fiul lui Dumnezeu, au înăbușit totuși această convingere și L-au răstignit. În îndurarea Sa, Dumnezeu le-a dat și alte dovezi și acum le era oferită o nouă ocazie de a se întoarce la El. El i-a trimis pe ucenici să le spună că ei L-au omorât pe Prințul vieții și, prin însăși această groaznică învinuire, El le-a făcut o nouă chemare la pocăință. Dar, simțindu-se în siguranță în propria lor îndreptățire, învățătorii iudei au refuzat să admită că bărbații care îi învinuiau de răstignirea lui Hristos vorbeau prin îndrumarea Duhului Sfânt.
Angajându-se pe calea de împotriviri față de Hristos, orice act de rezistență devenea pentru preoți un nou imbold de a urma pe aceeași cale. Împotrivirea lor devenea din ce în ce mai hotărâtă. Aceasta nu însemna că ei nu ar fi putut ceda; puteau, dar n-au cedat. Ei erau îndepărtați de la mântuire nu numai pentru că erau vinovați și meritau moartea, nu numai fiindcă omorâseră pe Fiul lui Dumnezeu, ci și fiindcă se ridicaseră cu îndârjire împotriva lui Dumnezeu. Ei au lepădat în mod persistent lumina și au înăbușit convingerile Duhului. Influența care conduce pe copiii neascultării lucra în ei, îndemnându-i să se poarte cu asprime față de oamenii prin care lucra Dumnezeu. Răutatea răzvrătirii lor se intensifica mereu cu fiece act de împotrivire față de Dumnezeu și de solia pe care El a dat-o servilor Săi ca s-o vestească. Zilnic, în refuzul lor de a se pocăi, conducătorii iudeilor reînnoiau răzvrătirea lor, pregătindu-se să culeagă ceea ce semănau.
-62-
Mânia lui Dumnezeu împotriva păcătoșilor nepocăiți nu este rostită numai din pricina păcatelor pe care le-au săvârșit, ci pentru că, atunci când sunt chemați la pocăință, ei aleg să continue să se împotrivească, repetând păcatele trecutului în ciuda luminii ce le-a fost dată. Dacă mai marii iudeilor s-ar fi supus puterii convingătoare a Duhului Sfânt, ei ar fi fost iertați; însă ei erau hotărâți să nu se supună. În același fel, păcătosul, printr-o continuă împotrivire, se așează într-o situație în care Duhul Sfânt nu-l mai poate influența.
În ziua următoare vindecării ologului, Ana și Caiafa împreună cu alți demnitari ai templului s-au strâns pentru judecată, și arestații au fost aduși înaintea lor. Chiar în aceeași încăpere și aproape înaintea acelorași oameni, Petru tăgăduise rușinos pe Domnul său. Lucrul acesta i-a venit în mod clar în minte atunci când a apărut spre a fi judecat. Acum avea ocazia să spele lașitatea sa de atunci.
Cei de față, care își aminteau de atitudinea pe care Petru o avusese la judecata Învățătorului său, se mângâiau cu gândul că și acum el va putea fi intimidat prin amenințarea cu închisoarea și moartea. Dar Petru cel impulsiv și încrezut în sine, care tăgăduise pe Hristos în cel mai greu moment al Lui, se deosebea nespus de mult de Petru care era adus acum înaintea Sinedriului pentru cercetare. De la căderea sa, el fusese convertit. El nu mai era mândru și încrezut, ci modest și neîncrezător în sine. El era plin cu Duhul Sfânt și, prin puterea aceasta, era hotărât să înlăture pata apostaziei sale, cinstind Numele pe care odată Îl tăgăduise.
-63-
Până aci, preoții au evitat să amintească ceva despre răstignirea sau învierea lui Isus. Însă acum, pentru realizarea scopului lor, au fost nevoiți să întrebe pe cei învinuiți cum s-a săvârșit tămăduirea celui neputincios. “Cu ce putere sau în numele cui ați făcut voi lucrul acesta?” au întrebat ei.
Plini de curaj sfânt și în puterea Duhului Sfânt, Petru a declarat fără teamă: “Să știți toți, și s-o știe tot norodul lui Israel: Omul acesta se înfățișează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret pe care voi L-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morți. El este ‘piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului’. În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”.
Această curajoasă apărare a înspăimântat pe mai marii iudeilor. Ei își închipuiseră că ucenicii vor fi copleșiți de teamă și neliniște atunci când vor fi aduși înaintea Sinedriului. Dar, în loc de aceasta, martorii au vorbit așa cum ar fi vorbit Hristos, cu o putere convingătoare, ce a adus la tăcere pe potrivnicii lor. În glasul lui Petru nu era nici o urmă de teamă atunci când a declarat despre Hristos: “El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului”.
-64-
Petru a folosit aici o figură de stil obișnuită preoților. Profeții vorbiseră despre piatra lepădată; și chiar Domnul Hristos, vorbind cu o ocazie preoților și mai marilor, a spus: “N-ați citit niciodată în Scripturi că: ‘Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului? Domnul a făcut acest lucru și este minunat în ochii noștri’. De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera.” (Matei 21, 42-44.)
Când preoții au auzit cuvintele de apărare, rostite fără teamă de apostoli, “au priceput că fuseseră cu Isus”.
După schimbarea la față a lui Isus, este scris despre ucenici că, la sfârșitul acestei scene minunate, “n-au văzut pe nimeni decât pe Isus singur”. (Matei 17, 8.) Isus singur — în aceste cuvinte este cuprinsă taina vieții și puterii ce a caracterizat istoria primei biserici. Când ucenicii au auzit pentru prima dată cuvintele lui Hristos, ei au simțit nevoia lor de El. Ei L-au căutat, L-au găsit și L-au urmat. Ei au fost cu El în Templu, la masă, pe coasta muntelui, pe câmp. Ei erau ca elevii cu un învățător, primind zilnic de la El lecții despre adevărul cel veșnic.
-65-
După înălțarea Mântuitorului, simțământul prezenței divine, pline de iubire și lumină, era încă cu ei. Era o prezență personală. Isus, Mântuitorul, care a umblat, a vorbit și S-a rugat cu ei, care rostise cuvinte de nădejde și mângâiere inimilor lor și care, în timp ce solia de pace era încă pe buzele Sale, fusese luat la cer dintre ei. Pe când alaiul de îngeri Îl primea, ei au auzit cuvintele Lui: “Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. (Matei 28, 20.) El S-a înălțat la cer în trup omenesc. Ei știau că El era încă înaintea tronului lui Dumnezeu, El, Prietenul și Mântuitorul lor; că simpatia Lui era neschimbată; că pentru totdeauna El va simți împreună cu omenirea suferindă. Ei știau că El prezenta înaintea lui Dumnezeu meritele sângelui Său, arătând rănile din mâinile și picioarele Sale ca o amintire a prețului pe care El l-a plătit pentru cei răscumpărați; și gândul acesta îi întărea să sufere batjocura pentru Numele Său. Unirea lor cu El era acum mai tare decât atunci când fusese personal cu ei. Lumina, iubirea și puterea unui Hristos lăuntric strălucea prin ei, așa că oamenii, privind-o, se minunau.
Hristos a pus aprobarea Lui pe cuvintele rostite de Petru în apărarea Sa. Stând strâns alături de ucenic, ca un martor convingător, se afla bărbatul care fusese vindecat într-un mod atât de minunat. Prezența acestui bărbat, cu câteva ore mai înainte un olog neputincios, dar acuma cu o sănătate complet restabilită, adăuga greutate la mărturia cuvintelor lui Petru. Preoții și mai marii au tăcut. Ei nu erau în stare să respingă afirmațiile lui Petru, însă ei nu erau mai puțin hotărâți să pună stavilă învățăturii ucenicilor.
-66-
Coroana minunilor Domnului Hristos — învierea lui Lazăr — a pecetluit hotărârea preoților să scape lumea de Isus și de lucrările Lui minunate, care le distrugea foarte repede influența asupra oamenilor. Ei L-au răstignit, dar aici era o dovadă convingătoare că ei nu au pus capăt minunilor făcute în Numele Său și nici vestirii adevărului pe care El l-a învățat. Vindecarea ologului și predica apostolilor stârnise deja o mare mișcare în Ierusalim.
Pentru a-și ascunde tulburarea, preoții și conducătorii au poruncit ca apostolii să fie scoși afară, ca ei să se poată sfătui împreună. Cu toții au recunoscut că n-ar folosi la nimic să tăgăduiască faptul că omul fusese vindecat. Bucuroși ar fi ascuns minunea prin minciuni; dar lucrul acesta era cu neputință, pentru că ea fusese săvârșită în plină lumină a zilei, înaintea unei mari mulțimi de oameni și ajunsese deja la cunoștința a mii de persoane. Ei socoteau că lucrarea ucenicilor trebuie oprită sau, de nu, Isus va câștiga mulți urmași. Urmarea ar fi apoi desconsiderarea lor; căci ar fi fost făcuți vinovați de omorârea Fiului lui Dumnezeu.
Dar, cu toată dorința lor de a nimici pe ucenici, preoții n-au îndrăznit să facă mai mult decât să-i amenințe cu cea mai aspră pedeapsă dacă mai continuau să vorbească sau să lucreze în Numele lui Isus. Chemându-i din nou înaintea Sinedriului, le-au poruncit să nu vorbească sau să învețe în Numele lui Isus. Dar Petru și Ioan au răspuns: “Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit”.
-67-
Bucuros ar fi pedepsit preoții pe oamenii aceștia pentru neclintita lor credință față de chemarea lor sfântă, însă se temeau de popor; “fiindcă toți slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate”. Astfel, cu repetate amenințări și mustrări, apostolii au fost puși în libertate.
În timp ce Petru și Ioan erau arestați, ceilalți, cunoscând răutatea iudeilor, s-au rugat neîncetat pentru frații lor, temându-se ca nu cumva cruzimea manifestată față de Isus să se repete. De îndată ce apostolii au fost eliberați, ei i-au căutat pe ceilalți ucenici și le-au făcut cunoscut rezultatul cercetării. Mare a fost bucuria credincioșilor. “Și-au ridicat glasul toți împreună către Dumnezeu și au zis: ‘Stăpâne, Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea și tot ce este în ele! Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: “Pentru ce se întărâtă neamurile, și pentru ce cugetă noroadele lucruri deșarte? Împărații pământului s-au răsculat și domnitorii s-au unit împotriva Domnului și împotriva unsului Său.” În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoțit în cetatea aceasta Irod și Pilat din Pont cu Neamurile și cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta și sfatul Tău.’
‘Și acum, Doamne, uită-Te la amenințările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala și întinde-Ți mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni și semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus’.
Ucenicii s-au rugat ca să le fie dată o mai mare putere în lucrarea de predicare; căci ei au văzut că vor avea de întâmpinat aceeași hotărâtă împotrivire pe care Domnul Hristos a întâmpinat-o cât a fost pe pământ. În timp ce rugăciunile lor unite se înălțau în credință spre cer, a venit și răspunsul. Locul unde erau adunați s-a cutremurat și din nou au fost înzestrați cu Duhul Sfânt. Cu inimile pline de curaj, ei au pornit din nou să vestească Cuvântul lui Dumnezeu în Ierusalim. “Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus”, și Dumnezeu binecuvânta în chip minunat eforturile lor.
-68-
“Principiul pentru care ucenicii au stat atât de neînfricați când, ca răspuns la porunca de a nu mai vorbi nicidecum în Numele lui Isus, au declarat: ‘Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu’ este același pentru care cei ce au răspuns chemării Evangheliei s-au luptat să-l susțină în zilele Reformațiunii. Când, în 1529, principii germani s-au adunat în Dieta din Spire, li s-a prezentat decretul împăratului, prin care se restrângea libertatea religioasă și prin care se interzicea orice răspândire a învățăturilor reformei. Se părea că nădejdea lumii era aproape să fie spulberată. Oare aveau să accepte principii decretul? Oare lumina Evangheliei avea să fie oprită de la mulțimile care erau încă în întuneric? Erau în joc mari și importante probleme ale lumii. Cei care primiseră credința reformată s-au întâlnit laolaltă și hotărârea lor unanimă a fost: ‘Respingem acest decret. În materie de conștiință majoritatea nu are nici o putere’” (Merle D”Aubigne, Istoria Reformațiunii, cartea 13, cap. 5).
Principiul acesta trebuie să-l ținem și noi cu tărie în zilele noastre. Stindardul adevărului și al libertății religioase, ținut sus de întemeietorii bisericii Evangheliei și de către martorii lui Dumnezeu în decursul secolelor care s-au scurs de atunci încoace, în această ultimă bătălie, a fost așezat în mâinile noastre. Răspunderea pentru acest mare dar stă asupra acelora pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu o cunoaștere a Cuvântului Său. Noi trebuie să primim acest cuvânt ca pe o autoritate supremă. Noi trebuie să recunoaștem autoritatea omenească ca o orânduire stabilită de Dumnezeu și să învățăm ascultarea de ea ca fiind o datorie sacră, în cadrul sferei ei legale. Dar, când cerințele ei vin în conflict cu cerințele lui Dumnezeu, atunci trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie recunoscut mai presus de toate legiuirile omenești. Un “așa zice Domnul” nu trebuie dat la o parte pentru un “așa zice biserica” sau un “așa zice statul”. Cununa lui Hristos trebuie să fie înălțată mai presus de diademele potentaților pământului.
-69-
Nu ni se cere să sfidăm autoritățile. Cuvintele noastre, fie ele vorbite, fie scrise, ar trebui să fie cumpănite cu grijă, ca nu cumva să se spună despre noi că am fi rostit ceva ce ne-ar înfățișa ca unii care am fi împotriva legii și ordinii. Noi nu trebuie să spunem sau să facem ceva care ne-ar închide în mod necesar calea. Noi trebuie să mergem înainte în Numele lui Hristos, apărând adevărurile ce ne-au fost încredințate. Dacă oamenii ne opresc să facem această lucrare, atunci le putem spune, așa cum au spus și apostolii: “Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit”.