Mărturii pentru Comunitate Vol. 1 | 47

Capitolul 50 — Experiență personală

La 20 septembrie 1860, s-a născut al patrulea copil al meu, John Herbert White. Când acesta avea trei săptămâni, soțul meu a simțit că este de datoria lui să călătorească. La Conferință s-a hotărât ca fratele Loughborough să plece în vest, iar el în est. Cu câteva zile înainte de plecare, soțul meu era foarte deprimat. O dată a vrut să renunțe la călătorie, deși se temea să facă acest lucru. Simțea că are ceva de făcut, dar era împresurat de nori de întuneric. Nu se putea odihni sau dormi. Mintea îi era continuu tulburată. El a relatat starea sa fraților Loughborough și Cornell și au îngenuncheat împreună înaintea Domnului, pentru a cere sfat de la El. Apoi norii s-au îndepărtat și a strălucit clar lumina. Soțul meu a simțit că Duhul Domnului îl îndreaptă pe el spre vest, iar pe fratele Loughborough spre est. După aceasta s-au simțit luminați cu privire la datoria lor și au acționat în consecință.

Cât timp soțul meu a fost plecat, m-am rugat ca Domnul să-l susțină și să-l întărească și am dobândit asigurarea că va merge cu el. Cam cu o săptămână înainte ca el să ajungă în Mauston, Wisconsin, am primit, pentru publicare, scrisori de la sora G., despre care ea susținea că sunt viziuni date ei de către Domnul. Când am citit aceste epistole, m-am întristat pentru că nu veneau de la sursa cea bună. Deoarece soțul meu nu știa nimic despre ce avea să întâmpine la Mauston, m-am temut că va fi nepregătit să facă față fanatismului și că aceasta va avea o influență descurajatoare asupra lui. El trecuse prin atât de multe asemenea scene în experiența noastră de început și suferise așa de mult de pe urma spiritelor nesupuse, turbulente, încât mă gândeam cu groază că va da piept cu acestea. Am trimis vorbă comunității din Battle Creek să se roage pentru soțul meu și, de asemenea, și noi, la altar, Îl căutam pe Domnul cu stăruință în favoarea lui. Cu duhul zdrobit și cu multe lacrimi, am încercat să ne prindem credința tremurândă de făgăduințele lui Dumnezeu și am avut dovada că El ne-a ascultat rugăciunea și va fi cu soțul meu, dându-i sfat și înțelepciune.

-245-

Pe când căutam în Biblie un verset pe care Willie să-l memoreze pentru Școala de Sabat, acest pasaj din Scriptură mi-a atras atenția: “Domnul este bun; El este un loc de scăpare în ziua necazului; și cunoaște pe cei ce se încred în El.” (Naum 1, 7.) Am plâns când am văzut aceste cuvinte, pentru că păreau atât de potrivite. Toată povara sufletului meu era pentru soțul meu și comunitatea din Wisconsin. El a simțit binecuvântarea lui Dumnezeu pe când era în Wisconsin. Domnul fusese pentru el o cetate de scăpare la vreme de necaz și l-a susținut prin Duhul Său, ca să poată rosti o mărturie hotărâtă împotriva fanatismului sălbatic de acolo.

Pe când se afla la Mackford, Wisconsin, soțul meu mi-a scris o scrisoare în care îmi spunea: “Mă tem că acasă nu este totul bine. Am niște presimțiri cu privire la copilași.” Pe când se ruga pentru familia de acasă, a avut simțământul că pruncul este foarte bolnav. Copilul părea că stă întins înaintea lui, având fața și capul foarte rău umflate. Când am primit scrisoarea, copilul era bine, ca de obicei; însă, în dimineața următoare, s-a îmbolnăvit foarte rău. Era un caz foarte grav de erizipel al feței și capului. Când s-a întâlnit cu fratele Wich aproape de Round Grove, Illinois, soțul meu a primit o telegramă care îl informa despre boala copilului. După ce a citit-o, a afirmat către cei prezenți că nu este surprins de această veste, deoarece Domnul l-a pregătit sufletește pentru a auzi că fața și capul copilului erau grav afectate.

Scumpul meu copilaș a suferit foarte mult. Douăzeci și patru de zile și nopți am vegheat cu îngrijorare asupra lui, folosind toate mijloacele cu putință pentru refacerea lui și am prezentat cu stăruință cazul lui înaintea lui Dumnezeu. Uneori nu-mi puteam stăpâni sentimentele când îi vedeam suferința. Am vărsat multe lacrimi și L-am implorat pe Dumnezeu cu umilință pentru el. Însă Tatăl nostru ceresc a găsit de cuviință să-l ia pe cel atât de iubit.

-246-

Pe 14 decembrie a fost foarte grav și am fost chemată. Pe când îi ascultam răsuflarea greoaie și observam cum dispare pulsul, am știut că va muri. Mâna cea rece a morții era deja asupra lui. A fost un ceas de chin pentru mine. Am urmărit cum respirația îi slăbește până ce a încetat și n-am putut decât să fim mulțumiți că suferința lui a luat sfârșit. Când a murit copilul meu, nu am putut să plâng. Inima îmi era atât de îndurerată, încât credeam că va plesni, dar n-am putut să vărs o lacrimă. La înmormântare am leșinat. Am fost dezamăgiți că nu l-am putut avea la serviciul divin de înmormântare pe fratele Loughborough, însă soțul meu a vorbit cu acea ocazie unei case aglomerate. Apoi ne-am urmat copilul la cimitirul Oak Hill, unde avea să se odihnească până va veni Dătătorul vieții, care va străpunge legăturile mormântului spre a-i da nemurirea.

După ce ne-am întors de la înmormântare, casa îmi părea pustie. M-am simțit împăcată cu voia lui Dumnezeu, deși deznădejdea și negura au pus stăpânire pe mine. Nu puteam depăși descurajările verii ce trecuse. Nu știam la ce să mă aștept în privința stării poporului lui Dumnezeu. Satana pusese stăpânire pe mintea câtorva care erau strâns legați de noi în lucrare, chiar pe unii care ne cunoșteau misiunea și văzuseră rodul eforturilor noastre și care nu fuseseră doar martorii manifestării frecvente a puterii lui Dumnezeu, dar îi și simțiseră influența asupra propriilor lor corpuri. Ce mai puteam nădăjdui pentru viitor? Pe când trăia copilul meu, credeam că îmi înțelesesem datoria. Îl strângeam cu drag la piept și mă bucuram că cel puțin pentru o iarnă voi fi ușurată de orice răspundere mare, căci nu-mi puteam îndeplini datoria de a călători pe timp de iarnă cu copil mic. Însă, când acesta mi-a fost luat, m-am simțit din nou aruncată într-o mare încurcătură.

Starea lucrării și a poporului lui Dumnezeu aproape că mă zdrobea. Fericirea noastră depinde întotdeauna de starea lucrării lui Dumnezeu. Când poporul Său este într-o stare de prosperitate, ne simțim ușurați; însă, când sunt apostaziați și când există discordie între ei, nimic nu ne poate înveseli. Toate interesele noastre și întreaga noastră viață au fost întrețesute cu ridicarea și progresul întreitei solii îngerești. Noi suntem legați de aceasta și, când nu face progrese, trecem prin mari suferințe sufletești.

-247-

Cam în această perioadă, soțul meu, având în vedere trecutul, a început să-și piardă încrederea aproape în oricine. Mulți dintre cei cu care am încercat să fim prieteni s-au purtat ca niște vrăjmași și unii dintre cei pe care el îi ajutase cel mai mult prin influența pe care o avusese și din portofelul lui sărac încercau continuu să-i facă rău și să arunce poveri asupra lui. Într-un Sabat dimineața, pe când se ducea la locul nostru de închinare, l-a copleșit un astfel de simțământ de nedreptate, s-a abătut din drum și a plâns tare, în timp ce adunarea îl aștepta.

De la începutul lucrării noastre noi fuseserăm chemați să aducem o mărturie clară, cinstită, pătrunzătoare, să mustrăm relele și să nu le cruțăm. Și pe tot parcursul drumului erau oameni care se împotriveau mărturiei noastre, vorbeau lucruri neadevărate, murdăreau cu mortar necurat lucrarea noastră, distrugându-ne influența. Domnul ne însărcina să adresăm mustrări, însă mereu erau persoane care se așezau între noi și popor pentru a face mărturia noastră fără efect. Fuseseră date multe viziuni că nu trebuie să ocolim sfatul Domnului, ci trebuie să ne așezăm în poziția de a trezi poporul lui Dumnezeu, pentru că a adormit în păcat. Însă erau puțini cei care simpatizau cu noi, în timp ce de partea răului și de partea acelora care fuseseră mustrați erau mulți. Aceste lucruri ne-au zdrobit și aveam simțământul că nu mai avem de adus nici o mărturie în biserică. Nu știam în cine să avem încredere. Pe când toate aceste lucruri ne apăsau, nădejdea ne-a pierit. Ne-am retras la odihnă spre miezul nopții, însă eu nu am putut să adorm. O durere cumplită era pe inima mea; nu puteam găsi ușurare și am leșinat de câteva ori.

Soțul meu a trimis după frații Amadon, Kellogg și C. Smith. Rugăciunile lor arzătoare au fost ascultate, m-am simțit ușurată și am fost luată în viziune. Mi-a fost arătat că trebuia încă să ne aducem mărturia, direct și pătrunzător. Mi-au fost arătate persoane care evitaseră mărturia pătrunzătoare. Am văzut influența învățăturilor lor asupra poporului lui Dumnezeu.

-248-

I-a fost arătată de asemenea starea poporului lui Dumnezeu din _____. Ei aveau teoria adevărului, însă nu erau sfințiți prin el. Am văzut că, atunci când solii ajung într-un loc nou, lucrarea lor e mai rea decât dacă n-ar face-o, atunci când nu aduc o mărturie clară, directă, tăioasă. Ei trebuie să facă distincție între biserica lui Hristos și creștinii cu numele, formaliști. În această privință se făcuse o greșeală în _____. Fratele N. s-a temut să nu jignească, s-a temut ca nu cumva să iasă la iveală trăsăturile specifice ale credinței noastre; standardul a fost coborât pentru a fi pe plac poporului. Acestora trebuia să li se spună că noi avem adevăruri de o importanță vitală și că soarta lor veșnică depinde de hotărârea pe care o iau aici; că, pentru a putea fi sfințiți prin adevăr, ei trebuie să renunțe la idolii lor, trebuie să-și mărturisească păcatele și astfel vor aduce roade vrednice de pocăință.

Aceia care se angajează în lucrarea de a duce întreita solie îngerească trebuie să acționeze cu hotărâre, în spiritul și în puterea lui Dumnezeu, să predice fără teamă adevărul și să lase ca acesta să taie. Ei trebuie să înalțe standardul adevărului și să îndemne poporul să-l atingă. Prea adesea acesta a fost lăsat atât de jos, pentru a fi la nivelul poporului, în starea sa de întuneric și păcat. Numai mărturia pătrunzătoare îi va determina să se hotărască. O mărturie pașnică, tihnită, nu-i va conduce la aceasta. Oamenii pot asculta acest fel de învățătură de la amvoanele populare; însă slujitorii cărora Dumnezeu le-a încredințat solia solemnă, înfricoșătoare, prin care poporul trebuie trezit și pregătit pentru venirea lui Hristos, trebuie să ducă o mărturie ascuțită, pătrunzătoare. Adevărul nostru este cu atât mai solemn decât cel al așa-zișilor creștini, cu cât sunt mai sus cerurile decât pământul.

-249-

Oamenii sunt adormiți în păcatele lor și trebuie treziți înainte ca să se poată debarasa de această letargie. Pastorii lor le-au predicat lucruri ușoare, însă slujitorii lui Dumnezeu, care au adevăruri sacre, vitale, trebuie să strige tare și să nu cruțe, pentru ca adevărul să poată smulge veșmântul de siguranță și să găsească drumul spre inimă. Mărturia directă care ar fi trebuit dată oamenilor din _____ a fost evitată de către pastori; sămânța adevărului a fost semănată printre spini și a fost înăbușită de aceștia. La unii trăsăturile rele au înflorit, iar harul divin s-a spulberat.

Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să aducă o mărturie pătrunzătoare, care va străpunge inima firească și va dezvolta caracterul. Frații N. și O. au acționat destul de reținut pe când se aflau în _____. O astfel de predicare, de felul celei prezentate acolo, nu va îndeplini niciodată lucrarea pe care Dumnezeu a desemnat-o. Pastorii bisericilor formaliste se ploconesc prea mult și ocolesc adevărurile tăioase care mustră păcatul.

Dacă oamenii nu primesc solia așa cum se cuvine, dar inimile lor sunt pregătite să o primească, ar fi mai bine să nu li se spună nimic. Mi-a fost arătat că biserica din _____ trebuie să dobândească o experiență; însă le va fi mult mai greu să o obțină acum decât dacă mărturia pătrunzătoare le-ar fi fost dată chiar la început, când au descoperit prima dată că sunt greșiți. Atunci spinii ar fi fost mult mai ușor de scos. Totuși, am văzut că sunt oameni de valoare morală deosebită în _____, dintre care unii vor fi puși la probă în ce privește adevărul prezent. Dacă biserica se va trezi și se va converti, Domnul Se va întoarce la ei și le va da Duhul Său. Atunci influența lor va vorbi în favoarea adevărului.

Posted in

Redesteptare AF

Leave a Comment