Am descoperit că nu puteam face nimic pentru oile risipite de lângă noi, până ce n-am îndreptat mai întâi relele din mulți membri ai bisericii. Ei au lăsat aceste suflete să rătăcească. Nu simțeau nici o povară pentru ele. De fapt, se părea că s-au închis în ei înșiși și mureau de o moarte spirituală, din lipsă de exercițiu spiritual. Ei mai iubeau totuși cauza generală și erau gata să ajute la sprijinirea ei. Aveau să se îngrijească bine de slujitorii lui Dumnezeu. Dar exista o hotărâtă lipsă de îngrijire față de văduve, orfani și cei slabi din turmă. În afara unui oarecare interes pentru cauză, în general, exista numai un mic interes, aparent pentru altcineva decât pentru familiile lor. Cu o religie atât de mărginită, ei mureau de o moarte spirituală.
Erau unii care păzeau Sabatul, luau parte la adunare și plăteau pentru binefacerea sistematică, și, cu toate acestea, erau afară din biserică. și este adevărat că nu erau potriviți să aparțină nici unei biserici. Dar, în timp ce membrii din conducerea bisericii se aflau pe poziție, așa cum au făcut unii dintre ei, dându-le puțină sau nici o încurajare, era aproape imposibil pentru ei să se ridice în puterea lui Dumnezeu și să facă mai bine. Când am început să lucrăm cu biserica și să-i învățăm că trebuia să aibă un duh de a lucra cu cei greșiți, multe dintre cele ce văzusem în legătură cu cauza în acel loc mi-au apărut în față și am scris mărturii aspre nu numai pentru cei care au greșit mult și se aflau în afara bisericii, ci și pentru acei membri din biserică ce au greșit mult, prin faptul că n-au mers să caute oile pierdute. Și niciodată n-am fost mai dezamăgită de felul în care au fost primite aceste mărturii. Când cei care greșiseră mult au fost mustrați prin cele mai aspre mărturii citite în public, ei le-au primit și au mărturisit plângând. Dar unii dintre cei din biserică, care susțineau a fi prieteni credincioși ai cauzei și mărturiilor, puteau cu greu să creadă că era posibil ca ei să fi fost atât de greșiți, precum îi declarau mărturiile că sunt. Când li s-a spus că nu le păsa decât de ei, că sunt închiși în ei înșiși și în familii; că au greșit, neîngrijindu-se de alții, că erau exclusiviști și că au lăsat ca sufletele prețioase să piară; că se aflau în pericol de a fi autoritari și cu îndreptățire de sine, au ajuns într-o stare de mare agitație și tulburare.
-20-
Dar această experiență a fost exact ceea ce aveau nevoie spre a-i învăța răbdarea față de alții, în situații de încercare asemănătoare. Sunt mulți care se cred siguri că nu vor avea nici o încercare cu privire la Mărturii, și continuă să creadă astfel până sunt puși la probă. Ei consideră ca fiind ceva ciudat faptul că cineva se poate îndoi. Sunt severi față de cei care manifestă îndoieli, taie și critică aspru spre a-și arăta zelul față de Mărturii, manifestând mai mult îndreptățire de sine decât umilință. Dar când Domnul îi mustră pentru greșelile lor, ei descoperă că sunt tot atât de slabi ca ceilalți. Atunci cu greu pot să îndure încercarea. Lucrurile acestea ar trebui să-i învețe umilința și modestia, afecțiunea și iubire nestinsă pentru cei greșiți.
Mie mi se pare că Domnul face o chemare specială, ca cei greșiți, cei slabi și temători, și chiar și cei care au căzut de la adevăr, să vină la staul. Dar în bisericile noastre sunt numai câțiva care socotesc că așa trebuie. Și sunt și mai puțini cei care se află acolo unde pot să ajute astfel. Sunt mai mulți însă care stau direct în calea acestor suflete sărmane. Foarte mulți au un spirit exigent. Ei le cer să vină numai în cutare și cutare condiții, mai înainte ca să le fie întinsă o mână de ajutor. În felul acesta, ei îi țin la distanță, în condiții neprielnice. Ei n-au învățat că au o datorie specială de a merge să caute aceste oi pierdute. Ei nu trebuie să aștepte ca ele să vină la ei. Citește mișcătoarea parabolă a oii pierdute din Luca 15, 1-7: “Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Și fariseii și cărturarii cârteau și ziceau: ‘Omul acesta primește pe păcătoși, și mănâncă cu ei.’ Dar El le-a spus pilda aceasta: ‘Care dintre voi, dacă are o sută de oi, și pierde pe una dintre ele, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă pe islaz, și se duce după cea pierdută, până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; și când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii și vecinii săi, și le zice: “Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.” Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți, care n-au nevoie de pocăință.’”
-21-
Fariseii au murmurat, pentru că Isus i-a primit pe vameși și pe păcătoșii de rând, și a mâncat împreună cu ei. În îndreptățirea lor de sine, ei îi disprețuiau pe acești păcătoși sărmani, care ascultau bucuroși la cuvintele lui Isus. Pentru a mustra acest duh al cărturarilor și fariseilor, și spre a da o lecție impresionantă pentru toți, Domnul a dat această parabolă a oii pierdute. Observă, în deosebi, următoarele puncte:
Cele nouăzeci și nouă de oi sunt lăsate și are loc o căutare zeloasă a celei pierdute. Întregul efort este făcut pentru această oaie nefericită. Tot așa trebuie să fie îndreptat și efortul bisericii în favoarea acelor membri care rătăcesc din staulul lui Hristos. și dacă ei s-au rătăcit departe, nu așteptați să se întoarcă înainte să încercați să-i ajutați, ci duceți-vă în căutarea lor.
-22-
Când oaia pierdută a fost găsită, ea a fost adusă acasă cu bucurie, urmată de o bucurie și mai mare. Aceasta ilustrează lucrarea plină de bucurie a muncii pentru cei rătăciți. Comunitatea care se angajează cu succes în această lucrare este o comunitate fericită. Acel bărbat sau acea femeie al cărei suflet este atras de împreuna simțire și iubire pentru cei greșiți, și care lucrează să-i aducă în staulul Marelui Păstor, este angajat într-o lucrare binecuvântată. Și, ah, ce mare încântare sufletească este aceea că, atunci când un păcătos este astfel recâștigat, în ceruri este mai mare bucurie decât pentru cele nouăzeci și nouă de persoane neprihănite! Sufletele egoiste, exclusiviste și exigente, care par a se teme să-i ajute pe cei greșiți, ca și când făcând astfel s-ar pângări, nu gustă din plăcerile acestei lucrări misionare; ei nu simt acea fericire care umple cerul de bucurie în legătură cu salvarea unuia care s-a rătăcit. Ei sunt închiși în vederi și simțăminte strâmte, și ajung tot atât de uscați și fără rod ca și muntele Ghilboa, pe care nu există nici rouă, nici ploaie. Îndepărtați un bărbat puternic de la muncă și el ajunge slab. Acea biserică sau acele persoane care nu poartă poveri pentru alții, care se închid în ei înșiși, în curând vor suferi de slăbiciune spirituală. Munca este cea care-l păstrează puternic pe bărbatul cel tare. Iar lucrarea spirituală, munca grea și purtarea de poveri, sunt ceea ce va da putere bisericii lui Hristos.
În Sabat și duminică, 18 și 19 aprilie, ne-am bucurat de un timp plăcut împreună cu ai noștri din Greenville. Frații A. și B. au fost împreună cu noi. Soțul meu a botezat opt persoane. În 25 și 26 aprilie, am fost împreună cu biserica din Wright. Întotdeauna membrii cei dragi sunt gata să ne primească cu bucurie. Aici, soțul meu a botezat opt persoane.
La 2 mai, ne-am întâlnit cu o comunitate mare, în casa de rugăciune de la Monterey. Soțul meu a vorbit cu claritate și forță despre parabola oii pierdute. Cuvântul a fost binecuvântat pentru popor. Unii care se rătăciseră se aflau în afara bisericii și nu exista spiritul de lucrare spre a-i ajuta. De fapt, poziția rigidă, severă, insensibilă a unora din biserică, era calculată spre a împiedica întoarcerea lor, dacă ar fi fost dispuși să facă acest lucru. Subiectul a atins inimile tuturor și toți și-au manifestat dorința să se îndrepte. În prima zi, am vorbit de trei ori unor bune comunități din Allegan. Pe data de 9 mai, urma să aibă loc întâlnirea noastră cu biserica din Battle Creek, dar am socotit că lucrarea noastră din Monterey era doar la început și de aceea am hotărât să ne întoarcem la Monterey și să lucrăm cu biserica încă o săptămână. Lucrarea cea bună mergea înainte, întrecând așteptările noastre. Casa a fost plină și niciodată mai înainte n-am fost martori la o astfel de lucrare în Monterey, într-un timp atât de scurt. În prima zi, au venit în față cincizeci de persoane pentru rugăciuni. Frații au simțit profund împreună cu oile pierdute, și-au mărturisit răceala și nepăsarea, și au luat o poziție bună. Frații G. H. Lay și S. Rummery au depus bune mărturii, care au fost primite cu bucurie de frații lor. Au fost botezați paisprezece, dintre care un bărbat de vârstă mijlocie, care se opusese adevărului. Lucrarea a continuat cu mărturisiri solemne, care au fost urmate de plânset mult. Astfel s-au încheiat lucrările istovitoare ale anului Conferinței, și încă tot simțeam că lucrarea cea bună din Monterey nu era terminată. Am făcut aranjamente să ne întoarcem și să petrecem mai multe săptămâni în districtul Allegan.
-23-
Conferința, care tocmai trecuse, a fost un timp de cel mai profund interes. Soțul meu a avut foarte mult de lucru în timpul numeroaselor sesiuni și avea nevoie de odihnă. Lucrarea noastră de anul trecut este privită favorabil de poporul nostru și la Conferință s-a fost manifestat simpatie, afectuoasă purtare de grijă și dragoste frățească pentru noi. Împreună cu ei, ne-am bucurat de mare libertate de acțiune și am plecat, bucurându-ne, de asemenea, de încredere și iubire reciprocă.