Mărturia 13
Introducere
Simt din nou că este de datoria mea să vorbesc poporului lui Dumnezeu cu toată claritatea. Este umilitor pentru mine să scot în evidență greșelile și răzvrătirea acelora care ne cunosc de mult, și pe noi, și lucrarea pe care o facem. Fac acest lucru pentru a corecta afirmații greșite care s-au zvonit și au circulat cu privire la soțul meu și la mine, cu scopul de a aduce prejudicii cauzei și ca o avertizare pentru alții. Dacă doar noi am fi cei care suferă, aș tăcea; însă, pentru că lucrarea este în primejdia de a suferi batjocură și a fi afectată, eu trebuie să vorbesc, oricât ar fi de umilitor. Fariseii cei mândri îi vor disprețui pe frații noștri pentru că sunt atât de umili, încât își mărturisesc păcatele. Dumnezeu își iubește copiii care păzesc poruncile și nu îi mustră pentru că sunt cei mai răi, ci pentru că sunt cei mai buni oameni din lume. “Eu mustru și pedepsesc”, spune Isus, “pe toți aceia pe care îi iubesc.” (Apocalipsa 3, 19.)
Aș atrage în mod special atenția asupra viziunilor remarcabile date cu privire la această mică lucrare, totul fiind în armonie și ilustrând cu exactitate aceleași lucruri. Mulțimea visurilor se nasc din lucrurile obișnuite ale vieții, cu care Duhul lui Dumnezeu nu are nimic de a face. Există, de asemenea, și vise false, ca și viziuni false, care sunt inspirate de spiritul lui Satana. Însă visurile care vin de la Domnul sunt denumite în Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind viziuni și sunt cu adevărat roadele Spiritului Profeției. Astfel de visuri, luând în considerație și persoanele care le au, și circumstanțele în care au fost date, conțin în ele însele dovada autenticității lor.
-570-
Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să ia în stăpânire această lucrare mică.
Capitolul 102 — Fragment de experiență
De la 19 decembrie 1866 până la 25 aprilie 1867
Fiind pe deplin convinsă că soțul meu nu își va reveni după boala prelungită, rămânând într-o stare de inactivitate și fiind la data aceea timpul să plec și să-mi aduc mărturia în fața poporului, am hotărât, împotriva judecății și sfatului bisericii de la Battle Creek, ai cărei membri eram la data aceea, să mă aventurez într-un tur în partea de nord a statului Michigan, împreună cu soțul meu, în starea lui extrem de slăbită, pe cel mai aspru frig al iernii. Nu a fost nevoie de puțin curaj moral și credință în Dumnezeu ca să pot lua decizia de a risca atât de mult, în special pentru că eram singură, iar cei cu influență în biserică, inclusiv cei de la conducerea lucrării din Battle Creek, erau împotriva mea.
Însă eu știam că am o lucrare de făcut și se părea că Satana era hotărât să mă împiedice să o fac. Am așteptat mult ca problemele noastre să fie rezolvate și mă temeam că suflete prețioase vor fi pierdute dacă voi mai sta mult timp departe de lucrare. A mai sta departe de câmp mi se părea ceva mai rău decât moartea și simțeam că, dacă nu vom acționa, nu se va întâmpla altceva decât să pierim. Astfel, la 19 decembrie 1866, am plecat din Battle Creek, pe viscol, înspre Wright, districtul Ottawa, Michigan. Soțul meu a rezistat lungii și asprei călătorii de nouăzeci de mile mult mai bine decât mă așteptam și părea a fi la fel de bine când am ajuns la fosta noastră casă, acum a fratelui Root, ca atunci când am plecat din Battle Creek. Am fost primiți cu generozitate de această familie scumpă, care ne-a purtat de grijă cu duioșie, ca niște părinți creștini care îngrijesc de copiii lor în suferință.
Am găsit această biserică într-o stare foarte precară. Într-o mare parte din membrii acesteia, sămânța lipsei de unitate și a nemulțumirii unuia împotriva altuia prinsese adânc rădăcini și un spirit lumesc pusese stăpânire pe ei. Și, în ciuda stării în care se aflau, ei se bucuraseră de eforturile predicatorilor noștri atât de rar, încât erau flămânzi după hrană spirituală. Aici au început efectiv primele noastre eforturi după boala soțului meu. Aici el a început să lucreze ca în anii de început, deși era foarte slăbit. El vorbea treizeci sau patruzeci de minute înainte de prânz, atât în Sabat, cât și în ziua întâi, iar eu completam restul timpului și apoi vorbeam cam o oră și jumătate în după-amiaza acelor zile. Eram ascultați cu cea mai mare atenție. Vedeam cum soțul meu devenea tot mai puternic, mai clar, iar subiectele prezentate erau tot mai închegate. Și când, cu o ocazie, el a vorbit cu putere și claritate timp de o oră, simțind asupra lui povara lucrării așa cum o făcea de obicei când vorbea, sentimentele mele de mulțumire au fost departe de a putea fi exprimate. M-am ridicat în adunare și timp de aproape jumătate de oră am încercat, plângând, să mi le exprim. Adunarea a fost mișcată. Am simțit asigurarea că aceștia constituiau zorile unor zile mai bune pentru noi.
-571-
Am rămas cu acești oameni șase săptămâni. Le-am vorbit de douăzeci și cinci de ori, iar soțul meu de douăsprezece ori. Pe măsură ce lucrul nostru cu această comunitate progresa, au început să apară în fața noastră cazuri individuale și am început să scriu mărturii pentru acestea, în total vreo sută de pagini. Apoi a început lucrul cu aceste persoane, pe măsură ce aceștia veneau la fratele Root, unde rămăseserăm, cu câțiva dintre ei în căminele lor sau mai ales în adunările de la locașul de închinare. În acest lucru, am descoperit că soțul meu a fost de mare ajutor. Lunga lui experiență în acest fel de lucrare în care lucrase cu mine în trecut îl califica pentru aceasta. Iar acum, când începuse, părea să dovedească din nou toată acea claritate în gândire, judecată bună și credincioșie în a trata pe cei ce greșiseră, de care dăduse dovadă în primele zile. De fapt, nici doi dintre pastorii noștri nu mi-au fi putut da ajutorul pe care mi l-a dat el.
O lucrare mare și bună a fost făcută pentru acești oameni scumpi. Greșelile au fost mărturisite deschis și în întregime, unitatea a fost restaurată, iar binecuvântarea lui Dumnezeu era asupra lucrării. Soțul meu se străduia să aducă dăruirea sistematică a comunității la cifrele care ar trebui să fie în toate comunitățile noastre, iar eforturile lui au avut ca rezultat creșterea sumei ce avea să fie vărsată în vistierie anual de către acea comunitate de aproximativ trei sute de dolari. Cei din comunitate care fuseseră în încurcătură cu privire la câteva dintre mărturiile mele, în special cu privire la chestiunea îmbrăcămintei, s-au lămurit pe deplin când au auzit explicațiile respective. Reforma sanitară și reforma în îmbrăcăminte au fost primite și s-a strâns o mare sumă pentru Institutul de Sănătate.
-572-
Aici consider că este de datoria mea să spun că, în timp ce această lucrare progresa, din nefericire un frate bogat din statul New York a vizitat localitatea Wright după convocarea de la Battle Creek, unde a aflat că noi am plecat împotriva părerii și sfatului bisericii și a acelora care se aflau în conducerea lucrării la Battle Creek. El l-a prezentat pe soțul meu, în fața celor pentru care noi depusesem cele mai mari eforturi, ca fiind parțial nebun și, deci, ceea ce a spus el ca fiind fără valoare. Influența acestuia, după cum mi-a relatat fratele Root, prezbiterul comunității, a tras înapoi lucrarea cu cel puțin două săptămâni. Eu spun că aceste persoane neconsacrate ar trebui să ia seama, pentru că, prin influența lor oarbă și fără sensibilitate dintr-o singură oră, pot face să fie nevoie de truda de săptămâni de zile a slujitorilor lui Dumnezeu, sleiți de puteri, pentru a o contracara. Noi lucrasem cu persoane care erau bogate și Satana a văzut că acest frate bogat era exact omul de care avea nevoie să-l folosească. Fie ca Domnul să-l aducă în starea de a vedea și, în umilință, să-și mărturisească păcatul. Timp de două săptămâni, cu cea mai istovitoare trudă și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, am putut să îndepărtăm această influență rea și să dăm acelor oameni scumpi dovada că Dumnezeu ne trimisese la ei. Ca un rezultat următor al eforturilor noastre, șapte persoane au fost curând botezate de fratele Waggoner, iar două în iulie de către soțul meu, când ne-am dus a doua oară la acea comunitate.
-573-
Fratele din New York s-a întors cu soția și fiica sa în Battle Creek, dar nu cu intenția de a da un raport corect al lucrării bune de la Wright sau de a contribui cu ceva la starea de spirit a bisericii din Battle Creek. Cum lucrurile începuseră să iasă la lumină, se pare că el a ponegrit biserica și biserica l-a ponegrit pe el în bucuria tacită pe care și-o făcuseră ambele părți, de a merge din casă în casă pentru a răspândi cele mai defavorabile păreri referitoare la acțiunea noastră și făcând din aceasta tema conversației lor. Cam în timpul când se desfășura această lucrare chinuitoare, am avut următorul vis:
Vizitam Battle Creek-ul în compania unei persoane cu o înfățișare impunătoare și un comportament demn. În visul meu, treceam pe lângă casele fraților noștri. Când eram pe punctul de a intra, noi auzeam voci angajate în discuții serioase. Numele soțului meu era adesea menționat și am fost întristată și uluită să-i aud pe cei care avuseseră pretenția că ne sunt cei mai buni prieteni, relatând scene și incidente care avuseseră loc în timpul suferinței crunte a soțului meu, când puterile lui mintale și fizice au fost paralizate într-o mare măsură. Am fost mâhnită, auzind vocea pretinsului frate din New York, menționat mai înainte, relatând în mod serios și exagerat incidente de care cei din Battle Creek erau în necunoștință, în timp ce frații noștri din Battle Creek, la rândul lor, povesteau ceea ce știau ei. Mi-a venit leșin și rău de la inimă și în visul meu aproape am căzut, când mâna însoțitorului meu m-a sprijinit și a spus: “Trebuie să asculți. Trebuie să știi aceste lucruri, chiar dacă este greu de suportat.”
La multele case de care ne-am apropiat, același subiect constituia tema discuției. Acesta era adevărul lor prezent. Mi-am zis: “Oh, eu nu am știut aceste lucruri! Nu am știut că asemenea sentimente există în inimile acelora pe care noi i-am privit ca prietenii noștri în vremurile de prosperitate și prieteni de nădejde în suferință, durere și restriște. Mai bine nu știam niciodată aceste lucruri! Noi am contat pe aceștia ca fiind cei mai buni și adevărați prieteni.”