Mărturii pentru comunitate — Numărul 17
Suferințele lui Hristos
Pentru a înțelege pe deplin valoarea mântuirii, este necesar să înțelegem cât a costat ea. Ca urmare a ideilor limitate despre suferințele lui Hristos, mulți pun un preț mic pe marea lucrare de ispășire. Mărețul plan de mântuire a omului se datorează nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu Tatăl. În acest plan divin, se vede cea mai minunată manifestare a iubirii lui Dumnezeu față de neamul omenesc căzut. O astfel de iubire, ca cea manifestată în darul iubitului Fiu al lui Dumnezeu, i-a uimit pe sfinții îngeri. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 16.) Mântuitorul acesta era strălucirea slavei Tatălui Său și expresia chipului persoanei Lui. El poseda maiestate divină, perfecțiune și desăvârșire, era egal cu Dumnezeu. “Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El.” (Coloseni 1, 19.) “El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși, n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare, a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 6-8.)
Hristos a consimțit să moară în locul păcătosului, pentru ca omul, prin viața de ascultare, să poată scăpa de pedeapsa Legii lui Dumnezeu. Moartea Lui n-a făcut fără efect Legea; El n-a omorât Legea, n-a micșorat sfintele ei cerințe, n-a scăzut din sfânta ei demnitate. Moartea lui Hristos a proclamat dreptatea Legii Tatălui Său în pedepsirea păcătosului, în aceea că a consimțit să sufere El Însuși pedeapsa Legii, pentru ca să-l salveze din blestem pe omul căzut. Moartea pe cruce a iubitului Fiu al lui Dumnezeu dovedește că Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată. Moartea Sa preamărește Legea, o cinstește și-i dovedește omului caracterul ei neschimbător. De pe sfintele Lui buze se aud cuvintele: “Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5, 17.) Moartea lui Hristos a îndreptățit cerințele Legii.
-201-
În Hristos erau unite umanul și divinul. Misiunea Lui a fost să-l împace pe om cu Dumnezeu, să unească finitul cu infinitul. Aceasta era singura cale prin care oamenii căzuți puteau fi ridicați prin meritele sângelui lui Hristos și să fie părtași de natură divină. Asemenea naturii umane, L-a făcut pe Hristos să înțeleagă necazurile și durerile omului și toate ispitirile cu care era copleșit. Îngerii care erau străini față de păcat nu puteau simpatiza cu omul, în necazurile lui specifice. Hristos a coborât să ia natura omului și a fost ispitit în toate privințele ca și noi, pentru ca să poată ști cum să-i poată ajuta pe toți cei care aveau să fie ispitiți.
În timp ce avea natură umană, El simțea nevoia de putere de la Tatăl Său. El și-a ales locuri de rugăciune. Îi plăcea să aibă legătură cu Tatăl Său în singurătatea muntelui. Sfântul Lui suflet uman era întărit pentru îndatoririle și necazurile zilei. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile și slăbiciunile noastre, astfel că a devenit un implorator, un petiționar nocturn, cerând de la Tatăl Său provizii proaspete de putere pentru a veni, întărit și reînviorat, fortificat pentru datorie și necaz. El este exemplul nostru în toate privințele. El ne este frate în slăbiciunile noastre, dar nu în a le avea ca patimi. Ca Singurul fără păcat, natura Lui s-a ferit de rău. El a îndurat lupte și chin sufletesc într-o lume a păcatului. Natura Lui umană a făcut din rugăciune o necesitate și un privilegiu. El solicita puternicul sprijin divin și mângâierea pe care Tatăl Său era gata să I le împărtășească Lui, care, pentru folosul omului, a părăsit bucuriile cerului și și-a ales căminul într-o lume rece și nerecunoscătoare. Hristos a găsit mângâiere și bucurie în legătura cu Tatăl Său. Aici putea El să-și descarce inima de durerile care Îl zdrobeau. El a fost un om al durerilor și obișnuit cu necazul.
-202-
În cursul zilei, El muncea cu zel să facă bine altora, să salveze oameni de nimicire. Îi vindeca pe bolnavi, îi mângâia pe cei întristați și aducea bucurie și nădejde celor disperați. Pe morți i-a adus la viață. După ce-și termina lucrarea de peste zi, El pleca, seară de seară, departe de învălmășeala orașului, și făptura Lui era aplecată în vreun crâng retras în rugăciune fierbinte către Tatăl Său. Uneori, razele luminoase ale lunii străluceau asupra făpturii Lui aplecate. și apoi, din nou, norii și întunericul îndepărtau toată lumina. În timp ce se găsea în poziție de rugăciune fierbinte, roua și bruma nopții se așezau pe capul și barba Sa. Adesea, continua cu cererile Lui pe parcursul nopții întregi. El este pilda noastră. Dacă ne-am putea aduce aminte de acest lucru și l-am imita, am fi mult mai puternici în Dumnezeu.
Dacă Mântuitorul oamenilor, cu puterea Lui divină, a simțit nevoia de rugăciune, cu cât mai mult ar trebui să simtă nevoia de rugăciune muritorii slabi și păcătoși — rugăciune fierbinte, constantă! Când Hristos a fost atacat de cea mai feroce ispită, El n-a mâncat nimic. El S-a predat lui Dumnezeu și, prin rugăciune serioasă și supunere desăvârșită față de voința Tatălui Său, a ieșit biruitor. Cei care mărturisesc adevărul în aceste zile de pe urmă, mai presus de oricare altă grupă de presupuși creștini, trebuie să-L imite pe Marele Model în rugăciune.
-203-
“Ajunge ucenicului să fie ca învățătorul lui, și robului să fie ca domnul lui.” (Matei 10, 25.) Mesele noastre sunt adesea pline cu obiecte de lux, nici sănătoase, nici necesare, pentru că iubim aceste lucruri mai mult decât iubim lepădarea de sine, liberarea de boală și starea sănătoasă a minții. Isus a căutat în mod serios putere de la Tatăl Său. Fiul divin al lui Dumnezeu a socotit aceasta, chiar pentru Sine, de mai mare valoare decât să stea la cea mai îmbelșugată masă. El ne-a prezentat dovada că rugăciunea este importantă ca să primim putere spre a ne lupta cu puterile întunericului și să facem lucrarea atribuită nouă. Puterea noastră este slăbiciune, dar cea care este dată de Dumnezeu este puternică și pe fiecare dintre cei care o obțin îi va face mai mult decât biruitori.
Când Fiul lui Dumnezeu era aplecat în rugăciune, în grădina Ghetsemani, din porii Lui a curs sudoare, asemenea unor mari stropi de sânge. Aici L-a împresurat grozăvia marelui întuneric. Păcatele lumii erau asupra Lui. El suferea în locul omului, ca un călcător al Legii Tatălui Său. Aici a fost scena ispitirii. Lumina divină a lui Dumnezeu se retrăgea din viziunea Lui și El trecuse în mâinile puterilor întunericului. În agonia sufletului Său, zăcea prosternat pe pământul cel rece. Înțelegea încruntarea Tatălui Său. Luase paharul suferințelor de la buzele omului păcătos, și S-a oferit să-l bea El Însuși, iar în locul lui să-i dea omului paharul binecuvântării. Mânia, care ar fi căzut asupra omului, cădea acum asupra lui Hristos. Acesta a fost momentul în care tainicul pahar a tremurat în mâna Lui.
Isus frecventase adesea Ghetsemani împreună cu ucenicii Săi pentru meditație și rugăciune. și cu toții erau bine familiarizați cu acest loc sacru, de retragere. Chiar și Iuda știa unde să conducă gloata ucigașă, ca să-L poată preda pe Isus în mâinile lor. Niciodată mai înainte, Mântuitorul nu vizitase acel loc cu inima plină de atâta durere. Nu de la suferința omenească se sustrăgea Fiul lui Dumnezeu, care a rostit, în prezența ucenicilor Lui, aceste cuvinte jalnice: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte. Rămâneți aici”, a zis El, “și vegheați împreună cu Mine.” (Matei 26, 38.)
-204-
Lăsându-i pe ucenicii Săi la o depărtare de la care I se auzea glasul, El a mers puțin mai departe de ei, a căzut cu fața la pământ și S-a rugat. Sufletul Său era chinuit și El s-a rugat: “Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26, 39.) Păcatele unei lumi pierdute erau asupra Lui și L-au copleșit. Era un simțământ al încruntării Tatălui, ca urmare a păcatului care I-a frânt inima cu un chin atât de sfâșietor și a stors din fruntea Lui picături mari de sânge, care I se prelingeau pe obrajii palizi, căzând și umezind pământul.
Ridicându-Se din poziția Sa de prosternare, a venit la ucenicii Săi și i-a găsit dormind. El i-a zis lui Petru: “Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine! Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26, 40.41.) În cel mai important timp — timpul în care Isus le-a făcut o cerere specială, să vegheze împreună cu El — ucenicii au fost găsiți dormind. El știa că înaintea lor erau lupte și ispitiri teribile. El îi luase cu Sine, ca să poată fi o întărire pentru El și ca evenimentele la care aveau să fie martori în acea noapte, lecțiile și instrucțiunile pe care aveau să le primească, să poată fi imprimate în memoria lor. Acest lucru era necesar, pentru ca credința lor să nu slăbească, ci să fie întărită pentru încercarea care era chiar în fața lor.
Dar în loc să vegheze împreună cu Hristos, fiind împovărați de întristare, au adormit. Chiar și aprigul Petru, care, numai cu câteva ceasuri mai înainte, declara că va suferi și, la nevoie, va muri pentru Domnul lui, dormea și el. În momentul cel mai critic, când Fiul lui Dumnezeu avea nevoie de simpatia și rugăciunile lor sincere, ei au fost găsiți dormind. Ei au pierdut mult, ațipind. Mântuitorul nostru a intenționat să-i întărească pentru încercare a credinței lor, la care aveau să fie supuși în curând. Dacă și-ar fi petrecut timpul de jale în veghere, împreună cu iubitul Mântuitor, și în rugăciune către Dumnezeu, Petru n-ar fi fost lăsat, în puterea lui slabă, să se lepede de Domnul său, în timpul procesului.