-109-
În Sabat dimineața, ca de obicei, ne-am dus în crâng împreună și soțul meu s-a rugat cât se poate de arzător de trei ori. Părea că nu vrea să înceteze deloc să pledeze înaintea lui Dumnezeu pentru călăuzire specială și binecuvântare. Rugăciunile lui au fost ascultate, iar inimile noastre au fost cuprinse de pace și lumină. El L-a lăudat pe Domnul și a spus: “Acum las totul pe seama lui Isus. Simt o pace dulce, cerească, și asigurarea că Domnul ne va arăta care ne este datoria; pentru că noi dorim să facem voia Lui.” M-a însoțit la tabernacol și a deschis serviciile divine cu cântare și rugăciune. Aceasta era ultima dată când avea să stea alături de mine la amvon.
Lunea următoare a fost foarte răcit, iar marți am fost și eu lovită de boală. Amândoi am fost duși la sanatoriu pentru tratament. Vineri eu eram mai bine. Atunci doctorul m-a informat că soțul meu este somnolent și că pericolul se prefigura. Am fost dusă imediat în camera lui și, de îndată ce am văzut cum arată, mi-am dat seama că este pe moarte. Am încercat să-l trezesc. El înțelegea tot ce i se spunea și răspundea la toate întrebările la care se putea răspunde prin da sau nu, însă se părea că nu poate spune mai mult decât atât. Când i-am spus că se pare că e pe moarte, nu s-a arătat surprins. L-am întrebat dacă Domnul Isus îi este prețios. El a spus: “Da, oh, da.” “Nu ai dorința să mai trăiești?” l-am întrebat eu. El a răspuns: “Nu.”
Apoi, noi am îngenuncheat lângă patul lui și ne-am rugat pentru el. Pe fața lui se vedea pace. I-am spus: “Domnul Isus te iubește. Ești în brațele Lui.” El a răspuns: “Da, da.”
Fratele Smith și alți frați s-au rugat și ei, iar apoi s-au retras pentru a petrece mult timp din noapte în rugăciune. Soțul meu spunea că nu simte durere, însă era evident că se duce repede. Dr. Kellog și ajutoarele lui au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a-l scăpa de la moarte. Și-a revenit încet, însă era foarte slăbit.
-110-
În dimineața următoare părea că-și va reveni și mai mult, însă pe la prânz a avut un frison, în urma căruia a rămas aproape inconștient. La ora 5 după-amiază, în Sabatul din 6 august 1881, viața lui s-a stins încet, fără luptă sau geamăt.
Șocul morții soțului meu — atât de bruscă și neașteptată — a căzut asupra mea ca o greutate zdrobitoare. În starea slăbită în care mă aflam și eu, mi-am mobilizat toate puterile pentru a rămâne alături de patul lui până la sfârșit, însă, când am văzut cum ochii lui se închid pentru somnul morții, puterile mi-au cedat și m-am simțit complet învinsă. Câtva timp m-am legănat între viață și moarte. Flacăra vieții pâlpâia atât de slab, încât chiar o suflare o putea stinge. Pe timpul nopții pulsul era tot mai slab, iar respirația tot mai grea, părând că se oprește. Numai prin îndurarea lui Dumnezeu și grija și veghea neîntreruptă a medicului și a asistenților săi mi-a fost păstrată viața.
Deși nu m-am ridicat de pe patul de suferință după moartea soțului meu, totuși, în Sabatul următor, am fost dusă la tabernacol pentru a lua parte la funeraliile lui. La încheierea predicii, am simțit că este datoria mea să dau mărturie în favoarea valorii nădejdii creștine în ceasul întristării și al nenorocirii. Când m-am ridicat, am primit putere și am vorbit cam zece minute, înălțând îndurarea și dragostea lui Dumnezeu în prezența acelei mari mulțimi adunate. La încheierea serviciului divin, mi-am urmat soțul la cimitirul Oak Hill, unde a fost pus la odihnă până în dimineața învierii.
Puterea mea fizică a cedat la această lovitură, însă puterea harului divin m-a susținut în această mare nenorocire care a venit asupra mea. Când am văzut că soțul meu respiră pentru ultima oară, am simțit că Isus îmi este mai prețios decât îmi fusese oricând înainte. Când am stat alături de întâiul meu născut și i-am închis ochii pentru moarte, am putut spune: “Domnul a dat, Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului.” Și atunci am simțit mângâierea lui Isus. Și când ultimul fiu născut mi-a fost smuls din brațe și n-am mai putut să-i văd căpșorul pe perna de lângă mine, și atunci am putut să spun: “Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat.” Iar când mi-a fost luat cel pentru care avusesem cele mai adânci sentimente și alături de care lucrasem timp de treizeci și șase de ani, am putut să-mi pun mâinile pe ochii lui și să spun: “Doamne, Îți încredințez comoara mea până în dimineața învierii.”
-111-
Când l-am văzut că se duce și am văzut cât de mulți prieteni simt împreună cu mine, m-am gândit: Ce contrast față de moartea lui Isus, care atârna pe cruce! Ce contrast! În ceasul agoniei Sale, batjocoritorii Îl ocărau și ridiculizau. Însă El a murit și a trecut prin mormânt pentru a-i da strălucire și pentru a-l lumina, pentru ca noi să putem avea bucurie și speranță chiar și cu ocazia morții; pentru ca să putem spune, atunci când ne conducem prietenii la odihnă: Ne vom întâlni din nou.
Uneori simțeam că nu se poate ca soțul meu să fi murit. Însă aceste cuvinte îmi răsunau în minte: “Fii liniștită și nu uita că Eu sunt Dumnezeu.” Simțeam greu pierderea, însă nu îndrăzneam să mă las pradă deznădejdii. Aceasta nu l-ar fi putut readuce la viață. Și nu sunt atât de egoistă, chiar dacă ar fi posibil, să-l trezesc din somnul lui liniștit pentru a se angaja iar în luptele vieții. Ca un războinic obosit, el a fost pus jos pentru a dormi. Voi privi cu plăcere la locul lui de odihnă. Cea mai bună cale prin care eu și copiii mei putem onora memoria aceluia care a căzut este aceea de a lua lucrarea de unde el a lăsat-o și a o duce mai departe spre desăvârșire. Vom fi mulțumitori pentru anii plini de rodnicie care i-au fost acordați; și, de dragul lui și de dragul lui Hristos, vom învăța din moartea lui o lecție pe care nu o vom uita niciodată. Ne vom strădui ca în urma acestei nenorociri să fim mai buni și amabili, mai răbdători și stăpâni pe noi înșine și mai atenți față de cei care sunt în viață.
Mi-am reluat lucrarea singură, cu deplină încredere că Mântuitorul meu va fi alături de mine. Mai avem doar puțin timp pentru a duce lupta; apoi Domnul Hristos va veni și această scenă de conflicte se va închide. Atunci se va putea spune că cele din urmă eforturi ale noastre au fost făcute pentru a lucra cu Hristos și pentru înaintarea Împărăției Sale. Câțiva dintre cei care au stat în linia întâi a bătăliei, împotrivindu-se cu zel păcatului, cad la postul datoriei; cei rămași în viață privesc cu durere la eroii căzuți, însă nu este timp pentru a ne înceta lucrarea. Ei trebuie să strângă rândurile; să apuce stindardul din mâna doborâtă de moarte și, cu putere reînnoită, să apere adevărul și onoarea lui Hristos. Trebuie să ne împotrivim păcatului ca niciodată înainte — să ne împotrivim puterilor întunericului. Timpul pe care îl trăim necesită o activitate energică și susținută din partea celor care cred adevărul prezent. Dacă ni se pare că avem mult de așteptat până când va veni Eliberatorul nostru, dacă, doborâți de întristare și istoviți de trudă, suntem nerăbdători a scăpa de luptă, să ne amintim — și această amintire să aducă la tăcere orice murmur — că am fost lăsați pe pământ pentru a întâmpina furtuni și lupte, pentru a ne desăvârși caracterul creștin, pentru a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu, Tatăl nostru, și pe Domnul Hristos, fratele nostru mai mare, și să facem lucrarea încredințată de Stăpân de a câștiga multe suflete pentru Hristos. “Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veci de veci.” (Daniel 12, 3)