Hristos a simțit profund așa cum vor simți păcătoșii când va fi vărsată mânia lui Dumnezeu asupra lor. Disperarea neagră, ca lințoliul , se va aduna în jurul sufletelor lor vinovate și atunci își vor da seama de întinderea deplină a păcătoșeniei păcatului. Mântuirea a fost cumpărată pentru ei prin suferința și moartea Fiului lui Dumnezeu. Ea putea să fie a lor, dacă ar fi acceptat-o de bună voie și cu bucurie; dar nimeni nu este silit să dea ascultare Legii lui Dumnezeu. Dacă refuză binefacerea cerească și aleg plăcerile și înșelăciunea păcatului, ei pot să aleagă și, la sfârșit, își primesc plata, care este mânia lui Dumnezeu și moartea veșnică. Ei sunt despărțiți pentru totdeauna de prezența lui Isus, a cărui jertfă au disprețuit-o. Ei au pierdut o viață de fericire și au sacrificat o slavă veșnică pentru plăcerile trecătoare ale păcatului.
Credința și speranța au tremurat în chinurile de moarte ale lui Hristos, pentru că Dumnezeu îndepărtase asigurarea pe care o dăduse mai înainte iubitului Său Fiu, cu privire la aprobarea și acceptarea Sa. Răscumpărătorul lumii S-a bazat atunci pe dovezile care L-au întărit până aici, că Tatăl Său a acceptat lucrările Sale și era mulțumit de munca Lui. În chinul Lui de moarte, când Își dădea prețioasa viață, S-a încrezut pe deplin în Cel care totdeauna a fost bucuria și care Îl asculta. El nu este încurajat de raze de speranță clare și luminoase, nici din dreapta, nici din stânga. Totul este înfășurat în întuneric apăsător. În mijlocul cumplitului întuneric, care este simțit de natura compătimitoare, Răscumpărătorul bea paharul cel tainic până la fund. Lipsit fiind chiar și de strălucita speranță și încredere în triumful care în viitor va fi al Lui, Isus strigă cu glas tare: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul.” (Luca 23, 46.) El cunoaște caracterul Tatălui Său, cu dreptatea, îndurarea și iubirea Lui cea mare, și, în supunere, Se aruncă în brațele Lui. În mijlocul convulsiilor naturii sunt auzite de către spectatorii uluiți cuvintele muribunde ale Omului de pe Golgota.
-211-
Natura a simțit cu Autorul ei, suferind. Pământul, care umflă stâncile despicate, a proclamat că Cel care a murit a fost Fiul lui Dumnezeu. A avut loc și un mare cutremur. Perdeaua din Templu s-a rupt în două. Pe executor și pe spectatori i-a cuprins groaza când au văzut soarele învăluit de întuneric. Au simțit pământul de sub ei că se cutremură și au văzut și auzit despicarea stâncilor. Bătaia de joc și zeflemeaua preoților celor mai de seamă și a bătrânilor au încetat când Hristos și-a predat duhul în mâinile Tatălui Său. Gloata uimită a început să se retragă și au orbecăit prin întuneric pe drum spre cetate. Se băteau în piept și mergeau cuprinși de groază, vorbind ceva mai tare decât în șoaptă: “Cel care a fost omorât este un om nevinovat. Ce se întâmplă dacă El este, în adevăr, ceea ce spunea că este, Fiul lui Dumnezeu?”
Isus nu și-a dat viața până ce nu și-a îndeplinit lucrarea pe care a venit s-o facă, și a exclamat o dată cu plecarea suflării Sale: “S-a sfârșit.” (Ioan 19, 30.) Satana a fost atunci învins. El știa că împărăția lui era pierdută. Când au fost pronunțate cuvintele “S-a sfârșit”, îngerii s-au bucurat. Marele plan de mântuire, care depindea de moartea lui Hristos, a fost astfel categoric adus la îndeplinire. și în cer a fost bucurie, pentru că astfel fiii lui Adam puteau, prin viața de ascultare, să fie, în cele din urmă, ridicați la tronul lui Dumnezeu. O, ce iubire! Ce iubire minunată, care L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu pe pământ spre a fi făcut păcat pentru noi, ca noi să putem fi împăcați cu Dumnezeu și înălțați la viață împreună cu El în locașurile Lui de slavă! O, ce este omul, ca să fie plătit pentru răscumpărarea lui un astfel de preț!
-212-
Când bărbații și femeile pot înțelege mai pe deplin mărimea marelui sacrificiu care a fost făcut de Maiestatea cerului, murind în locul omului, atunci planul mântuirii va fi preamărit și meditații asupra Golgotei vor trezi în inima creștinilor emoții afectuoase, sacre și însuflețitoare. În inimile și pe buzele lor, vor fi laude pentru Dumnezeu și pentru Miel. Mândria și prețuirea de sine nu pot înflori în inimile care păstrează proaspete în memorie scenele Golgotei. Lumea aceasta va apărea numai de mică valoare celor care apreciază marele preț de răscumpărate al omului, prețiosul sânge al Fiului lui Dumnezeu. Toate bogățiile lumii nu au valoare suficientă spre a răscumpăra un suflet care piere. Cine poate să măsoare iubirea pe care a simțit-o Hristos pentru o lume pierdută, când era pe cruce, suferind pentru păcatele oamenilor vinovați? Iubirea aceasta era de nemăsurat, fără margini.
Hristos a dovedit că iubirea Sa a fost mai puternică decât moartea. El aducea la îndeplinire mântuirea omului; și, deși El a avut de dus cea mai fioroasă luptă cu puterile întunericului, totuși, în mijlocul lor, iubirea Lui a fost din ce în ce mai puternică. El a îndurat ascunderea feței Tatălui Său, până ce a fost adus să exclame în amărăciunea sufletului Său: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.) Brațul Lui a adus mântuire. Prețul a fost plătit spre a cumpăra răscumpărarea omului, când, în ultima luptă a sufletului Său, au fost pronunțate binecuvântatele cuvinte care s-a părut că răsună prin Creațiune: “S-a sfârșit”.
Mulți dintre cei care mărturisesc a fi creștini sunt foarte interesați cu privire la planuri lumești, și interesul lor este trezit pentru distracții noi și excitante, în timp ce au o inimă rece, și apar ca înghețați pentru cauza lui Dumnezeu. Iată un subiect, sărmane formalist, care este de o suficientă importanță spre a te stimula. Sunt implicate interesele veșnice. Asupra acestui subiect păcatul este cel care trebuie să fie calm și nepătimaș. Scenele Golgotei cheamă la cea mai adâncă emoție. Dacă vei manifesta entuziasm cu privire la acest subiect, va fi scuzabil. Cugetul și imaginația noastră nu vor putea niciodată cuprinde înălțimea și adâncimea unei astfel de iubiri uimitoare, care a făcut ca Hristos Cel atât de minunat să sufere o astfel de moarte dureroasă, purtând greutatea păcatelor lumii. Contemplarea adâncimilor de neegalat ale iubirii Mântuitorului ar trebui să umple mintea, să atingă și să miște sufletul, să curețe și să înalțe simțămintele și să transforme complet caracterul întreg. Vorbirea apostolului este: “Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit.” (1 Corinteni 2, 12.) Noi, de asemenea, putem privi spre Golgota și să exclamăm: “În ce mă privește, departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume!” (Galateni 6, 14.)
-213-
Având în vedere cu ce preț enorm a fost cumpărată mântuirea noastră, care va fi soarta celor care neglijează o mântuire atât de mare? Care va fi pedeapsa pentru cei care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos, și totuși, nu ajung să se plece în umilă ascultare față de cerințele Mântuitorului lor, care nu-și iau crucea, ca ucenici smeriți ai lui Hristos, și să-L urmeze de la iesle la Golgota? “Cine nu strânge cu Mine”, zice Hristos, “risipește”. (Matei 12, 30.)
Unii au vederi mărginite despre ispășire. Ei cred că Hristos a suferit numai o mică parte din pedeapsa Legii lui Dumnezeu; ei presupun că, în timp ce mânia lui Dumnezeu era asupra iubitului Său Fiu, Isus, pe parcursul tuturor suferințelor Sale dureroase, avea dovada iubirii Tatălui Său și acceptarea Lui; că porțile mormântului erau luminate în fața Lui de speranță strălucitoare, și că El avea o dovadă statornică a slavei Sale viitoare. Aici este o mare greșeală. Chinul cel mai acut al lui Hristos a fost neplăcerea Tatălui Său. Din cauza aceasta, agonia Lui mintală a fost atât de intensă, încât omul poate să aibă o slabă idee despre ea.
-214-
Multora, istoria bunăvoinței, a umilinței și sacrificiului divinului nostru Domn nu le trezește un interes mai adânc, nu le sensibilizează sufletul și nu le afectează viața mai mult decât istoria morții martirilor lui Isus. Mulți au suferit moartea prin chinuri încete; alții au suferit moartea prin răstignire. Prin ce se deosebește moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu de aceștia? Este adevărat că El a murit pe cruce de cea mai crudă moarte; dar alții, de dragul Lui, au suferit la fel, în măsura în care este vorba de chin trupesc. Atunci de ce a fost suferința lui Hristos mai îngrozitoare decât ale celorlalte persoane care și-au dat viața de dragul Lui? Dacă suferințele lui Hristos au constat numai în durere fizică, atunci moartea Lui n-a fost mai dureroasă decât a unora dintre martiri.
Dar durerea trupească n-a fost decât o mică parte din chinul Fiului lui Dumnezeu. Asupra Lui erau păcatele lumii, și simțământul mâniei Tatălui Său, când suferea pedeapsa Legii călcate. Acestea au fost ceea ce a zdrobit sufletul Său divin. A fost ascunderea feței Tatălui Său — simțământul că și Tatăl Lui Îl părăsise — ceea ce a adus disperarea. Despărțirea pe care o produce păcatul între Dumnezeu și om a fost pe deplin înțeleasă și profund simțită de Omul nevinovat și suferind al Golgotei. El a fost apăsat de puterile întunericului. N-a avut nici o rază de lumină care să lumineze viitorul. și Se lupta cu puterea lui Satana, care declarase că Îl are pe Hristos în puterea sa, că Îi era superior în putere Fiului lui Dumnezeu, că Tatăl L-a dezmoștenit și că nu Se bucura de mai multă trecere înaintea lui Dumnezeu decât el însuși. Dacă mai era în grația lui Dumnezeu, de ce trebuia să moară? Dumnezeu Îl putea salva de la moarte.
Hristos n-a cedat nici în cea mai mică măsură vrăjmașului care-L chinuia, nici chiar în cea mai amară agonie a Lui. Legiuni de îngeri răi se aflau peste tot în jurul Fiului lui Dumnezeu, cu toate acestea, îngerilor sfinți le-a fost interzis să rupă rândurile spre a se angaja în luptă cu vrăjmașul batjocoritor și insultător. Îngerilor cerești nu le-a fost îngăduit să slujească duhului chinuit al Fiului lui Dumnezeu. Acesta a fost ceasul de întuneric grozav, în care fața Tatălui Său a fost ascunsă, legiuni de îngeri răi L-au înconjurat, păcatele lumii fiind asupra Lui, ceas în care I-au fost smulse de pe buze cuvintele: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.)
-215-
Moartea martirilor nu poate suferi comparație cu chinul îndurat de Fiul lui Dumnezeu. Ar trebui să avem vederi mai largi și mai adânci cu privire la viața, suferințele și moartea iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Când ispășirea este privită în mod corect, mântuirea sufletelor va fi simțită că este de o valoare nemărginită. În comparație cu lucrarea pentru viața veșnică, toate celelalte cad în desuetudine. Dar cât au fost de disprețuite sfaturile acestui iubit Mântuitor! Inimile au fost devotate față de lume, și interese egoiste au închis ușa în fața Fiului lui Dumnezeu. Ipocrizie amăgitoare și mândrie, egoism și câștig, invidie, răutate și patimă au umplut atât de mult inimile multora, încât Hristos nu mai poate avea loc.
El a fost din veșnicie bogat, totuși, de dragul nostru, a ajuns sărac, ca noi, prin sărăcia Lui, să ne putem îmbogăți. El era îmbrăcat cu lumină și slavă și înconjurat de oștile îngerilor cerești, care așteptau să împlinească poruncile Lui. Totuși, El a luat firea noastră și a venit să locuiască printre muritorii păcătoși. Iată o iubire pe care nici o limbă n-o poate exprima. Ea depășește cunoștința. Mare este taina evlaviei! Sufletele noastre ar trebui să fie însuflețite, înălțate și încântate de subiectul iubirii Tatălui și a Fiului omului. Urmașii lui Hristos ar trebui să învețe să reflecteze, în oarecare măsură, acea tainică iubire pregătitoare pentru unirea tuturor celor răscumpărați, care atribuie “binecuvântarea și cinstea, și slava și puterea Celui care șade pe scaunul de domnie și Mielului, în vecii vecilor.” (Apocalipsa 5, 13.)