Unii oameni vor să dea de înțeles că ei nu consideră că lucrurile acestei lumi au prea mare valoare, ci prețuiesc adevărul și înaintarea lui mai mult decât orice câștig lumesc. Mulți se vor trezi în cele din urmă descoperind că au fost înșelați. Se poate ca aceștia să fi apreciat cândva adevărul, iar bogățiile pământești să li se fi părut fără valoare în comparație cu acesta; însă, după un timp, pe măsură ce bogățiile lor pământești s-au mărit, ei au dovedit mai puțin devotament pentru adevăr. Deși au suficient pentru un trai confortabil, totuși toate faptele lor arată că ei nu sunt nicidecum satisfăcuți. Faptele pe care le fac stau ca mărturie că au inimile legate de comorile lor pământești. Câștig, câștig este cuvântul lor de ordine, lozinca lor. În vederea acestui scop, toată familia participă la lucru. De-abia își iau ceva timp pentru devoțiune și rugăciune. Ei lucrează devreme și târziu. Femeile slabe, bolnăvicioase, și copiii piperniciți își biciuiesc ambiția și își uzează vitalitatea și puterea pentru a atinge un obiectiv, acela de a câștiga, de a face ceva mai mulți bani. Se amăgesc pe ei înșiși cu gândul că fac acest lucru pentru a ajuta cauza lui Dumnezeu. Teribilă înșelăciune! Satana privește și râde pentru că el știe că ei își vând sufletul și trupul din dorința lor pătimașă după câștig. Ei găsesc mereu scuze neîntemeiate pentru faptul că se vând astfel pentru câștig. Ei sunt orbiți de dumnezeul acestei lumi. Domnul Hristos i-a cumpărat cu propriul Lui sânge; însă ei Îl jefuiesc pe Hristos, pe Dumnezeu, se sfâșie în bucăți și sunt aproape inutili în societate.
Ei consacră doar puțin timp cultivării minții și puțin timp bucuriilor sociale sau familiale. Ei sunt de puțin folos cuiva. Viețile lor constituie o greșeală teribilă. Cei care abuzează în acest fel de ei înșiși simt că munca lor neobosită este vrednică de laudă. Ei se distrug singuri prin munca lor neîntreruptă. Ei strică templul lui Dumnezeu, încălcând încontinuu legile ființei lor prin muncă excesivă, și totuși ei consideră acest lucru o virtute. Când Dumnezeu îi cheamă să dea socoteală, când le cere talanții pe care li i-a încredințat, cu dobândă, ce pot spune ei? Ce scuză pot găsi? Dacă ar fi fost păgâni care să nu știe nimic despre Dumnezeul cel viu și, în zelul lor idolatru, s-ar fi lăsat în voia soartei, cazurile lor ar putea fi atunci mai ușor de tolerat. Însă ei au avut lumina, au avut avertizare după avertizare să-și păstreze corpul, pe care Dumnezeu îl numește templul Său, într-o stare cât mai bună de sănătate în așa fel, încât să-L poată proslăvi pe El atât cu trupul, cât și cu spiritul, care sunt ale Lui. Ei au desconsiderat învățăturile lui Hristos. “Nu vă strângeți comori pe pământ unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră acolo va fi și inima voastră.” (Matei 6, 19-21.) Ei lasă ca îngrijorările vieții să-i copleșească. Însă ei, cei care sunt bogați, vor cădea în ispită, în cursă, și în multe patimi nesăbuite și vătămătoare, care îi duc pe oameni la distrugere și pierzare. Ei se închină înaintea comorii lor pământești, așa cum păgânul cel ignorant se închină înaintea idolilor săi.
-477-
Mulți se amăgesc cu gândul că dorința lor după câștig este ca să poată ajuta cauza lui Dumnezeu. Unii fac promisiuni că, atunci când vor câștiga atât, vor face bine cu acest câștig și vor contribui la avansarea cauzei adevărului prezent. Însă, când realizează ceea ce și-au propus, ei nu mai sunt la fel de dispuși ca înainte să ajute lucrarea lui Dumnezeu. Din nou se angajează că, după ce vor cumpăra casa aceea grozavă sau bucata aceea de pământ și le vor plăti, atunci vor contribui mult cu mijloacele pe care le au pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu. “Sămânța căzută între spini este cel ce aude cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor îneacă acest cuvânt și ajunge neroditor.” (Matei 13, 22.) Înșelăciunea bogățiilor este cea care îi conduce, pas cu pas, până ce pierd de tot dragostea pentru adevăr și cu toate acestea se amăgesc cu gândul că ei cred adevărul. Ei iubesc lumea și lucrurile din lume, iar dragostea lui Dumnezeu, sau dragostea adevărului, nu este în ei.
-478-
Pentru a câștiga ceva bani, mulți își aranjează în mod voit astfel treburile, încât aduc asupra celor care lucrează în afara casei și în casă multă muncă grea. Oasele, mușchii și creierul sunt împovărate până la extrem; au multă muncă în fața lor și scuza este că ei trebuie să facă tot ce pot, altfel va fi o pierdere, se va pierde ceva. Totul trebuie salvat, oricare ar fi urmarea. Ce au câștigat unii ca aceștia? Poate că au fost în stare să mențină ce au avut sau să mai adauge ceva. Însă, de cealaltă parte, ce au pierdut? Capitalul numit sănătate, care este fără de preț atât pentru cel sărac, cât și pentru cel bogat, s-a micșorat considerabil. Mama și copiii au tot luat din acest fond al sănătății și puterii, gândind că o astfel de cheltuială extravagantă nu le va consuma niciodată capitalul, până când, în cele din urmă, sunt surprinși să descopere că tăria lor de viața s-a epuizat. Ei nu au lăsat nimic din care să poată lua în caz de urgență. Bucuria și fericirea vieții sunt făcute amare prin sforțări care torturează și prin nopți nedormite. S-a dus atât tăria fizică, cât și cea mintală. Soțul și tatăl, care de dragul câștigului a făcut aranjamentul neînțelept al acestei afaceri, poate cu deplina aprobare a soției și mamei, este posibil, ca urmare a acestuia, să o conducă la mormânt atât pe ea, cât și pe unul sau mai mulți dintre copii. Pentru iubirea de bani au fost sacrificate sănătatea și viața. “Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de rele.” (1 Timotei 6, 10.)
Păzitorii Sabatului au o mare lucrare de făcut. Ei trebuie să-și deschidă ochii pentru a-și vedea adevărata lor stare, să fie plini de râvnă și să se pocăiască, dacă nu, vor pierde viața veșnică. Spiritul lumii i-a luat în stăpânire și au fost prinși în strânsoare de puterile întunericului. Ei nu dau atenție îndemnului apostolului Pavel: “Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia; ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.” (Romani 12, 2.) La mulți predomină un spirit lumesc, lăcomia și egoismul. Cei care posedă aceste lucruri își caută doar interesele lor. Bogatul cel egoist nu se interesează cum îi merg treburile aproapelui său, decât poate dacă ar descoperi ceva în folosul propriu și spre dezavantajul acestuia. Tot ceea ce a fost bun și nobil în om, asemenea lui Dumnezeu, a dispărut, a fost sacrificat pentru interese egoiste. Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor. Aceasta orbește viziunea și îi împiedică pe oameni să discearnă obligațiile pe care le au față de Dumnezeu și semenii lor.
-479-
Unii se amăgesc că sunt generoși pentru că uneori fac donații pentru pastori și pentru avansarea adevărului. Totuși, acești așa-ziși oameni mărinimoși nu au mână largă și sunt gata să câștige pe căi necinstite. Ei au din belșug în ce privește lucrurile acestei lumi, și aceasta înseamnă mari responsabilități asupra lor ca ispravnici ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, când au de-a face cu un frate sărac, ce trudește din greu, ei sunt exigenți până la ultimul bănuț. În loc să-i facă bine fratelui său sărac, bogatul aspru, exigent, trage toate foloasele cu putință și adaugă la bogățiile pe care deja le are, pe seama nefericirii altuia. El se felicită pentru propria-i istețime, însă cu bogăția aceasta își îngrămădește asupra lui însuși un blestem greu și așează o piatră de poticnire în calea fratelui său. Prin ticăloșia și prin calculul strict, el se lipsește pe sine de o bună influență religioasă. Toate acestea rămân în amintirea acestui frate sărac și cele mai fierbinți rugăciuni sau mărturii, aparent pline de zel, ce s-ar putea ridica de pe buzele fratelui său bogat nu vor face altceva decât să-l mâhnească și să-l dezguste. El îl consideră un fariseu; o rădăcină de amărăciune răsare și astfel mulți sunt pângăriți. Omul cel sărac nu poate uita că s-a profitat de pe urma lui; nu poate uita nici faptul că a fost pus în situații grele pentru că s-a arătat dispus să ducă sarcini, în timp ce fratele cel bogat avea mereu câte o scuză ca să nu pună umărul la treabă. Cu toate acestea, omul sărac poate să fie în așa măsură stăpânit de Duhul lui Dumnezeu, încât să uite de abuzurile fratelui său cel bogat.
-480-
Bunăvoința adevărată, nobilă, dezinteresată, se găsește foarte rar la cei bogați. În ambiția lor după îmbogățire, ei trec cu vederea cerințele omenirii. Ei nu pot vedea sau simți situația strâmtorată, neplăcută, în care se află frații lor săraci care, poate, au muncit la fel de greu ca și ei. Ca și Cain, ei spun: “Sunt eu păzitorul fratelui meu?” “Eu am muncit din greu pentru ceea ce am realizat; trebuie să am grijă de ceea ce am.” În loc să se roage: “Ajută-ne să simțim împreună cu frații noștri”, preocuparea lor constantă este să nu știe că aceștia au necazuri sau că ar avea vreo pretenție din partea lor să simtă împreună cu ei sau să fie generoși cu ei.
Mulți păzitori bogați ai Sabatului sunt vinovați că-și întorc fața de la frații lor săraci. Aceștia gândesc oare că Dumnezeu nu le cunoaște micile mârșăvii? Dacă ochii lor ar putea fi deschiși, ei ar vedea un înger care merge în urma lor oriunde se duc, înregistrând cu credincioșie toate faptele lor, în cămin și la locul de muncă. Martorul Credincios este pe urma lor și declară: “Știu faptele tale”. Când am văzut acest spirit de înșelăciune, de acumulare peste măsură, de zgârcenie, chiar în rândurile păzitorilor Sabatului, am plâns mult în agonia duhului meu. Acest mare păcat, acest blestem teribil îi cuprinde și pe unii din Israelul lui Dumnezeu din aceste timpuri din urmă, făcând din ei o ocară chiar pentru necredincioșii care au un spirit nobil. Acesta este poporul care are pretenția că așteaptă venirea Domnului.
Există o categorie de frați sărmani care nu sunt scutiți de ispită. Ei nu știu să se gospodărească, nu au o judecată înțeleaptă, vor să câștige banii fără să aștepte, în acest proces încet al muncii stăruitoare. Unii se grăbesc atât de mult să-și îmbunătățească starea materială, încât se angajează în diverse treburi fără să consulte oameni cu judecată sau cu experiență. Așteptările lor sunt rareori împlinite; în loc să câștige, ei pierd și devin o ispită și un subiect de invidie pentru cei bogați. Ei vor cu adevărat să beneficieze de bogăția fraților lor și simt că sunt încercați pentru că nu pot. Însă aceștia nu merită să primească un ajutor special. Este evident că munca lor s-a irosit. Ei au fost nestatornici în afaceri și plini de neliniște și griji, ceea ce aduce beneficii mici. Astfel de persoane ar trebui să asculte de sfatul celor cu experiență. Însă, de regulă, ei sunt ultimii care caută sfat. Socotesc că au o judecată superioară și că nu trebuie să fie învățați.