Acest vis mi-a adus ceva încurajare. Aveam încredere în fratele Matteson. Înainte să-l văd cu ochii fizici, cazul lui mi-a fost arătat în viziune, în contrast cu cel al fratelui F. din Wisconsin. Cel din urmă era cu totul nevrednic de a purta numele de creștin, nici pe departe să fie un sol; însă fratele Matteson mi-a fost arătat ca fiind un om umil și care, dacă își va păstra consacrarea, va fi calificat spre a îndrepta sufletele către Mielul lui Dumnezeu. Fratele Matteson nu știa prin ce lupte sufletești treceam eu. Nu avuseserăm informații niciodată unii despre alții, iar visul acesta, venind atunci și de la persoana de la care a venit, mi-a părut ca fiind mâna lui Dumnezeu, întinsă spre a mă ajuta.
Aveam grijă să construim cu bani împrumutați, ceea ce ne-a pus în încurcătură. Ne-am dus la întâlnirile programate și am lucrat extrem de greu pe tot parcursul anotimpului călduros. Din lipsă de mijloace, ne-am dus la câmp împreună, am săpat, am cosit și am strâns fân. Eu făceam stogul cu furca, în timp ce soțul meu, cu brațele lui slăbite, îmi dădea fânul. Am luat bidineaua și am văruit, în mare parte, casa noastră. În aceste lucruri, ne-am obosit peste măsură. În cele din urmă, eu am căzut dintr-o dată și nu am mai putut. În mai multe dimineți am leșinat, iar soțul meu a trebuit să meargă la adunarea din crângul Greenbush fără mine.
Trăsura noastră cea veche, folosită cu greu, era cât pe ce să ne omoare pe noi și echipa noastră. Călătoriile lungi, făcute cu aceasta, munca depusă la adunări, grijile și lucrul de acasă erau prea mult pentru noi și mă temeam că lucrarea mea s-a încheiat. Soțul meu încerca să mă încurajeze și mă îndemna să ne îndeplinim promisiunile, participând la adunările de la Orange, Greenbush și Ithaca. În cele din urmă, m-am hotărât să încep și, dacă nu va fi mai rău, să continuu călătoria. Am călătorit cincisprezece kilometri, stând în genunchi în trăsură, pe o pernă, și sprijinindu-mi capul pe o altă pernă, în poala soțului meu. El a condus trăsura, susținându-mă și pe mine. A doua zi dimineața am fost ceva mai bine și am hotărât să mergem mai departe. Dumnezeu ne-a ajutat să vorbim cu putere oamenilor din Orange și o mare lucrare a fost făcută pentru cei ce căzuseră de la credință și pentru cei păcătoși. La Greenbush m-am simțit liberă și în putere. La Ithaca, Domnul ne-a ajutat să vorbim unei mari adunări, pe care n-o cunoscusem înainte.
-600-
În absența noastră, frații King, Fargo și Maynaed s-au îndurat de noi și echipa noastră și s-au gândit să avem o trăsură mai ușoară, mai confortabilă, așa că, la întoarcere, l-au luat pe soțul meu la Ionia și au cumpărat-o pe cea pe care o avem acum. Este exact ceea ce aveam nevoie și ne-a scutit de multă oboseală, călătorind pe căldura fierbinte a verii.
În acest timp am primit cereri serioase să participăm la adunări, convocate în vest. Când am citit aceste apeluri mișcătoare, am plâns. Soțul meu îmi spunea: “Ellen, nu putem participa la aceste adunări. În cel mai bun caz, cu greu mi-aș putea purta mie de grijă, însă ce aș putea face dacă tu vei leșina? Însă, Ellen, trebuie să mergem”, și în timp ce vorbea astfel, emoțiile sale, însoțite de lacrimi, îi înecau glasul. Iar eu, chibzuind la starea noastră slăbită și la situația cauzei din vest și simțind că frații noștri aveau nevoie de eforturile noastre, spuneam: “James, nu putem participa la aceste adunări din Vest, însă trebuie să mergem”. În acest punct, câțiva dintre frații noștri credincioși, văzând starea în care ne aflam, s-au oferit să meargă împreună cu noi. Acest lucru ne-a ajutat să ne decidem. În noua noastră trăsură, am plecat din Greenville pe 29 august, pentru a participa la o adunare generală la Wright. Patru echipe ne-au urmat. Călătoria a fost confortabilă și am avut o companie plăcută cu acei frați care simțeau împreună cu noi. Adunarea a constituit o victorie.
La 7 și 8 septembrie, ne-am bucurat de o întâlnire prețioasă la Monterey cu frații din ținutul Allegan. Aici l-am întâlnit pe fratele Loughborough, care începuse să simtă relele petrecute la Battle Creek și i-a părut rău de partea pe care o avusese cu privire la acele evenimente, care aduseseră prejudicii asupra cauzei și poveri crunte asupra noastră. La cererea noastră, ne-a însoțit la Battle Creek. Însă, înainte de a pleca din Monterey, el ne-a relatat următorul vis:
“Când au venit la Monterey, în septembrie, fratele și sora White mi-au cerut să-i însoțesc la Battle Creek. Am ezitat cu privire la plecare, gândindu-mă că poate este încă de datoria mea să lucrez la Monterey, spunând, cum m-am și exprimat în fața lor, că nu există decât o mică opoziție față de ei la Battle Creek. După ce m-am rugat pentru acest lucru timp de mai multe zile, într-o seară L-am solicitat cu nerăbdare pe Domnul să-mi dea lumină în această privință.
-601-
Am visat că eu și alți membri ai bisericii din Battle Creek ne aflam într-un tren cu vagoane. Vagoanele erau joase, de abia puteam sta în picioare în ele. Erau prost aerisite, având un miros de parcă nu ar fi fost aerisite timp de luni de zile. Drumul pe care mergeam era foarte rău, iar vagoanele se clătinau cu furie, făcând uneori ca bagajele noastre să cadă și uneori smuncindu-i pe pasageri. Trebuia să ne tot oprim să vedem de pasageri și de bagaje sau să reparăm drumul. Trebuia să muncim ca să avansăm puțin. Eram într-adevăr un grup de călători cărora să le plângi de milă.
Deodată am ajuns la o platformă rotativă, suficient de mare pentru a prelua întregul tren. Fratele și sora White stăteau acolo și, când eu am coborât din tren, ei au spus: ‘Acest tren merge cu totul greșit. Trebuie să fie întors în unghiul opus’. Amândoi au pus mâna pe manivelele care au pus în mișcare mașinăria, întorcând platforma, trăgând vârtos, cu toată puterea lor. Niciodată n-au muncit oamenii mai greu pentru a împinge o drezină ca atunci când ei împingeau manivelele platformei rotative. Am stat și am privit până ce am văzut trenul începând să se întoarcă; atunci am început să vorbesc tare și să spun: ‘Se mișcă’; și am apucat și eu să-i ajut. Am dat puțină atenție trenului — atât de concentrați eram să ne îndeplinim lucrarea de a întoarce platforma.
Când am isprăvit, ne-am uitat și tot trenul era transformat. În loc de vagoanele joase, prost aerisite, în care călătorisem, erau vagoane mari, spațioase, înalte, bine aerisite, cu ferestre mari și curate, mai elegante decât orice palat sau hotel pe care l-am văzut vreodată. Drumul era bun, neted și solid. Trenul se umplea de pasageri a căror înfățișare era veselă și fericită, însă, în același timp, exprimau siguranță și solemnitate. Toți păreau să-și exprime cea mai mare satisfacție pentru schimbarea care se făcuse și cea mai mare încredere în trecerea cu succes a trenului. Fratele și sora White se aflau la bord de această dată, fețele lor strălucind de bucurie sfântă. Când a pornit trenul, am fost atât de copleșit de bucurie, încât m-am trezit, având în minte impresia că acest vis se referea la biserica de la Battle Creek și lucrurile legate de cauza de acolo. Acum, în minte totul îmi era foarte clar cu privire la datoria de a merge la Battle Creek și a da o mână de ajutor lucrării de acolo. Sunt bucuros că am fost aici, să văd binecuvântarea lui Dumnezeu însoțind eforturile pline de zel ale fratelui și sorei White pentru a așeza lucrurile în ordine.”
J. N. Loughborough
-602-
Înainte de a pleca din Monterey, fratele Loughborough mi-a relatat următoarele despre un alt vis, pe care îl avusese cam în timpul când îi murise soția. Și acesta a constituit o încurajare pentru mine.
“Profetul care a avut un vis, să istorisească visul acela.” (Ieremia 23, 28.)
“Într-o seară, după ce am cugetat la necazurile fratelui și sorei White, la legătura lor cu întreita solie îngerească și la greșeala mea de a nu sta alături de ei în necazul lor și după ce am încercat să-mi mărturisesc greșelile Domnului și am implorat binecuvântarea Lui asupra fratelui și sorei White, m-am retras la odihnă.
În vis, credeam că mă aflu în orașul meu, la poalele unui deal din apropiere. Am vorbit cu toată seriozitatea și am spus: ‘O, de-aș putea găsi acea fântână atotvindecătoare!’ Am văzut un tânăr frumos, bine îmbrăcat, venind și spunând cu o voce plăcută: ‘Eu te voi conduce la fântână’. El îmi arăta calea, iar eu încercam să-l urmez. Am trecut de coasta dealului, mergând cu multă greutate prin trei locuri mlăștinoase prin care curgeau pâraie cu apă tulbure. Nu puteai să treci decât ocolindu-le. După ce am făcut acest lucru, am ajuns la un teren frumos, solid, la un loc unde era o parte mai proeminentă din care ieșea, clocotind, cea mai curată și scânteietoare apă. Acolo era pus un mare ciubăr, foarte asemănător cu cada de la Institutul de Sănătate de la Battle Creek. De la izvor până la un capăt al ciubărului se afla o țeavă, iar apa deborda pe la celălalt capăt. Soarele strălucea puternic, iar apa scânteia în razele lui.
-603-
Pe măsură ce ne apropiam de izvor, tânărul nu spunea nimic, ci privea spre mine și îmi zâmbea cu o expresie de satisfacție; apoi a întins o mână către izvor ca și când ar fi spus: ‘Nu crezi că acesta este un izvor atotvindecător?’ O mare mulțime de oameni, cu fratele și sora White în fruntea lor, au venit la izvor din partea opusă din care veniserăm noi. Toți păreau mulțumiți și voioși, însă o solemnitate sfântă părea a fi pe fețele lor.
Fratele White părea că se simte mult mai bine și era vesel și fericit, însă părea obosit pentru că mersese ceva distanță pe jos. Sora White avea o cupă mare în mână, pe care o introducea în apă, apoi bea din ea și o dădea mai departe și celorlalți. Fratele White s-a adresat grupului și le-a spus: ‘Acum aveți șansa să vedeți efectele acestei ape.’ Apoi a băut și, pe moment, aceasta i-a dat putere așa cum le-a dat și celorlalți care au băut din ea, dând înfățișării lor un aer de vigoare și putere. În timp ce vorbea și lua din apă, fratele White și-a introdus de trei ori mâinile în ciubăr. De fiecare dată când le scotea părea mai puternic decât înainte, însă continua să vorbească, îndemnându-i pe ceilalți să vină să se îmbăieze în fântână, cum o numea el, și să bea din izvorul ei vindecător. Glasul lui, ca și al sorei White, părea melodios. Am fost bucuros că am găsit izvorul. Sora White se îndrepta spre mine cu un pahar de apă ca să beau, însă m-am bucurat așa de mult, încât m-am trezit înainte de a bea din apă.
-604-
Domnul îmi va da cu îmbelșugare să beau din acea apă, deoarece eu cred că aceasta nu este alta decât cea despre care a vorbit Domnul Hristos, care ‘va țâșni spre viața veșnică’.”
John Loughborough
Monterey, Michigan,
8 septembrie 1867.