Capitolul 5 — Opoziția fraților formaliști
Timp de șase luni de zile, nici un nor nu s-a interpus între mine și Mântuitorul. Ori de câte ori s-a ivit o ocazie potrivită, mi-am rostit mărturia și am fost mult binecuvântată. Au fost ocazii când Duhul lui Dumnezeu era asupra mea cu o asemenea putere, încât tăria mă părăsea. Aceasta a constituit o încercare pentru aceia care ieșiseră din bisericile formaliste și adesea se făceau anumite remarci care mă îndurerau mult. Mulți nu puteau să creadă că cineva ar fi putut fi atât de mult luat în stăpânire de Duhul lui Dumnezeu, încât să-și piardă toată puterea. Starea mea era extrem de dureroasă. Am început să mă judec pe mine însămi, dacă nu cumva eram îndreptățită să nu-mi susțin mărturia în adunare, și astfel să-mi restrâng sentimentele, deoarece aveam de întâmpinat o asemenea opoziție din partea unora mai în vârstă decât mine și aveau mai multă experiență.
Am adoptat acest plan de tăcere pentru un timp, încercând să mă conving că, dacă îmi voi reține mărturisirea, acest lucru nu mă va împiedica să-mi dau pe față religia cu credincioșie. Adeseori, mă simțeam puternic impresionată de faptul că este de datoria mea să vorbesc în adunare, însă mă abțineam să fac acest lucru și astfel simțeam că Îl întristasem pe Duhul lui Dumnezeu. Uneori chiar nu mă duceam la adunări, pentru că erau frecventate de cei pe care mărturia mea îi deranja. Nu voiam să-mi ofensez frații și, în acest fel, am îngăduit ca teama de om să oprească această comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu, care adusese atâta binecuvântare în inima mea de atâtea luni de zile.
Noi organizaserăm întâlniri pentru rugăciune în diferite locuri din oraș, pentru a da ocazie celor ce voiau să vină să poată participa. Familia care mi se opusese cel mai mult înainte participa la una dintre acestea. Cu această ocazie, când cei adunați erau la rugăciune, Duhul Domnului a venit asupra adunării și unul dintre membrii acestei familii a fost așa de sleit de putere, de parcă ar fi fost mort. Rudele stăteau în jurul lui plângând, frecându-i mâinile și cerând întăritoare. În cele din urmă, a dobândit destulă putere pentru a-L lăuda pe Domnul și le-a potolit lacrimile, strigând biruitor că primise asupra lui puterea Domnului și că acest lucru era evident. Tânărul acela nu a fost în stare să se întoarcă acasă în seara aceea.
-45-
Familia considera că aceasta fusese o manifestare a Duhului lui Dumnezeu, dar că acest lucru nu i-a convins că aceeași putere divină pusese stăpânire pe mine de câteva ori, lipsindu-mă de putere și umplându-mi sufletul cu pacea și iubirea lui Isus. Ei afirmau că sinceritatea și cinstea mea desăvârșită nu puteau fi puse la îndoială, dar considerau că eu mă amăgeam singură, luând drept putere a lui Dumnezeu ceea ce era doar urmarea sentimentelor mele slăbite.
Mintea mea era în mare încurcătură datorită acestei opoziții și, pe măsură ce se apropia timpul ca să particip la adunările noastre, eram în cumpănă dacă este bine să iau parte sau nu. Câteva zile înainte, am fost foarte necăjită datorită felului în care se manifestau față de mine. În cele din urmă m-am hotărât să rămân acasă și astfel să scap de critica fraților mei. Încercând să mă rog, am repetat aceste cuvinte iar și iar: “Doamne, ce vrei să fac?” Răspunsul care a venit în inima mea părea să mă îmboldească să mă încred în Tatăl ceresc și să aștept cu răbdare ca să cunosc voia Lui. M-am supus Domnului cu simpla încredere a unui copilaș, aducându-mi aminte că cei care Îl urmează nu vor umbla în întuneric.
Un simț al datoriei m-a îndemnat să mă duc la adunare și am plecat cu deplina asigurare în sufletul meu că totul avea să fie bine. Pe când ne-am plecat înaintea Domnului, inima mea s-a revărsat în rugăciune și a fost umplută cu o pace pe care doar Domnul Hristos o poate da. Sufletul meu se bucura de iubirea Mântuitorului, iar puterea fizică m-a părăsit. Cu o credință de copil, am putut să spun doar atât: “Cerul este căminul meu, iar Hristos Răscumpărătorul meu.”
-46-
Cineva din familia menționată mai înainte ca opunându-se manifestărilor puterii lui Dumnezeu asupra mea și-a afirmat convingerea că eram într-o stare de excitare, căreia ar fi fost de datoria mea să mă împotrivesc. Dar, în loc să fac acest lucru, el considera că eu încurajam această manifestare ca fiind un semn al favorii lui Dumnezeu. Îndoielile și opoziția sa nu m-au afectat de această dată, căci eu păream a fi întărită de Domnul și ferită de orice influență exterioară; însă, îndată ce a terminat de vorbit, un bărbat puternic, un creștin devotat și umil, a fost doborât în fața ochilor lui de puterea lui Dumnezeu, iar încăperea a fost umplută de Duhul Sfânt.
Când mi-am revenit, am fost fericită să-mi prezint mărturia pentru Isus și să vorbesc despre dragostea Lui față de mine. Mi-am mărturisit lipsa de credință în făgăduințele lui Dumnezeu și greșeala mea de a cenzura îndemnurile Duhului Sfânt de teama oamenilor. Am afirmat acest lucru, nedându-mă înapoi de la a-mi recunoaște lipsa de încredere. El îmi acordase dovada neașteptată a iubirii Sale și a harului Său susținător. Fratele care mi se împotrivise s-a ridicat atunci și, cu lacrimi în ochi, a mărturisit că sentimentele lui cu privire la mine fuseseră cu totul greșite. Mi-a cerut în umilință să-l iert și a spus: “Sora Ellen, nu voi mai pune niciodată măcar un pai în calea ta. Dumnezeu mi-a arătat împietrirea și încăpățânarea inimii mele, pe care le-a sfărâmat cu dovada puterii Sale. Am greșit foarte mult.”
Apoi, întorcându-se spre oameni, a spus: “Când sora Ellen părea atât de fericită, eu gândeam: De ce să nu fiu și eu la fel? De ce nu a primit fratele R. o asemenea dovadă? Căci eu eram convins că el era un creștin devotat, și totuși nici o putere nu a venit asupra lui. Am înălțat o rugăciune tăcută ca, dacă aceasta era influența sfântă a lui Dumnezeu, fratele R. să o poată experimenta în acea seară.
Doar se înălțase dorința din inima mea și fratele R. a și căzut, doborât de puterea lui Dumnezeu, strigând: ‘Lăsați pe Domnul să lucreze!’ Inima mea este convinsă că am luptat împotriva Duhului lui Dumnezeu, dar nu Îl voi mai supăra prin necredință încăpățânată. Bun-venit, lumină! Bun-venit, Isus! Am fost apostaziat și împietrit, simțindu-mă ofensat dacă cineva Îl lăuda pe Dumnezeu și se bucura de plinătatea bucuriei dragostei Sale; dar acum simțămintele mele sunt schimbate, împotrivirea mea se încheie, Domnul Isus mi-a deschis ochii și pot să înalț eu însumi strigăte de laudă la adresa Lui. Am spus lucruri înverșunate și tăioase despre sora Ellen, de care mă căiesc acum și doresc ca ea să mă ierte, ca și toți ceilalți care sunt acum prezenți.”
-47-
Fratele R. și-a rostit apoi mărturia. Fața lui era luminată de slava cerului, în timp ce Îl lăuda pe Domnul pentru minunile pe care le făcuse în seara aceea. El a spus: “Acest loc este grozav de solemn datorită prezenței Celui Prea Înalt. Sora Ellen, în viitor, vei avea ajutorul și sprijinul nostru, în locul împotrivirii înverșunate care ți-a fost arătată până acum. Noi am fost orbi față de manifestările Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.”
Toți împotrivitorii au fost aduși acum în situația de a-și vedea greșeala și de a mărturisi că lucrarea fusese într-adevăr a Domnului. La o oră de rugăciune ținută curând după aceea, fratele care mărturisise că a greșit împotrivindu-mi-se a experimentat puterea lui Dumnezeu într-o măsură atât de mare, încât înfățișarea lui a strălucit de lumină cerească și a căzut neajutorat la pământ. Când puterea i-a revenit, el a recunoscut din nou că luptase din neștiință împotriva Duhului Domnului atunci când nutrise acele sentimente față de mine. La o altă oră de rugăciune, un alt membru al aceleiași familii a avut o experiență asemănătoare și a dat aceeași mărturie. La câteva săptămâni după aceea, pe când familia cea numeroasă a fratelui P. se afla la rugăciune în casa lor, Duhul lui Dumnezeu a luat în stăpânire camera aceea și i-a doborât la pământ pe toți cei îngenuncheați care se rugau. Tatăl meu a venit acolo curând după aceea și i-a găsit pe toți, atât părinți, cât și copii, neputincioși sub influența lui Dumnezeu.
-48-
Superficialitatea rece a început să se topească în fața influenței puternice a Celui Prea Înalt. Toți cei care mi se împotriviseră au mărturisit că ei au întristat pe Duhul Sfânt făcând astfel și mi s-au alăturat în împreună simțire și dragoste față de Mântuitorul. Inima mea era fericită că îndurarea divină netezise calea pentru picioarele mele pentru a putea merge pe ea și că mi-a răsplătit credința și încrederea cu atâta generozitate. Unitatea și pacea domneau acum între cei care așteptau venirea Domnului.