Fiul lui Dumnezeu S-a îndepărtat pentru a două oară și S-a rugat, zicând: “Tată, dacă se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26, 42.) și din nou a venit la ucenicii Lui și i-a găsit dormind. Ochii lor erau îngreunați. Prin acești ucenici care dorm este reprezentată o biserică adormită, când ziua cercetării lui Dumnezeu este aproape. Acesta este un timp de înnourare și întuneric des, când a fi găsit adormit este cel mai periculos.
Isus ne-a lăsat această avertizare: “Vegheați dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei; sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. Temeți-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind.” (Marcu 13, 35-37.) Bisericii lui Dumnezeu i se cere să împlinească noaptea vegherii ei, chiar dacă este periculoasă, lungă ori scurtă. Durerea nu-i nici o scuză pentru ea, ca să fie mai puțin veghetoare. Suferința nu trebuie s-o facă să fie nepăsătoare, ci îndoit de vigilentă. Hristos și-a îndrumat biserica, prin propriul Lui exemplu, spre Izvorul tăriei ei la vreme de nevoie, suferință și pericol. Atitudinea de veghere trebuie să arate biserica ca fiind într-adevăr poporul lui Dumnezeu. Prin acest semn, cei care așteaptă se deosebesc de lume și dovedesc că sunt străini și călători pe pământ.
Mântuitorul întristat S-a întors din nou de la ucenicii Săi adormiți și S-a rugat pentru a treia oară, spunând aceleași cuvinte. Apoi, a venit la ei și le-a spus: “Dormiți de acum și odihniți-vă! Destul! A venit ceasul! Iată că Fiul omului este dat în mâinile păcătoșilor.” (Matei 26, 45.) Ce cumplit ca ucenicii să îngăduie ca somnul să le închidă ochii, iar picoteala să le încătușeze simțămintele, în timp ce divinul lor Domn îndura un chin sufletesc de neînchipuit! Dacă ar fi rămas să vegheze, ei nu și-ar fi pierdut credința când L-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu murind pe cruce. Această importantă noapte de veghere trebuia să fi fost marcată de lupte sufletești, generoase, și rugăciuni care le-ar fi adus putere să mărturisească despre chinul de nespus al Fiului lui Dumnezeu. Acea stare i-ar fi pregătit ca, atunci când aveau să vadă suferințele Lui pe cruce, să înțeleagă ceva despre natura copleșitoare a chinului pe care l-a îndurat El în grădina Ghetsemani. și ar fi fost mai în măsură să-și aducă aminte de cuvintele spuse de El cu referire la suferințele, moartea și învierea Sa; și, în acel ceas greu de întuneric teribil, unele raze de speranță ar fi străbătut întunericul și le-ar fi susținut credința.
-206-
Hristos le spusese mai înainte că lucrurile acestea aveau să aibă loc, dar ei nu L-au înțeles. Scena suferințelor Sale avea să fie pentru ucenicii Lui o încercare groaznic de grea, de unde și nevoia de veghere și rugăciune. Credința lor avea nevoie să fie sprijinită de o putere nevăzută, când aveau să experimenteze triumful puterilor întunericului. Noi putem avea doar slabe idei despre chinul de nespus al Fiului lui Dumnezeu în Ghetsemani, când și-a dat seama de despărțirea dintre El și Tatăl Său ca urmare a purtării păcatului omului. El a devenit păcat pentru neamul omenesc căzut. Simțământul retragerii iubirii Tatălui Său a scos din sufletul Lui chinuit aceste cuvinte de jale: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte. Dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta.” Apoi, în deplină supunere față de voința Tatălui Său, El adaugă: “Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26, 38.39.)
Isus leșinase. Tatăl a trimis un sol de la fața Sa să-L întărească pe divinul Suferind și să-L sprijine să pășească pe calea Lui, pătată de sânge. Dacă muritorii ar fi putut să vadă oastea îngerească uimită și întristată, în timp ce privea cu adâncă mâhnire la Tatăl, care îndepărta razele Lui de lumină, iubirea și slava Sa de la iubitul Fiu al inimii Lui, ei ar fi înțeles mai bine cât de dezgustător este păcatul în fața lui Dumnezeu. Sabia dreptății era acum activă împotriva iubitului Său Fiu. Isus a fost trădat printr-o sărutare, dat în mâinile vrăjmașilor Lui și dus în grabă în sala de judecată a unui tribunal pământesc, ca acolo să fie luat în râs și condamnat la moarte de muritorii păcătoși. Acolo, slăvitul Fiu al lui Dumnezeu a fost “străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” (Isaia 53, 5.) El a îndurat insultă, batjocură, jignire nerușinată, până când, “atât de schimonosită Îi era fața, și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor.” (Isaia 52, 14.)
-207-
Cine poate pricepe iubirea manifestată aici! Oastea îngerească privea cu uimire și adâncă mâhnire la El, care fusese Maiestatea cerului și care purtase coroana slavei, purtând acum cununa de spini, o victimă sângerândă pentru mânia unei gloate înfuriate, înflăcărate până la furie nebună de ura lui Satana. Priviți la răbdătorul Suferind! Pe capul Lui se află cununa de spini. Puterea Lui de viață se scurge din fiecare venă sfâșiată. Toate acestea ca urmare a păcatului! Nimic altceva nu L-ar fi putut convinge pe Hristos să părăsească onoarea Sa și maiestatea Lui din cer, și să vină într-o lume păcătoasă, spre a fi neluat în seamă, disprețuit și lepădat de către cei pe care venise să-i salveze și, în cele din urmă, să sufere pe cruce, decât veșnica iubire mântuitoare care va rămâne pentru totdeauna o taină.
Minunați-vă ceruri și rămâi uimit, pământule! Priviți la asupritor și asuprit! O mulțime imensă înconjoară pe Mântuitorul lumii. Batjocuri și zeflemele erau amestecate cu înjurături grosolane și blasfemie. Nașterea Lui umilă și viața Sa smerită sunt comentate de nemernici nesimțiți. Afirmația Lui că este Fiul lui Dumnezeu este luată în râs de către bătrâni și mai marii preoților, iar glume vulgare și insulte batjocoritoare trec din gură în gură. Satana avea stăpânire deplină asupra minții acestor slujitori ai lui. Pentru a face această lucrare cât mai eficientă, el începe cu mai marii preoților și cu bătrânii și îi inspiră cu delir religios. Ei sunt mânați de același duh satanic, care-i însuflețește pe cei mai josnici și mai înrăiți nemernici. Este o stricăcioasă unitate de vederi în simțămintele tuturor, de la preoții și bătrânii ipocriți până la cei mai josnici. Hristos, scumpul Fiu al lui Dumnezeu, a fost dus în față, și pe umerii Lui a fost pusă crucea. La fiecare pas, rămânea sânge care curgea din rănile Lui. Înconjurat de o gloată imensă de vrăjmași înverșunați și spectatori nemiloși, El este dus la răstignire. “Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia 53, 7.)
-208-
Ucenicii Lui îndurerați Îl urmau de la distanță, în urma gloatei criminale. El este pironit pe cruce și atârnă suspendat între cer și pământ. Inimile lor sunt sfâșiate de chin când privesc la Învățătorul lor, suferind ca un criminal. Aproape de cruce, sunt preoții și bătrânii cei orbi, bigoți și perfizi, care Îl zeflemesc și își bat joc de El și-L iau în râs: “‘Tu, care strici Templul, și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-Te pe Tine Însuți! Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!’ Preoții cei mai de seamă, împreună cu cărturarii și bătrânii, își băteau joc de El și ziceau: ‘Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, și vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: “Eu sunt Fiul lui Dumnezeu”’.” (Matei 27, 40-43.)
Isus n-a răspuns la toate acestea cu nici un singur cuvânt. În timp ce piroanele Îi străpungeau mâinile, iar stropii de sudoare ai agoniei erau storși din porii Lui, de pe buzele palide și tremurânde ale nevinovatului Suferind a fost șoptită o rugăciune a iubirii iertătoare pentru ucigașii Lui: “Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!” (Luca 23, 34.) Tot cerul privea cu adânc interes asupra scenei. Slăvitul Răscumpărător al unei lumi pierdute suferea pedeapsa pentru călcarea de către om a Legii Tatălui. El îl răscumpărase pe poporul Său cu propriul Lui sânge. Plătea pretențiile îndreptățite ale sfintei Legi a lui Dumnezeu. Acesta era mijlocul prin care, în cele din urmă, trebuia să se pună capăt păcatului și lui Satana și oștirea lui să fie înfrântă.
-209-
A existat oare vreodată o suferință sau o durere ca cea îndurată de Mântuitorul nostru! Ceea ce a făcut să fie paharul Lui atât de amar a fost simțământul neplăcerii Tatălui Său. Nu suferința trupească a fost cea care a pus capăt atât de repede vieții lui Hristos pe cruce, ci greutatea zdrobitoare a păcatelor lumii și simțământul mâniei Tatălui Său. Slava Tatălui și prezența susținătoare a Tatălui Său L-au părăsit, iar disperarea a apăsat asupra Lui cu greutatea zdrobitoare a întunericului și a stors de pe buzele Lui palide și tremurânde strigătul chinuit: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.)
Isus Se unise cu Tatăl la facerea lumii. În mijlocul suferințelor chinuitoare ale Fiului lui Dumnezeu, numai robii și cei înșelați au rămas fără milă. Preoții cei mai de seamă și bătrânii Îl înjurau pe scumpul Fiu al lui Dumnezeu, în timp ce agonia Lui era pe sfârșite. Totuși, natura neînsuflețită gemea în simpatia ei pentru însângeratul ei Autor, care era pe moarte. Pământul se cutremură. Soarele refuză să privească scena. Pe cer se adună întunericul. Îngerii au fost martori la scena suferinței până ce n-au mai putut privi și și-au ascuns fețele de la priveliștea oribilă. Hristos să moară! El este disperat! Zâmbetul de aprobare al Tatălui s-a îndepărtat și îngerilor nu li se îngăduie să lumineze întunecimea groaznicului ceas. Ei pot doar să privească uimiți la iubitul lor Comandant, Maiestatea cerului, suferind pedeapsa pentru călcarea de către om a Legii Tatălui.
Chiar și îndoielile L-au asaltat pe muribundul Fiu al lui Dumnezeu. El nu putea să vadă prin porțile mormântului. Speranța cea minunată nu-I putea prezenta ieșirea din mormânt ca biruitor și acceptarea de către Tatăl a sacrificiului Său. Păcatul lumii, cu toată grozăvia lui, a fost simțit de Fiul lui Dumnezeu până la cea mai profundă adâncime a lui. Neplăcerea Tatălui pentru păcat și pedeapsa lui, care este moartea, a fost tot ceea ce a putut El să înțeleagă prin acest uluitor întuneric. Isus a fost ispitit să Se teamă că păcatul era atât de jignitor înaintea Tatălui Său, încât Acesta nu Se putea împăca cu Fiul Său. Cumplita ispită, că Tatăl Său L-a părăsit pentru totdeauna, a pricinuit acel strigăt străpungător de pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.)