Capitolul 4 — Părăsirea bisericii metodiste
Familia tatălui meu încă frecventa din când în când Biserica metodistă și totodată participa la adunările ținute în diferite case. Într-o seară, eu și fratele meu Robert ne-am dus la o astfel de adunare. Fratele care coordona programul era prezent. Când a venit rândul fratelui meu, el a vorbit cu multă umilință, și totuși cu claritate, despre necesitatea de a fi pe deplin corespunzători pentru a ne întâlni cu Mântuitorul, când va veni pe norii cerului cu putere și slavă. Pe când vorbea fratele meu, o lumină cerească a strălucit asupra înfățișării sale, care de obicei era palidă. Părea că ar fi fost transportat, în spirit, mai presus de împrejurările în care se afla și vorbea ca și când se afla în prezența lui Isus. Când mi s-a cerut să vorbesc și eu, m-am ridicat, simțindu-mă liberă în spirit și cu inima plină de iubire și pace. Am relatat experiența suferinței mari pe care o îndurasem sub povara convingerii păcătoșeniei mele și cum, după mult timp, am primit binecuvântarea atât de mult căutată: puterea de a mă conforma pe deplin față de voia lui Dumnezeu. Mi-am exprimat totodată bucuria față de vestea cea bună a revenirii în curând a Mântuitorului care Își va lua copiii acasă.
În sinceritatea și simplitatea mea, mă așteptam ca frații și surorile metodiști să-mi înțeleagă sentimentele și să se bucure împreună cu mine. Însă am fost dezamăgită; câteva surori murmurau și își mișcau gălăgios scaunele, întorcându-și spatele către mine. Nu înțelegeam ce i-a putut ofensa. Am vorbit foarte scurt, simțind influența rece a dezaprobării lor. Când am terminat de vorbit, fratele B. m-a întrebat dacă nu m-aș simți mai bine să trăiesc o viață lungă, cu folos, făcând bine altora, decât să doresc ca Isus să vină curând și să-i distrugă pe bieții păcătoși. Am răspuns că tânjesc după revenirea lui Isus. Atunci păcatul se va sfârși și ne vom bucura de sfințire pentru totdeauna, iar diavolul nu va mai exista pentru a ne ispiti și a ne abate de la calea cea bună.
-36-
Apoi m-a întrebat dacă nu aș vrea mai bine să mor în pace în patul meu decât să trec prin durerea de a fi transformată, în viață fiind, de la starea de muritor la nemuritor. Răspunsul meu a fost că doresc venirea lui Isus pentru a-i lua la Sine pe copiii Săi; că doresc să trăiesc sau să mor după cum va vrea Dumnezeu și că voi îndura ușor toată durerea pe care ar putea-o genera acel moment — cât o clipeală de ochi; că doresc ca roțile timpului să se învârtească repede și să aducă ziua aceea mult dorită, când aceste trupuri întinate vor fi schimbate și modelate pentru a fi asemenea trupului lui Hristos. Am afirmat de asemenea că, atunci când trăiam cel mai aproape de Domnul, atunci doream cu cea mai mare ardoare revenirea Sa. La acest punct, cei prezenți s-au arătat foarte nemulțumiți.
Când s-a adresat celor adunați, fratele care conducea a spus că este o mare bucurie să aștepți mileniul anunțat în Biblie, atunci când pământul va fi plin de cunoștința de Domnul precum mările de ape. El dorea mult ca acest timp să înceapă degrabă. Când adunarea s-a încheiat, am fost conștientă că am fost tratată cu vădită răceală de aceia care înainte fuseseră buni și prietenoși cu mine. Fratele meu și cu mine ne-am întors acasă triști că fuseserăm înțeleși greșit de către frații noștri și că subiectul venirii în curând a lui Isus a stârnit așa o cruntă opoziție în inimile lor. Totuși, eram mulțumiți că puteam discerne lumina prețioasă și să ne bucurăm în așteptarea venirii Domnului.h u The a bc R ACC he
Nu mult timp după aceea, ne-am dus din nou la adunare. Noi căutam o ocazie de a vorbi despre iubirea prețioasă a lui Dumnezeu, care ne mișcase sufletele. Eu în mod deosebit vroiam să vorbesc despre bunătatea și îndurarea Domnului față de mine. Atât de mare fusese schimbarea care avusese loc în mine, încât mi se părea că este de datoria mea să folosesc orice ocazie pentru a da mărturie despre dragostea Mântuitorului.
-37-
Când mi-a venit rândul să vorbesc, am expus dovezile prin care arătam că mă bucuram de dragostea lui Isus și că așteptam cu nerăbdare întâlnirea cu Mântuitorul meu în curând. Credința că venirea Domnului Hristos este aproape îmi mișcase sufletul pentru a căuta cu mai multă seriozitate sfințirea lucrată de Duhul lui Dumnezeu. Aici conducătorul grupei m-a întrerupt, spunându-mi: “Ai primit sfințirea prin metodism, prin metodism, surioară, și nu printr-o teorie eronată.” Am fost silită să mărturisesc adevărul, și anume că nu prin metodism primise inima mea această nouă binecuvântare, ci prin mișcătoarele adevăruri cu privire la venirea personală pe nori a Domnului Isus. Prin aceste adevăruri găsisem eu pace, bucurie și o dragoste desăvârșită. Astfel s-a încheiat mărturia mea, ultima pe care aveam s-o aduc într-o adunare metodistă.
Apoi a vorbit Robert, în felul lui blând, și totuși atât de clar și mișcător, încât unii plângeau și erau adânc mișcați; însă alții tușeau în dezaprobare și erau agitați. După ce am plecat din casa aceea, am vorbit din nou despre credința noastră și eram uimiți că frații și surorile îndurau atât de greu să li se spună vreun cuvânt cu privire la venirea în curând a Mântuitorului. Noi gândeam că, dacă ei L-ar fi iubit pe Domnul Isus așa cum ar fi trebuit, nu ar fi fost o așa mare supărare să audă vorbindu-se despre a doua Sa venire, ci, dimpotrivă, ar fi trebuit să salute vestea cu bucurie.
Noi eram convinși că nu mai trebuie să participăm la acele adunări. Speranța revenirii glorioase a Domnului Hristos ne umplea sufletele, și acest lucru se vedea atunci când ne ridicam să vorbim. Acest lucru părea că aprinde mânia celor prezenți împotriva celor doi copii umili, care îndrăzneau, în fața opoziției, să vorbească despre credința care le umplea inimile cu pace și fericire. Era evident că nu aveam libertate în acea adunare, deoarece mărturia noastră provoca zâmbete disprețuitoare și ironii care ajungeau la urechile noastre la încheierea întâlnirilor, provenind de la frați și surori pe care noi îi respectasem și îi iubisem.
-38-
În acest timp, adventiștii țineau adunări în Sala Beethoven. Tatăl meu împreună cu familia luau parte la acestea destul de regulat. Timpul celei de-a doua veniri era socotit a fi în anul 1843. Timpul de salvare a sufletelor părea atât de scurt, încât eu m-am hotărât să fac tot ce-mi stătea în putere pentru a-i conduce pe păcătoși în lumina adevărului. Însă părea imposibil pentru o persoană atât de tânără și cu o sănătate atât de șubredă să facă prea mult în această lucrare.
Acasă aveam două surori, pe Sarah, care era cu câțiva ani mai mare decât mine, și pe Elizabeth, sora mea geamănă. Am discutat împreună cu ele despre acest lucru și ne-am hotărât să câștigăm câți bani vom putea, bani cu care să cumpărăm cărți și broșuri pe care să le distribuim gratuit. Acesta era cel mai bun lucru pe care îl puteam face, și noi îl făceam cu bucurie. Puteam câștiga doar 25 de cenți pe zi; însă îmbrăcămintea mea era simplă, nimic nu era cheltuit pentru podoabe inutile, căci etalarea deșartă mi se părea un păcat; așa că eu aveam întotdeauna o mică sumă de rezervă cu care să cumpăr cărți potrivite. Acestea erau puse în mâinile celor cu experiență, pentru a fi trimise acolo unde era nevoie.
Fiecare foaie tipărită cu privire la acest subiect era prețioasă în ochii mei, căci aceasta reprezenta o solie de lumină către lume, care îi îndemna să se pregătească pentru marele eveniment care era la ușă. Zi după zi, rezemată de perne, îmi aduceam la îndeplinire, cu degetele tremurânde, sarcina care-mi fusese repartizată. Cu câtă grijă puneam deoparte monedele pe care le primeam în schimb și care aveau să fie folosite pentru cumpărarea cărților ce aveau să fie citite de cei care se aflau în întuneric, pentru a fi luminați și a se trezi! Nu eram ispitită să-mi cheltuiesc economiile pentru mulțumire de sine; salvarea sufletelor era o povară pentru mintea mea, iar inima mea suferea pentru aceia care se măguleau că sunt în siguranță, în timp ce solia de avertizare fusese deja dată lumii.