Capitolul 70 — Primejdii și datoria pastorilor
Mi-a fost arătat că acum se poate face mai mult lucrând în locuri unde s-au ridicat câțiva decât în câmpuri cu totul noi, cu excepția locurilor unde deschiderea este foarte bună. Doar câțiva din diferite orașe, care cred într-adevăr adevărul, vor exercita o influență și vor trezi întrebări cu privire la credința lor; iar dacă viața lor va fi exemplară, lumina va străluci și ei vor avea o influență spre bine. Și totuși, mi-au fost arătate locuri în care adevărul nu a fost proclamat, care ar trebui vizitate curând. Însă marea lucrare care trebuie înfăptuită acum este aceea de a determina poporul lui Dumnezeu să se angajeze în lucrare și să exercite o influență sfântă. Ei ar trebui să fie împreună lucrători. Cu înțelepciune, precauție și iubire, ei trebuie să lucreze pentru mântuirea semenilor și prietenilor lor. Se dau pe față sentimente prea distante. Crucea nu este pusă la locul în care ar trebui să fie pusă și nici nu este prezentată așa cum ar trebui. Toți ar trebui să simtă că sunt păzitorii aproapelui lor și că sunt răspunzători în mare măsură pentru sufletele celor din jurul lor. Frații greșesc când lasă această lucrare pe seama pastorilor. Secerișul este mare, dar lucrători sunt puțini. Lucrători pot fi aceia care au o reputație bună și ale căror vieți sunt în conformitate cu credința lor. Ei pot discuta cu alții și le pot prezenta importanța adevărului. Ei nu trebuie să aștepte după pastori și să neglijeze o datorie clară, încredințată lor de Dumnezeu.
-369-
Unii dintre pastorii noștri au puțină dispoziție de a lua asupra lor povara lucrării lui Dumnezeu și de a lucra cu acea bunăvoință dezinteresată care a caracterizat viața Domnului nostru divin. Bisericile, în general vorbind, sunt mult mai avansate decât unii dintre pastori. Ele au dovedit încredere în mărturiile pe care Dumnezeu le-a dat cu plăcere, și acestea au lucrat asupra lor, în timp ce unii predicatori au rămas cu mult în urmă. Ei susțin că au încredere în mărturia adusă, iar alții procedează greșit, făcând din acestea o regulă de fier pentru cei care nu au experiență în privința lor, însă nu le pun în aplicare pentru ei înșiși. Ei au avut mărturii repetate, pe care le-au nesocotit cu totul. Calea unora ca aceștia nu este înțeleaptă.
Poporul lui Dumnezeu în general are un interes comun în răspândirea adevărului. Ei contribuie cu bucurie, susținându-i benevol pe cei care lucrează pentru propovăduirea cuvântului. Și am văzut că este datoria acelora care au răspunderea distribuirii mijloacelor de a veghea ca disponibilitățile bisericii să nu fie irosite. Unii dintre acești frați care dau de bunăvoie au lucrat ani de zile cu nervii zdruncinați, cu trupurile istovite datorită muncii excesive din trecut pentru obținerea de bogății aici, și acum, când ei dau cu bunăvoință o parte din ceea ce i-a costat atât de mult, este de datoria celor care lucrează în propovăduirea Cuvântului să dovedească zel și sacrificiu de sine cel puțin egal cu cel arătat de acești frați.
Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să pornească cu curaj. Ei trebuie să știe în cine și-au pus încrederea. Există putere în Domnul Hristos și mântuirea Lui care să-i facă să fie oameni liberi și, dacă nu sunt liberi în El, ei nu pot clădi biserica Sa și aduna suflete. Va trimite oare Dumnezeu pe vreun om să scoată suflete din cursa lui Satana, când propriile lui picioare sunt prinse în capcană? Slujitorii lui Dumnezeu nu trebuie să fie șovăitori. Dacă picioarele lor alunecă, cum vor putea ei spune celor cu inima slabă: “Fii tare”? Dumnezeu dorește ca slujitorii Săi să ridice mâinile cele slăbite și să întărească pe cei șovăielnici. Cei care nu sunt pregătiți să facă acest lucru ar trebui să lucreze mai întâi pentru ei înșiși și să se roage până ce vor fi înzestrați cu putere de sus.
-370-
Dumnezeu este dezonorat prin lipsa de tăgăduire de sine a unora dintre slujitorii Săi. Ei nu iau asupra lor povara lucrării. Ei par a se afla într-o toropeală ca de moarte. Îngerii lui Dumnezeu stau uluiți și rușinați de această lipsă de tăgăduire de sine și consecvență, în timp ce Autorul mântuirii noastre a lucrat și a suferit pentru noi, S-a tăgăduit pe Sine și întreaga Lui viață a fost o continuă scenă de trudă și lipsuri. El Și-ar fi putut petrece zilele de pe pământ în tihnă și belșug și ar fi putut beneficia de plăcerile vieții; însă El nu a avut în vedere binele și confortul Lui. El a trăit pentru a face bine altora. El a suferit pentru a-i salva pe alții de suferință. El a îndurat până la sfârșit și a terminat lucrarea care I-a fost dată s-o facă. Și toate acestea pentru a ne salva pe noi de la ruină. Iar acum, se poate ca noi, obiectele nevrednice ale iubirii Lui celei mari, să căutăm o poziție mai bună în această viață decât cea pe care a avut-o Domnul nostru? În fiecare moment din viață, noi am fost beneficiari ai binecuvântărilor acestei mari iubiri și tocmai din acest motiv nu putem să ne dăm seama pe deplin de adâncimile ignoranței și nenorocirii din care am fost salvați. Putem privi la Acela care a fost străpuns pentru păcatele noastre și să nu dorim să bem împreună cu El cupa amară a umilinței și întristării? Putem privi la Hristos cel răstignit și să dorim să intrăm în Împărăția Sa pe vreo altă cale decât cea a marilor încercări?
Predicatorii nu sunt cu totul consacrați lucrării lui Dumnezeu, așa cum le cere El. Unii au simțit că soarta unui predicator este grea pentru că aceștia trebuie să fie despărțiți de familiile lor. Ei uită că odată a fost mai greu de lucrat decât este acum. Atunci, cauza noastră avea doar puțini simpatizanți. Ei îi uită pe cei asupra cărora Dumnezeu a pus povara lucrării în trecut. Ca rezultat al muncii lor, doar câțiva au primit adevărul. Slujitorii aleși ai lui Dumnezeu au plâns și s-au rugat pentru o mai clară înțelegere a adevărului și au suferit lipsuri și multă tăgăduire de sine pentru a-l duce altora. Ei au mers pas cu pas pe calea pe care providența lui Dumnezeu o deschidea. Ei nu căutau confortul lor și nici nu se dădeau înapoi din fața greutăților. Prin acești bărbați, Dumnezeu a pregătit calea și a făcut ca adevărul să fie clar pentru orice inimă sinceră. Pastorii care au îmbrățișat după aceea adevărul au avut totul de-a gata și totuși unii dintre ei nu au luat asupra lor povara lucrării. Ei caută o soartă mai ușoară, o situație care să necesite mai puțină tăgăduire de sine. Acest pământ nu constituie locul de odihnă pentru creștini, cu atât mai puțin pentru cei ce au fost chemați pastori pentru Dumnezeu. Ei uită că Domnul Hristos Și-a lăsat bogățiile și slava în cer și a venit pe pământ pentru a muri și că El a poruncit să ne iubim unul pe altul așa cum ne-a iubit El. Ei îi uită pe aceia de care lumea nu a fost vrednică, ce au pribegit îmbrăcați în piei de oaie și de capră și erau atât de chinuiți și necăjiți.
-371-
Mi-au fost arătați valdenzii și cât au suferit pentru credința lor. Ei au studiat cu conștiinciozitate Cuvântul lui Dumnezeu și au trăit potrivit cu lumina care a strălucit asupra lor. Ei au fost persecutați și alungați din casele lor; bunurile lor, câștigate prin muncă grea, le-au fost luate, iar caselor lor li s-a dat foc. Ei au fugit la munți și acolo au îndurat greutăți incredibile. Au suferit foame, oboseală, frig și lipsă de îmbrăcăminte. Singurele veșminte pe care mulți dintre ei le puteau obține erau pieile de animale. Și cu toate acestea, cei împrăștiați și fără cămin se adunau, unindu-și glasurile în cântare și lăudându-L pe Dumnezeu că erau socotiți vrednici să sufere pentru Numele lui Hristos. Ei se încurajau și se îmbărbătau unul pe altul și erau recunoscători chiar și pentru mizerabilele lor locuri de adăpost. Mulți dintre copiii lor se îmbolnăveau și mureau de frig sau de foame și, cu toate acestea, părinții lor nu s-ar fi gândit măcar o clipă să renunțe la credința lor. Ei prețuiau iubirea și favoarea lui Dumnezeu mai presus de confortul pământesc sau de bogățiile lumești. Ei au primit mângâiere din partea lui Dumnezeu și cu bucurie priveau înainte, spre răsplata promisă.