Unii nu sunt evlavioși din fire, și de aceea ar trebui încurajat și cultivat obiceiul examinării îndeaproape a vieții și motivelor lor, și mai ales obiceiul de a nutri iubire pentru exerciții religioase și pentru iubirea în taină. Adesea, ei sunt auziți vorbind despre îndoieli și necredință și stăruind asupra extraordinarelor lupte pe care le-au avut cu simțăminte infidele. Ei stăruie asupra influențelor descurajatoare, care afectează în așa fel credința, speranța și curajul lor, privind adevărul și succesul final al lucrării și cauzei în care sunt angajați, ca și când ar face o virtute specială, ca să fie găsiți de partea celor care se îndoiesc. Uneori, par a se bucura, într-adevăr, învârtindu-se în jurul poziției celor necredincioși și întărind necredința lor cu fiecare împrejurare pe care o pot aduna ca o scuză pentru întunecimea lor. Acestora le-aș spune: Ar fi mai bine să coborâți de îndată și să părăsiți zidurile Sionului, până ce veți deveni bărbați convertiți și creștini buni. Înainte să vă luați răspunderea de a deveni pastori, vouă vi se cere, din partea lui Dumnezeu, să vă despărțiți de iubirea de lume. Răsplata celor care continuă în această poziție de îndoială va fi cea dată fricoșilor și necredincioșilor.
Dar care este motivul acestor îndoieli, acestei întunecimi și necredințe? Răspund: Oamenii aceștia nu stau bine cu Dumnezeu. Ei nu-și tratează cinstit și sincer sufletele. Nu s-au despărțit de tot egoismul, de păcat și de păcătoși. N-au ajuns să studieze viața de lepădare de sine, de sacrificiu de sine a Domnului nostru să imite exemplul Lui de curățire, devoțiune și sacrificiu de sine. Păcatul care înfășoară așa de ușor a fost întărit prin satisfacerea lui. Prin propria lor neglijență și păcat, ei s-au despărțit de societatea divinului Învățător, și El Se află înaintea lor la distanța unei călătorii de o zi. Ei îi au în societatea lor pe cei indolenți, leneși, decăzuți, necredincioși, nerespectuoși, nerecunoscători, nesfinți și pe însoțitorii lor, îngerii cei răi. Este de mirare că aceștia sunt în întuneric sau că au îndoieli privind învățătura? “Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască … învățătura.” (Ioan 7, 17.) El va ajunge să cunoască cu siguranță tot ce se spune în legătură cu acest subiect. Această făgăduință ar trebui să alunge toate îndoielile și întrebările. Ceea ce aduce îndoieli este despărțirea de Hristos. El este urmat de cei serioși, cinstiți, sinceri, credincioși, umili, blânzi, iluminați, curățiți și păziți: pentru că sunt legați de cer.
-514-
Nu trebuie să se ceară o mai mare dovadă că o persoană este la mare depărtare de Isus și trăiește cu neglijarea rugăciunii în taină, neglijând evlavia personală, decât faptul că discută astfel îndoielile și necredința, pentru că mediul lui înconjurător nu-i este favorabil. Astfel de persoane n-au religia curată, neîntinată, a lui Hristos. Ei au un material fals, pe care procesul de curățire îl va mistui cu desăvârșire, ca rugină. De îndată ce Dumnezeu îi încearcă și pune la probă credința lor, ei se îndoiesc, slăbesc, mergând când pe o cale, când pe alta. Ei nu au adevăratul material, avut de Pavel, care se putea bucura în suferință, pentru că “necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Dumnezeul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5, 3-5.) Ei au o religie de circumstanță. Dacă toți din jurul lor sunt tari în curaj și credința în succesul final al soliei îngerului al treilea, și împotriva lor nu este adusă nici o influență specială, atunci se pare că ei au ceva credință. Dar de îndată ce adversitatea începe să se abată asupra cauzei și lucrarea merge greu, fiind nevoie de ajutorul fiecăruia, aceste suflete sărmane, cu toate că pot să mărturisească a fi slujbași ai Evangheliei, așteaptă ca totul să se prăbușească.
-515-
Dacă apare apostazia, și se manifestă răzvrătire, nu-i veți auzi spunând, în alese cuvinte de încurajare și înviorare: Fraților, nu vă pierdeți curajul; aveți curaj. “Totuși temelia cea tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: ‘Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui’.” (2 Timotei 2, 19.) Bărbații care sunt afectați în felul acesta de împrejurări trebuie să rămână la casele lor și să folosească puterea lor fizică și mentală în poziții de mai mică răspundere, unde nu vor fi expuși să întâmpine o opoziție atât de puternică. Dacă totul merge bine, ei pot fi socotiți bărbați foarte buni și consacrați. Dar aceștia nu sunt cei pe care Stăpânul vrea să-i trimită în lucrarea Sa, pentru că acestora li se împotrivesc cei care sunt trimișii lui Satana, iar Satana și oștirea îngerilor lui cei răi va fi angajată împotriva lor. Dumnezeu a luat măsuri pentru cei pe care i-a chemat El să facă lucrarea Lui, pentru ca ei să iasă biruitori din orice luptă.
Domnul, vorbind prin Pavel (Efeseni 6, 10-18), ne spune cum să ne înarmăm împotriva lui Satana și a trimișilor lui: “Încolo, fraților, întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în locurile cerești. De aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea, și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. Stați gata, dar având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la acestea, cu toată stăruința, și rugăciune pentru toți sfinții.”
-516-
Noi suntem angajați într-o lucrare înaltă și sacră. Cei care mărturisesc că sunt chemați să-i învețe adevărul pe cei ce stau în întuneric nu trebuie să fie ei înșiși oameni ai necredinței și întunericului. Ei trebuie să trăiască alături de Dumnezeu, unde pot fi lumină în Domnul. Motivul pentru care nu sunt așa ceva este că ei înșiși nu ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu; de aceea sunt exprimate îndoieli și descurajări când ar trebui să se audă numai cuvinte de credință și bucurie sfântă.
Religia este cea care ajută la nevoie; o convorbire zilnică cu Dumnezeu, un interes neîmpărțit și neegoist în lucrarea Lui. Trebuie să aibă loc o umilire de sine, să fie îndurată orice gelozie, bănuială rea, invidie, ură, răutate și necredință. Este nevoie de o schimbare totală. Unii au pierdut din vedere modelul nostru, Omul suferind de pe Golgota. În slujba Lui, nu trebuie să ne așteptăm la comoditate, cinste sau măreție în această viață; pentru că El, Maiestatea cerului, nu le-a primit. “Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința.” “El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și, prin rănile lui, suntem tămăduiți.” (Isaia 53, 3.5.) Cu acest exemplu în fața noastră, vom alege oare să evităm crucea și să fim legănați încoace și încolo de împrejurări? Să fie oare aprins zelul nostru și înflăcărarea noastră numai când suntem înconjurați de cei care sunt treji și zeloși în lucrarea și cauza lui Dumnezeu?
-517-
Nu putem sta cu credință în Dumnezeu, fie oricât de neplăcute și descurajatoare toate cele ce ne înconjoară? “Deci, ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, el a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, și mijlocește pentru noi! Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: Din pricina ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat. Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”(Romani 8, 31-39.)
Mulți pastori n-au un interes neîmpărțit în lucrarea lui Dumnezeu. Ei au investit numai puțin în cauza Lui, și pentru că au acumulat atât de puțin în înaintarea adevărului, sunt ispitiți ușor să privească și să înainteze spre cauza lui Dumnezeu. Nu sunt stabili, întăriți, consolidați. Cel care își cunoaște bine caracterul, care are cunoștință de păcatul pe care îl înfășoară așa de lesne, și ispitele care, cel mai probabil, îl vor birui, nu trebuie să se expună fără a fi nevoie și să invite ispita, așezându-se pe terenul dușmanului. Dacă îl cheamă datoria acolo unde împrejurările nu sunt favorabile, el va avea ajutor special de la Dumnezeu, și astfel va merge complet echipat pentru lupta cu vrăjmașul. Cunoașterea de sine îi va salva pe mulți de căderea în ispite cumplite și îi ocolește pe mulți de o înfrângere rușinoasă. Pentru ca să ajungem să ne cunoaștem, este important ca, în mod fidel, să cercetăm motivele și principiile comportamentului nostru, comparând acțiunile noastre cu standardul datoriei descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu. Pastorii trebuie să încurajeze și să cultive binefacerea.